De același autor
Războiul rece dintre guvernul central spaniol şi cel local, catalan, e pe cale să-şi atingă punctul nuclear. Fiecare parte îşi menţine poziţia şi se declară pregătită să-şi folosească arma cea mai distructivă: premierul catalan să declare independenţa regiunii, iar premierul spaniol – să activeze articolul 155 din Constituţia spaniolă (aşa-numita „opţiune nucleară“, care îi permite preluarea controlului total asupra regiunii, inclusiv demiterea guvernului şi forţarea de alegeri anticipate).
În acest context, mulţimile de spanioli şi catalani ieşiţi la protest par mai înţelepţi decât cei care îi conduc. La protestele pro şi contra independenţei Cataloniei, care au avut loc pe tot cuprinsul Spaniei, oamenii au cerut dialog între Madrid şi Barcelona. Peste tot, oamenii scandau şi aveau scris pe pancarte „Să vorbim!“ (#Hablamos!). Deocamdată, însă, cele două guverne – central şi regional – nici nu se obosesc să mimeze dialogul politic, acuzând fiecare cealaltă parte de situaţia în care se află şi lansând noi ameninţări. Un mariaj ajuns în pragul divorţului cu cei doi parteneri refuzând să-şi mai vorbească. Iar instituţia care ar fi trebuit să facă medierea – UE – este mai nepregătită şi mai neputincioasă decât toţi la un loc, deşi a mai fost confruntată recent şi cu divorţul Marii Britanii. Pe de-o parte, Buxellesul condamnă (timid) violenţele comise de poliţia statală în Catalonia în ziua votului („violenţa nu poate fi niciodată un instrument în politică“), pe de alta, sprijină argumentul legal al premierului spaniol (caracterul indivizibil al Spaniei), de teamă să nu încurajeze alte curente separatiste în Europa (Flandra, Lombardia, Corsica). De aici, şi acuzaţiile de standarde duble, pentru că, dacă ar fi avut loc într-o altă parte a lumii, violenţele ar fi fost condamnate în termeni duri şi ar fi existat poate sancţiuni. Pe de-o parte, oficialii UE aruncă vorbe mari despre mai multă integrare în Uniune, pe de altă parte, blocul comunitar nu poate şi nici nu vrea să intervină atunci când statele membre sunt în pericol de dezintegrare.
Ce-i drept, au existat câteva declaraţii care ar fi putut fi folosite ca punct de start în dialogul politic, dar au fost rapid îngropate de condiţii şi ameninţări. Reprezentantul Spaniei în Catalonia, Enric Millo, şi-a cerut scuze pentru violenţele poliţiei din ziua votului, dar a acuzat în acelaşi timp administraţia catalană că a organizat un vot ilegal. Premierul spaniol Mariano Rajoy, care a refuzat chemarea catalanilor la dialog direct şi a vorbit doar prin intermediul presei, a indicat că e dispus să convoace negocieri între toate partidele politice din parlamentul spaniol. Guvernul insistă că nu poate negocia cu catalanii, câtă vreme aceştia aleg să sfideze Constituţia, şi spune că va declanşa dialogul politic dacă şi numai dacă regiunea renunţă la planurile de secesiune. De asemenea, Rajoy nu a explicat dacă aceste negocieri condiţionate ar fi un pas spre o autonomie sporită, inclusiv în ce priveşte taxele, aşa cum a tot cerut Barcelona din 2005 încoace. Între timp, turnând gaz peste foc, Madridul a votat o lege care permite băncilor şi companiilor să se relocheze mult mai uşor în afara Cataloniei şi l-a acuzat de subversiune pe şeful poliţiei locale (pentru că a refuzat să intervină brutal ca să împiedice votul). Toate aceste gesturi nu fac decât să prelungească dialogul surzilor şi să adâncească spirala provocărilor.
Este destul de limpede că oficialii din Catalonia au ales să provoace Madridul şi că au făcut-o bine, anticipând corect reacţia Guvernului Rajoy. Totuşi, oricât de bine ar fi fost organizată provocarea, oricât de ilegale aspiraţiile separatiste, odată ce au atins un punct critic, guvernele naţionale au la îndemână trei soluţii: să le zdrobească, să le accepte dându-le curs sau să negocieze corect, ştiind că separarea se poate totuşi produce. Rajoy a preferat să nu adopte soluţia inteligentă. Imaginile cu poliţiştii înarmaţi agresând femei şi alegători paşnici au fost un dezastru de PR naţional şi internaţional. Or, Madridul ar fi putut să gestioneze situaţia mult mai diplomatic. Rezultatul final al referendumului arată că 90% din cei care au venit la vot au bifat căsuţa independenţei, însă că doar 43% din catalani au ajuns la urne. Împreună cu faptul că instanţa supremă a Spaniei declarase deja votul neconstituţional, argumentul transforma oricum plebiscitul în unul lipsit de legitimitate şi credibilitate. Refuzând să dialogheze şi lansând noi ameninţări, după folosirea violenţei, Mariano Rajoy arată că, deşi are de partea lui legea şi opinia a milioane de spanioli pro-unitate (inclusiv catalani!), nu e capabil să gestioneze criza şi că tot ce poate adopta e o poziţie inflexibilă care poate duce la implozia Spaniei.
De cealaltă parte, cu rezultatul simbolic al votului în mână şi având simpatia comunităţii internaţionale din pricina violenţelor, cea mai inspirată decizie din partea autorităţilor catalane ar fi să nu declare independenţa unilateral şi să-şi consolideze poziţia, arătând că este partea inteligentă, care poate ridica pretenţii de autonomie sporită, poate chiar îndreptăţit să solicite alegeri anticipate în toată Spania. În pragul dezastrului, e timpul ca ambele tabere să clipească şi să renunţe la poziţiile inflexibile, ascultându-i totuşi pe milioanele de spanioli şi catalani care le cer dialog.
