De același autor
Ce-i mai rău decât să minți? Adesea, să spui adevărul..., dar intenționat trunchiat, unilateralizat, desfigurat, decontextualizat. Și în special e mai periculos în domeniul politic, căci, pe de o parte, un astfel de adevăr e greu de respins, iar, pe de alta, el are mari capacități manipulatorii. Spus simplu și brutal, avem de-a face aici cu o lașitate și o șmecherie: într-adevăr, pentru adevărul-adevărat, dar și pentru minciuna autentică se cere curaj, căci și într-un caz, și în celălalt se asumă riscuri considerabile. Dar adevărul trunchiat speră să se fofileze având deopotrivă avantajele imediate ale minciunii și avantajele de mai târziu ale adevărului.
Se pare că PSD are această specialitate a adevărului fragmentar, mai rău decât minciuna, dar unde găsim la modul eminent această însușire e la ministrul Justiției, Tudorel Toader. Să recunoaștem că ne-am fi așteptat mai mult de la un profesor universitar, rector al Universității „Al.I. Cuza“ din Iași, fost judecător constituțional. Ne-am fi așteptat la mai mult respect pentru adevărul-adevărat, indiferent dacă acesta e sau nu favorabil planurilor PSD-ALDE. Ne-am înșelat.
Deja acum câteva săptămâni, când abia dezvăluise proiectul său pentru reforma justiției (unde, printre altele, se prevedea ca președintele României să fie scos din mecanismul numirii procurorilor-șefi), fiind contrariat de criticile ambasadorului american, d-l Toader le-a spus reporterilor că „poate d-l ambasador vrea ca România să preia sistemul american, unde procurorul general e numit de Senat“. E vreo minciună aici? Deloc. E mult mai rău: e un adevăr parțial, căci în SUA procurorul general (care, acolo, e membru al guvernului) e numit de Senat, dar numai la propunerea președintelui. Așadar, și acolo președintele statului joacă un rol esențial (invers cumva decât la noi, unde președintele numește). Omițând cu bună știință esențialul, d-l Toader a sugerat că americanii se amestecă în afacerile noastre interne, deși au o justiție mai puțin independentă decât România.
Dar capodopera de adevăr intenționat trunchiat a fost prezentarea votului din CSM de săptămâna trecută făcută de ministrul Justiției la Antena 3. În loc să înfățișeze sec toate datele, ministrul a prezentat, corect de altfel, doar o parte din ele. Iată o mostră: „Observaţi că procurorii au fost în bloc împotrivă. De ce oare? Dincolo de argumentele dânşilor, pe care nu le contest, cred că sunt şi alte argumente. Eu am adus în spaţiul public dezbaterea privind separaţia carierelor – faptul că statutul procurorilor diferă prin prevederile constituţionale de statutul judecătorilor. Procurorii sunt apropiaţi de latura executivă a puterii, şi nu de latura puterii judecătoreşti. De aici cred eu că procurorii în bloc au fost împotriva acestui proiect de lege... “, a spus ministrul, referindu-se în special la posibilitatea ca procurorii să poată fi încadraţi direct ca judecători de acelaşi rang.
Să observăm că d-l Toader a spus adevărul: cei 6 procurori din CSM au votat în bloc împotriva proiectului ministrului. Numai că - și asta nu doar că n-a fost comentat, dar n-a fost nici măcar menționat explicit -, lor li s-au adăugat 4 judecători din cei 10 ai CSM care au făcut diferența, astfel încât CSM să respingă proiectul. Lor, firește, argumentul subversiv cu separarea carierelor și avantajele râvnite ale carierei de judecător nu li se aplică. Așadar, argumentul ministrului e, în cel mai bun caz, relativ și destul de fragil. Dar el avea un mare avantaj mediatic: crea impresia că procurorii sunt „băieții răi“, ostili reformelor din interese particulare, adesea mercantile sau de carieră; îi opunea pe procurori judecătorilor, ca două tabere ostile în justiție. Și, mai ales, se încadra perfect în „marea narațiune“ a Antenei 3 și a coaliției PSD-ALDE privitoare la „statul procurorilor“, „statul paralel“ și „teoria binomului“ etc. Servea de minune în lupta coaliției pentru destituirea procurorului-șef, Augustin Lazăr, și a procurorului-șef DNA, mult-urâta d-nă Kövesi.
Așadar, deși a spus adevărul, totuși, ministrul a mințit, bătându-și joc de adevăr prin omisiune și prezentare deformată.
Dacă fapta ar fi aparținut unui simplu politician, aproape n-am fi avut ce comenta: procedeul e constant și deja banalizat. Dar de la un universitar ne-am fi așteptat la altceva – măcar curajul de a-și apăra serios punctul de vedere.
Lașitatea ministrului a mai apărut și în faptul că el n-a participat la ședința CSM. A explicat absența prin aceea că „știa de la început rezultatul“. Firește că îl știa. Dar iarăși un adevăr trunchiat: adevărul complet era că ministrul Toader nu credea nici măcar el însuși în propunerile sale, le cunoștea șubrezenia juridică, știa că majoritatea corpului magistraților (procurori și judecători) s-a pronunțat contra cu argumentele principiale. (Formula sa de mai sus, „Dincolo de argumentele dânşilor, pe care nu le contest...“, l-a trădat.) N-a avut deci curajul să facă pe avocatul puterii față de colegi, deși postul său o pretindea. O absență oportunistă, o explicație tendențioasă, insinuări „de complot“ – toate astea, în schimb, au fost binevenite ca propagandă în serviciul puterii. Adevărul parțial, mai rău decât minciuna, a mai insultat o dată adevărul. Poveste veche, firește. Iar ministrul-profesor-rector, care a desfigurat adevărul, își va păstra prețiosul post. Lipsa de demnitate și de respect pentru propria profesie și condiție socială a mai avut o dată câștig de cauză. Tot veche și povestea asta.
