9 zile lipsă: ce a făcut Securitatea între 22 și 30 decembrie 1989?

 de master Studii de Securitate Globală din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara. La ce anume s-a referit directorul SRI şi de ce a ţinut să facă acele precizări?

Predarea documentelor deținute de SRI, o urgență

Ca să înţelegem trebuie să ne întoarcem în seara zilei de 28 septembrie 2017. În acea seară, începând cu ora 18.00, a avut loc la sediul GDS dezbaterea Procesul co­munismului. Probleme şi soluţii. Am vorbit atunci, împreună cu Andrei Ursu, fiul dizidentului Gheorghe Ursu, şi cu istoricul Mihai Demetriade despre anumite deficienţe care, în opinia noastră, pun în pericol des­făşurarea actului de justiţie în cadrul a ceea ce este ge­neric cunoscut drept „Pro­cesul comunismului”. Cea mai mare problemă, am susţinut fiecare pe rând, referindu-ne la cazurile pe care le cunoaştem cel mai bine (Andrei Ursu – cazul Ursu, Mihai Demetriade – Braşov 1987, eu – Dosarul Revoluţiei), este ab­sen­ţa unor documente de maximă însem­nă­tate, a căror desecretizare şi predare către instituţiile competente ar lămuri definitiv gradul de vinovăţie a celor implicaţi. Am arătat că din cercetările făcute de noi re­zultă, dincolo de orice dubii, că aceste ma­teriale există, că ele au fost produse de fos­ta Securitate şi că ar trebui să fie în cus­todia SRI. Dacă nu sunt, atunci ar trebui măcar să avem o explicaţie a dispariţiei lor. Considerând că demersul nostru este de maximă însemnătate (având în vedere că vorbim despre cauze aflate fie deja pe rolul instanţelor, fie în stadiul de întoc­mi­re a rechizitoriului), am decis să ne adre­săm, în calitate de istorici şi de cetăţeni ai acestei ţări (o democraţie încă, după şti­inţa noastră), domnului preşedinte Klaus Iohannis, solicitându-i ajutorul. Am ales o formă publică de comunicare, şi anume o scrisoare deschisă, pe care am anunţat, tot în cadrul întrunirii de la GDS, că o pot semna toţi cei care doresc să ni se alăture în acest demers.

La respectivul apel s-a referit directorul SRI atunci când a spus că este de acord că „trebuie făcută odată lumină în aceste ca^­zuri“. De asemenea, îndrăznesc să re­marc că domnia sa ne-a dat dreptate atunci când a anunţat că „am finalizat, în cadrul unor structuri interne spe­cia­li­za­te, procedurile pentru a putea preda că­tre CNSAS şi anumite documente care nu au putut fi predate până acum, potrivit legii, şi care sper că vor lămuri aspecte importante legate de trecutul con­tro­ver­sat“. Rezultă că acele do­cu­mente despre care noi am vor­bit pe 28 septembrie exis­tă, se află în custodia SRI şi vor fi predate. Ră­mâne de văzut când anu­me. Dacă istoricii şi jur­na­liştii mai pot aştepta (tot au aşteptat 28 de ani), mă tem că, din punctul de ve­dere al victimelor şi al Par­chetului Militar, urgenţa este de la sine înţeleasă. Imaginaţi-vă că acum există posibilitatea (eu aş spune chiar probabilitatea) ca anchetele în des­fă­şurare să ia o altă turnură, ceea ce ar pre­supune din partea procurorilor militari fie necesitatea completării cercetărilor, fie chiar reevaluarea lor în întregime. Deci, timp. Iar dacă tot vorbim despre timp, atunci ar fi util să vorbim şi despre cel ca­re a fost uitat.

Din istoria Securității lipsesc 9 zile din timpul revoluției

Este vorba despre 9 zile şi 8 nopţi. Atât timp s-a scurs între 22 şi 30 decembrie 1989. În acel interval, 953 de cetăţeni ro­mâni (mi­li­tari şi civili) au fost ucişi, cifră avansată de Secretariatul de Stat pentru Pro­ble­mele Revoluţionarilor şi publicată în Mo­nitorul Oficial nr. 645/ 20.07.2004. Puţin peste 100 pe zi. Unde vreau să ajung cu asta? Nu la veşnica întrebare „Cine a tras în noi după 22?“, ci la aspectele ei le­gale, ca­re lipsesc cu desăvârşire. Să mă ex­plic.

