De același autor
La capitolul democrație și stat de drept, câțiva dintre noii membri au performanțe sub așteptări, unii au sisteme politice corupte, alții construiesc democrații iliberale.
Asemenea enunțuri fac parte din discursul Bruxelles-centric discret, dar tot mai puternic, în ultimii ani. O mare parte a elitelor politice din democrațiile consolidate îl împărtășesc. Este mai puțin comentat decât cel apărut în Est – corect ar fi să folosim, aici, pluralul. Nu există prea multă omogenitate în exprimarea nemulțumirilor apărute în țările postcomuniste, iar atenția acordată formelor mai radicale de tip maghiar sau polonez nu trebuie să pună în umbră alte eforturi. Nemulțumirile „Vestului“ și cele ale „Estului“ sunt la fel de importante în discuția despre clivajul „Bruxelles – noua Europă“.
Foarte probabil, nu vom descoperi un clivaj bine conturat: peisajul este mai complicat, există arii de politică publică în care se cooperează mai bine, dovezi clare de convergență nu doar în plan normativ, ci și al practicii politice. De multe ori, nu politicianul este cel care stabilește locul și ponderea temei pe agendă. Crizele, spre exemplu, sunt cele mai ferme instrumente de ierarhizare. Controverse între Bruxelles și diverse state est-europene ar fi existat oricum, dar e greu să scoatem din ecuație criza migranților și efectele ei asupra solidarității europene.
Rândurile de mai înainte reprezintă, în esență, o pledoarie împotriva uniformizărilor și omogenizărilor prea curajoase, adesea artificiale. În cele ce urmează, voi încerca să ofer două argumente, bazate, până la un punct, pe evidențierea caracteristicilor comune ale sistemelor politice din noile state membre.
Primul pornește de la dezbaterile purtate în anii 1990 – începutul anilor 2000 în teoria democrației și politica comparată, în particular în aria studiilor asupra democratizării. Se observă, pe bună dreptate, că intervalul relativ scurt al tranziției democratice presupune plasarea accentului pe schimbarea instituțională, urmând ca noul regim să se „consolideze“ în timp și să atingă cote rezonabile de performanță. În această fază târzie, Estul postcomunist avea să se apropie de „politica normală“, în sensul că dezbaterile și controversele despre substanță aveau să le înlocuiască pe cele despre proceduri. Procedurile (instituțiile) ar fi cunoscute, rezultatele (politicile) ar fi mereu incerte, pentru că ar fi consecinţele voinței cetățenilor. Integrarea – faza de aderare, dar și primii ani de participare, în care s-a văzut că adaptarea instituțională trebuie să continue – nu a permis competiției politice să se concentreze suficient de mult asupra unor teme cărora cetățenii le acordau importanță. Mai mult, chiar dacă participarea la UE favoriza în mod clar atingerea unor obiective dezirabile (iar fondurile europene urmau să susțină eforturile respective), publicul nu a căpătat în suficientă măsură convingerea că el este cel care redactează agenda politică și arbitrează jocul politic. „Europenizarea“ (cu prioritatea sa asupra factorului extern) a pus în umbră preocupările orientate preponderent către interior – desigur, fără a ignora integrarea europeană – ale cercetărilor privind „calitatea democrației“.
Al doilea pornește de la observații din spațiul relațiilor internaționale și are în vedere modul în care democrațiile în tranziție din Europa de Est s-au raportat la exercitarea suveranității și la gestionarea presiunilor din sistemul internațional. Anii 1990 și începutul anilor 2000 au însemnat asumarea unui nou statut, de actor cu adevărat capabil de opțiuni în problematica internațională. Apropierea treptată de UE și NATO, în mod clar susținută de o majoritate a populației, a limitat semnificativ dezbaterile interne despre interesul național și prioritățile statului în materie de politică externă, dar și despre multiplele tipare de cooperare internațională. Odată intrate în interiorul UE, unele dintre statele postcomuniste au găsit greu resursele – atât la nivel guvernamental, cât și societal – să joace cu răbdare partida compromisului și a succeselor parțiale și au resimțit mult mai dur presiunea sistemică exercitată dinspre Bruxelles.
Lista proceselor care pot contribui la explicarea diferențelor și a clivajului între Vest (Bruxelles) și Est e, desigur, mult mai lungă. Sigur că liderii politici au un rol important, în sensul în care ne putem întreba de ce un tânăr și cosmopolit militant anticomunist precum Viktor Orbán sau un vechi militant al Solidarității precum Jarosław Kaczyński au devenit ceea ce sunt astăzi. Dar viața politică e modelată în primul rând de instituții și acolo ar trebui să ne concentrăm eforturile.
