Madridul aprinde singur fitilul secesionist

Imaginile din Catalonia transmise de tele­viziunile internaţionale au fost puternice: poliţia spaniolă înarmată până în dinţi lovind în plin femei, bruscând votanţi ca­re îi stăteau în faţă înarmaţi doar cu garoafe roşii, in­trând cu forţa în clădiri, smulgând urne şi buletine de vot. Gloanţe de cauciuc, o ploaie de lovituri de bas­toane, geamuri sparte. Pe străzi, oameni revoltaţi ca­re vorbeau de Revoluţia Fran­ceză, de mişcările pen­tru abolirea sclaviei în SUA sau pentru acordarea dreptului de vot femeilor şi de faptul că toate au presupus încălcarea legilor. Un amănunt important: poliţia locală a pactizat cu adep­ţii referendumului. Deşi avea instrucţiuni clare să intervină, nu a făcut-o. Din cele 2.300 de secţii de vot, 319 au fost închise cu forţa şi peste 800 de oameni au fost răniţi în ciocnirile cu Guardia Civil (for­ţele trimise de Madrid).

Ce a văzut, aşadar, o lume întreagă pe ecra­ne şi ce va rămâne în memorie este că poliţia spaniolă a împiedicat prin violenţă exerciţiul democratic de bază: votul. Cât de legal era de fapt acest vot, cât de le­gi­tim rezultatul lui contează deja mult prea puţin a doua zi după ce războiul imaginii a fost pierdut de Madrid în favoarea Bar­ce­lonei. Centrul luase deja nenumărate mă­suri înainte de vot: arestarea a zeci de oficiali catalani, confiscarea buletinelor de vot şi a bugetului catalan, ameninţări, de­cla­rarea referendumului drept neconstitu­ţional. Intervenţia în forţă nu era în ni­ciun fel necesară.

Imediat după vot, deşi totul era încă ex­trem de neclar (atât rezultatele, cât şi ur­mă­rile votului), fiecare din­tre părţi a reclamat victoria şi s-a victimizat în faţa ca­merelor TV. Guvernul cen­tral spaniol a acuzat gu­ver­nul catalan separatist că a fost iresponsabil în­cu­ra­jân­du-şi alegătorii să încalce legea spaniolă şi a pro­cla­mat că a reuşit să îm­pie­dice referendumul. Pe cea­laltă parte, guvernul ca­ta­lan susţine că votul s-a desfăşurat în trei sferturi dintre secţiile de votare, deci e valabil, şi acuză guvernul central de fo­lo­sire nejustificată şi iresponsabilă a forţei pentru a opri alegători paşnici.

Până la un punct, se poate spune că am­bele părţi au câştigat, pentru că ambele ta­bere căutau confruntarea: guvernul se­ce­sio­nist pentru a întoarce şi mai mulţi ca­ta­lani contra Madridului şi a-şi consolida pu­terea, dar şi dosarul vechi de sute de ani al independenţei catalane, în timp ce Ma­dridul trebuia să demonstreze că îşi poate controla propriul teritoriu. Şi, to­tuşi, toţi spaniolii au avut de pierdut pe ter­men lung: calea dialogului politic a fost închisă tot timpul.

Probabil aşa va şi rămâne în viitorul apr­o­piat. Potrivit autorităţilor catalane (pentru că, din punctul de vedere al Madridului, nici nu a avut loc un vot), 90% din cei 40% de catalani care au reuşit să voteze au bifat pe buletin căsuţa independenţei. Legal, apele sunt tulburi. Referendumul nu doar că intră în contradicţie cu Cons­ti­tuţia Spaniei, care statuează indiviz­i­bili­tatea ţării, dar felul în care s-a desfăşurat ridică nenumărate probleme referitor la legitimitatea sa. În primul rând, pentru că autorităţile catalane au decis încă dinainte că nu contează dacă se atinge sau nu o pre­zenţă de 50%+1. Apoi, pentru că or­ga­ni­za­torii s-au bazat pe buletine făcute la ti­pografii private şi au schimbat regulile jo­cului chiar în ziua votului, cerându-le oa­me­nilor care nu reuşesc să-şi exprime op­ţiunea la o secţie de vot blocată de poliţia spaniolă să se ducă spre oricare altă secţie de vot rămasă deschisă. Mai mult, le-au permis să facă asta fără să fie înregistraţi la respectiva secţie. O uriaşă zonă gri, acum legitimată şi mult mai uşor de apă­rat în contextul intervenţiei brutale.

În mod normal, aşa cum arătau sondajele, mai puţin de jumătate din catalani ar fi sprijinit ideea de independenţă. În mod normal, 80% dintre ei voiau doar să ştie că încă au acest drept: să se exprime de­mo­cratic. În mod normal, prezenţa la vot era posibil să nu depăşească 40% (la fel cum s-a întâmplat acum trei ani), lipsind plebiscitul de o legitimitate reală. Însă ame­ninţările şi intervenţia în forţă a cen­trului i-a împins pe catalani să considere că în joc e mai mult decât un vis de in­dependenţă şi că de acum trebuie să facă front comun contra „dictaturii“. Madridul s-a transformat peste noapte în duşmanul de moarte şi pentru cei care aveau o poziţie mai echilibrată.

În condiţiile în care, acum doi ani, într-un context paşnic, au venit 37% din catalani să voteze, iar acum, sub ameninţările şi ac­ţiunile în forţă ale poliţiei trimise de cen­tru, au venit chiar mai mulţi - 42,3% -, semnalul de sfidare la adresa autorităţii e clar. Barcelona promite că, în decurs de câ­teva zile, va proclama independenţa Ca­taloniei. Şi, de acum, e mult mai greu să dea înapoi, chiar dacă ar fi intenţionat să facă exerciţiul referendumului doar pen­tru a obţine autonomie sporită. Acţiunea în forţă obligă practic guvernul secesionist să declare independenţa promisă, pentru a ieşi dintr-o ţară care îi tratează cu vio­lenţă. Prin intervenţia în forţă, Guvernul Rajoy nu doar că a radicalizat poziţiile catalanilor, dar a părut şi desprins de rea­li­tate când a apărat „profesionalismul poliţiei“, în timp ce o lume întreagă se ui­ta la imaginile pline de brutalitate trans­mise de televiziunile internaționale. În cele din urmă, Spania a picat cel mai im­portant test al democraţiei după căderea dic­taturii lui Franco.