Iulian Vlad, şeful Securităţii, în timpul revoluţiei

Există în România o singură instituţie care se ocupă cu gestionarea arhivei fostei Se­cu­rităţi: Consiliul Naţional pen­tru Stu­die­rea Arhivelor Securităţii (CNSAS). Pro­blema este că perioada pre­văzută în legea de funcţionare (OUG nr. 24/2008, apro­bată cu modificări şi completări prin Le­gea nr. 293/2008) stabileşte limitele cro­nologice ale accesului la documente (deci şi ale predării acestora de către deţinători) între 6 martie 1945 şi 22 decembrie 1989, perioadă în care „puterea comunistă a exer­citat, în special prin organele se­cu­ri­tăţii statului, o permanentă teroare îm­po­triva cetăţenilor ţării“. Dacă, în privinţa instalării, respectiv înlăturării „puterii co­muniste“, limitele cronologice sunt ab­so­lut corecte, nu acelaşi lucru poate fi spus despre cele care privesc Securitatea. Ceea ce este cel puţin ciudat pentru o lege care are drept scop tocmai accesul la do­cu­men­tele întocmite de odioasa instituţie, iar nu stabilirea cronologiei comunismului ro­mâ­nesc. Miza, după cum cred că v-aţi dat de­ja seama, nu este reprezentată de cei trei ani care s-au scurs din martie 1945 până la înfiinţarea oficială a DGSP (august 1948), ci fix de cele 9 zile şi 8 nopţi dintre 22 şi 30 decembrie 1989. Căci Securitatea nu a dispărut pe 22 decembrie 1989, odată cu regimul comunist, ci i-a supravieţuit până pe 30 decembrie 1989, când a fost des­fiinţată prin Decretul nr. 33 al CFSN (publicat în MO nr. 8/ 31.12.1989). Strict legal vorbind.

De altfel, Comunicatul către ţară al CFSN din 22 decembrie 1989 vorbeşte despre de­mi­terea guvernului, dizolvarea Consiliului de Stat şi a tututor „structurilor de pu­tere ale clanului Ceauşescu“, dar nu spune absolut nimic despre Securitate. Ba chiar o menţioneză, sub formula „unităţile Mi­nisterului de Interne“, ca parte com­po­nentă, alături de Armată, a nou înfiin­ţatului Consiliu Militar Superior.

Activitatea Securității între 22 și 30 decembrie 1989

Deci Securitatea a continuat să func­ţio­neze, să vorbească la telefon, să dea or­di­ne, să înregistreze, să filmeze şi să pro­du­că documente. Au continuat să fie înre­gis­trate activităţile curente în registrele de ordine pe unităţi. Unul dintre aceste re­gis­tre care aparţinea Securităţii Iaşi ne arată, de exemplu, că în perioada de după 22 de­cembrie au existat şedinţe ale colectivului de ofiţeri, că s-au primit şi s-au dat or­di­ne de la Centru. Că anumiţi ofiţeri au pri­mit misiuni şi că s-au deplasat în oraş ca să le execute. Ce anume executau nu se men­ţionează. Dar ar fi interesant de aflat. Or, nu cred că Securitatea Iaşi a fost un caz izolat.

Uslaşii ucişi de forţele MApN în noaptea de 23 spre 24 decembrie 1989

Că au existat comunicaţii între unităţile Securităţii şi că ele s-au păstrat a devenit evident atunci când au apărut în spaţiul public celebrele fragmente ale conversaţiei din­tre echipajele lui Trosca şi baza USLA din timpul misiunii din noaptea de 23-24 decembrie. Respectivele fragmente au fost în mod evident editate şi trunchiate, dar asta nu înseamnă că ele nu au existat. Cum au existat şi echipele de la Filaj care au înregistrat pe cameră evenimentele din locaţiile prevăzute special în planurile uni­ce de intervenţie din centrul fiecărui oraş din ţară. La Braşov, de exemplu, o astfel de echipă formată din doi ofiţeri de Se­cu­ri­tate a fost găsită într-unul dintre hote­lurile din centrul oraşului în seara zilei de 22 decembrie de o patrulă militară care căuta „terorişti“. S-au legitimat ca să nu fie luaţi pe sus de militari. Și nu se poate spune că stăteau acolo din 17 decembrie şi că i-au uitat acolo. La Bucureşti s-a filmat tot timpul din Intercontinental. Până şi la Mineriada din iunie 1990, tot acolo erau instalate echipele de filaj.

De asemenea, este de presupus că sutele de microfoane băgate în pereţii fiecărei ins­tituţii de stat şi ai celor câtorva sute de locuinţe particulare nu şi-au încetat brusc emisia pentru că Ceauşescu a fugit cu elicopterul de pe CC. Multe dintre le func­ţionau oricum autonom, pe bază de ba­te­rii. Ce să mai vorbim despre informatorii ca­re au continuat „să ţină legătura“ şi ca­re au furnizat rapoarte despre evenimente şi despre „obiectivele“ pe care le aveau în atenţie, inclusiv în acele zile.

Or, tocmai acest volum de materiale, care mai mult ca sigur că se găsesc în con­ti­nua­re în custodia SRI, căci nu au fost predate nimănui, s-ar putea dovedi inestimabile în aflarea răspunsului la întrebarea de mai sus. Atunci când le va desecretiza şi pre­da, domnul Hellvig va avea posibilitatea să demonstreze, dincolo de orice dubii, că a mers până la capăt. Până la desfiinţarea Se­curităţii.