Vișegrad sau cum încearcă Dragnea să deturneze politica externă

Știi că ceva nu e în regulă cu politica gu­ver­nu­lui când un ministru, în cazul nostru, ti­tu­larul de la Externe, Teodor Meleșcanu, se apu­că să nege altceva decât a fost întrebat. Ast­fel, la chestiunea dacă Ro­mâ­nia a manifestat intenția să adere la Grupul de la Vi­șe­grad (V4 - Cehia, Polonia, Slovacia, Ungaria), Meleșcanu a răspuns că „informația po­trivit căreia României i s-a pro­pus să adere la grup nu este corectă“, ceea ce poate fi adevărat, dar este complet în afara subiectului. În­tre­ba­rea nu este dacă România a primit vreo propunere oficială sau invitație, ci da­că România face demersuri în vederea ade­ră­rii la grup, ceea ce este cu totul altă afa­cere. Dacă a făcut astfel de demersuri, atunci asistăm la o tentativă de rapt furtiv al politicii externe a României de către guvern și ma­jo­ritatea parlamentară, fără știrea și împotriva poziției președintelui României, așa cum a mai încercat PSD în iunie 2012.

Acum, asistăm la o deturnare a politicii ex­ter­ne într-o direcție care, dacă va fi urmată, va slăbi grav poziția țării, o va vulnerabiliza în fa­ța atacurilor Rusiei, dar va întări poziția anti­li­berală, autocrată, naționalistă și antieu­ro­pea­nă a coaliției PSD-ALDE. Simplu spus, în schim­bul sprijinului iluzoriu al statelor central-eu­ro­pene pentru suprimarea anticorupției și su­bor­donarea politică a justiției, Dragnea și Tă­ri­ceanu sunt dispuși să arunce peste bord par­teneriatul cu Statele Unite și relațiile României cu Ger­ma­nia și nucleul vest-european al UE.

Grupul de la Vișegrad s-a năs­cut la începutul anilor ’90, în încercarea a trei (ulterior, pa­tru) state central-europene de a-și coordona politicile și reformele în vederea aderării și, ulterior, integrării în Uni­u­nea Europeană. Lucrurile au mers extrem de bine și acest format de co­o­perare s-a menținut și după aderare, cele pa­tru state reușind să prezinte în multe ocazii o poziție comună care le-a crescut forța de ne­go­ciere mult peste ceea ce ar fi obținut in­di­vidual. România a privit cu jind și invidie mul­tă vreme la acest format de cooperare de suc­ces, diplomația de la București stră­du­in­du-se, dacă nu să se alăture celor patru, mă­car să se prezinte ca un stat care a evadat din „strânsoarea balcanică“ spre Europa Cen­tra­lă. Din punctul de vedere al coordonării po­zi­țiilor statelor foste comuniste în negocierile cu Bruxellesul, apartenența la Grupul de la Vișegrad ar fi fost dezirabilă la un moment dat, dar acel moment a trecut de mult. Între timp, Vișegradul s-a transformat într-un ani­mal politic foarte diferit, iar apartenența la grup ar aduce deservicii grave României.

În ce anume s-a transformat Vișegradul e mai puțin evident. E mai ușor să spui ce nu es­te. În primul rând, V4 nu mai e de mult o ali­an­ță de integrare. Cele patru state încă mai ac­țio­nează coordonat, dar numărul do­me­niilor în care prezintă un punct de vedere co­mun s-a diminuat, iar poziția generală față de Europa a devenit mai degrabă sceptică. Dar nu este vor­ba despre un euroscepticism ide­o­logic uni­tar. Există grade și variații de la stat la stat. Faptul că este vorba de un grup mai degrabă eurosceptic nu face însă din V4 un „club al ciu­maților“, o grămadă de state con­du­se de li­deri naționaliști, primitivi și populiști hotărâți să formeze o alianță de autocrații an­ti­oc­ci­den­tală, antidemocratică, antiliberală și anti-UE chiar în interiorul UE, cum încearcă pro­pa­gan­da politic corectă să ne convingă. As­ta nu în­seamnă însă că unii nu și-ar dori ca Vișe­gra­dul să funcționeze în acest fel. În mod ironic, cei care își doresc cel mai mult ca V4 să de­vină un vehicul politic naționalist antie­u­ro­pean sunt Viktor Orbán, Dragnea și Tă­riceanu.

Tăriceanu a spus în vara asta, într-unul din­tre cele mai inepte discursuri de politică ex­ternă, că de la romani încoace toate ga­ran­ții­le de securitate sunt efemere și, ca atare, la fel sunt și cele oferite de NATO și UE. Prin ur­mare, ar trebui să fim mai puțin aliați loiali și să promovăm mai mult suveranitatea na­țio­na­lă (înțeleasă în opoziție cu statutul de mem­bru al NATO și UE), deci ar trebui să strângem relațiile cu Vișegradul. Celălalt, Dragnea, ne-a vândut o minciună în complicitate cu Orbán Vik­tor. După ce acesta din urmă avertizase că Ungaria își retrage sprijinul pentru ad­er­a­rea României la OECD ca urmare a anchetei pri­vind liceul catolic din Târgu Mureș, Drag­nea a apărut la TV, unde a anunțat că a rezol­vat problema cu liceul, că Ungaria nu se mai opune aderării la OECD, că are o relație ex­celentă cu Orbán. Singura problemă e că Ro­mâ­nia nici măcar nu este în cărți pentru ade­rarea la OECD. Toată mascarada ca să justifice prietenia Dragnea-Orbán.

Adevărul este că Grupul de la Vișegrad a de­ve­nit în ultimii ani jucăria politică a lui Viktor Orbán, instrumentul prin care liderul ungar a obținut mai multă putere și forță în Europa de­cât i-ar fi putut permite vreodată poziția de șef al unui stat mic și periferic precum Un­garia și pe care îl folosește pentru a-și pro­mo­va politica antiliberală, profitând în primul rând de politica europeană incredibil de proas­tă a Poloniei. În orbirea lor antijustiție, Drag­nea și Tă­riceanu sunt pe cale să renunțe la ali­anța puternică cu SUA și să pună politica externă a României la dispoziția Ungariei lui Or­bán. Cea mai bună opțiune în anul Marii Uniri, în­tr-adevăr! Pe de altă parte, Orbán e un agent ac­tiv al intereselor lui Putin și ale Rusiei în UE. A face politică în umbra Ungariei cum vor Drag­nea și Tăriceanu înseamnă, în ce­le din urmă, a face politica Moscovei. Dar le­găturile cu Rusia ale lui Orbán și Babiš vor du­ce inevitabil la o ruptură cu Varșovia în in­teriorul V4 și, în cazul în care Bucureștiul va ur­ma cuminte Budapesta, va duce la o rup­tu­ră între cei mai puternici aliați est-europeni împotriva agre­si­u­nii rusești, România și Polonia.