Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF



PSD: mica revoluție din octombrie
2017-10-17
0
Asistăm la o criză durabilă provocată de procesul de recalibrare a sistemului de putere din România.

 

PSD pare să fi acumulat mai multă putere decât poate gestiona. Actuala cri­ză pare la începutul ei, fiind ge­nerată de doi factori vizibili. Primul ține de realitatea unei guvernări cu sincope din vina directă a ti­pu­lui de leadership exer­citat de Liviu Drag­nea. Asta a dus la o punere în discuție a ra­por­tu­rilor de putere din in­teriorul PSD. Con­tex­tul anchetelor DNA nu a făcut decât să gră­beas­că și să dramatizeze o situație ca­re nu putea continua: Dragnea e prea nepopular și prea vulnerabil ca să pre­tindă cu succes monopolul asupra puterii în PSD, în majoritatea par­la­mentară și în guvern.

 

Al doilea factor declanșator ține de o realitate structurală a împărțirii pu­terii din România: primul ministru concentrează decizia asupra cvasi­to­ta­lității resurselor țării, dar nu este prin­cipalul titular al legitimității popu­lare. Din acest motiv, aproape tot post­comunismul românesc a fost marcat de tensiuni între președinte și primul ministru. Până acum câteva zile, am asistat la coabitarea între doi poli de putere cu particularitatea că pu­terea primului ministru era con­fis­cată de președintele PSD. Ieșirea pu­blică a premierului Mihai Tudose, in­terpretată de la început ca un atac la Dragnea, adică la cel care dorea să gu­verneze prin intermediari, apoi șe­din­ța CEx al PSD au bulversat acest pei­saj. Acum am trecut de la doi la trei poli ai puterii executive. Președintele, primul ministru și președintele prin­cipalului partid de guvernământ tre­buie să-și împartă puterea. O împăr­ți­re care e, inevitabil, disfuncțională.

 

Mica revoluție din octombrie 2017 din PSD a provocat la nivelul or­ga­ni­zării acestui partid trecerea (poate tem­porară) de la dictatura preșe­din­telui partidului la oligarhia baronilor lo­cali. Aceasta este însă numai di­men­siunea cea mai evidentă a unei ade­vărate crize în care a intrat PSD la mai puțin de un an de la cea mai cate­go­ri­că victorie a sa la alegerile parla­men­ta­re. Conducerea autoritară a lui Drag­nea și guvernarea populist-haotică prin intermediari au dus PSD într-o criză de credibilitate fără pre­ce­dent. Amici și inamici, parteneri in­terni și externi privesc cu neîn­cre­dere către un par­tid rămas fără rival politic, dar și fără busolă, nepre­dic­ti­bil, deci periculos pentru sine și pen­tru ceilalți.

 

Această impresie nu a putut fi decât agravată de strategia de comunicare adoptată după capitularea în fața pre­tențiilor de remaniere ale primului ministru. În noaptea de joi, 12 octom­brie, și în zilele următoare ni s-au ser­vit mai multe teze profund con­tra­dictorii. Prima ne spunea că a existat un „risc de fractură“. A doua că toate deciziile au fost „unanime“. A treia că de vină pentru criză au fost „consilieri“ rău-voitori și mai ales „instituții“ care-și depășesc atri­bu­ții­le și sabotează PSD. A patra - că sin­gura greșeală e cea „de comunicare“ la nivelul liderilor între ei și a mi­niștrilor către populație.

 

Dintre toate tezele de mai înainte, cea repetată cel mai des e aceea a vic­ti­mizării. PSD ar fi victima pro­cu­ro­rilor, a serviciilor și a lui Iohannis. Această teză a fost ex­pusă explicit sau im­plicit de către Drag­nea de multe ori chiar avându-l alături pe premierul Tudose, di­rect vizat de acest tip de discurs. Imaginea ce­lor doi alăturați, mai ales când își dau mâna ca doi boxeri după proba cântarului, devine astfel simbolul crizei din partid.

 

Dragnea anunță o pace cu Tudose, dar și un război cu cei care i-au per­mis acestuia să șantajeze partidul cu demisia și cu pierderea guvernării. Tu­dose știe că supraviețuirea lui de­pin­de de capacitatea de a demonstra că nu e „un trădător“. Mulți analiști au considerat ca evidentă „trădarea“ lui Tudose în favoarea „sistemului“. Dar asta ar însemna să luăm prea în serios lupta PSD vs. „sistem“.

 

De fapt, paradigma luptei PSD cu „ins­tituțiile“ (Iohannis, servicii, DNA) îi servește exclusiv lui Dragnea, în timp ce Tudose se prezintă mult mai în­țelegător cu acestea. Oligarhia PSD ar urma astfel să alegă nu atât între cei doi, ci între aceste două para­dig­me, adică între două strategii de păs­trare a puterii. Totuși paradigma „lup­tei cu sistemul“ a ajuns prea ușor de la statutul de retorică elec­to­rală la cel de concept explicativ al României de azi. De fapt, nu explică realitatea, ci o face și mai opacă.

 

Realitatea pre și postcomunistă ne spune că PSD și înaintașii săi au trăit în simbioză cu instituțiile statului. Câteodată le-a scăpat guvernarea, dar tot timpul au avut un acces pri­vilegiat la resursele publice. Dacă PSD nu face parte din „sistem“, atunci cine face parte?

 

Sistemul de putere din România a evoluat după integrarea în UE și în contextul coabitării Băsescu-Tă­ri­cea­nu. Atunci clasa politică a trebuit să asiste la autonomizarea unor insti­tu­ții, a unor subsisteme. Autonomizarea a fost posibilă în primul rând pentru că au apărut instanțe de legitimare superioare: UE, dar și SUA și NATO. Aceste subsisteme au evoluat ulterior, având în comun prioritatea păstrării acestei autonomii. Confruntările in­tra­sistemice erau inevitabile în con­textul culturii instituționale din Ro­mânia, dar acțiunile PSD din ultimul an ne duc spre un adevărat război interinstituțional.

 

Coaliția actuală PSD-ALDE nu caută normalitatea, ci suprimarea oricărei autonomizări. Nu e un război cu „sis­temul“, ci un război intrasistemic. PSD se prezintă ca victimă a insti­tuțiilor statului, dar e pe punctul de a le aca­pa­ra pe toate. Noua pesedizare se apro­pie de cea din vremea lui Năs­ta­se. De la Curtea de Conturi (in­clusiv Autoritatea de Audit) la Auto­ritatea de Supraveghere Financiară, de la președinția Curții Consti­tu­țio­na­le la CNA, de la nenumărate con­si­lii de administrație la Autoritatea Elec­torală Permanentă (via ALDE) etc.

 

PSD și aliații săi par a fi într-o criză de creștere în care problema e dacă vor utiliza puterea acumulată pentru a controla și ce le scapă (în primul rând, instituția prezidențială, SRI, DNA, BNR) sau își consolidează pozi­țiile câștigate. Interesele personale ale multor lideri și sponsori îi împing la război, rațiunea politică îi în­deam­nă să țină cont de prioritățile gu­ver­nării și de partenerii externi.

 

Opacitatea PSD ne împiedică să spu­nem dacă victoria de etapă a pre­mie­rului Tudose se datorează existenței unei majorități în partid care nu vrea să riște războiul, atunci premierul e într-o poziție de forță, sau Dragnea e cel care a făcut preventiv pasul îna­poi. În ambele cazuri e nevoie de timp pentru a se cristaliza noul ra­port de forțe din partid. PSD e tem­po­rar fragilizat. Rămâne de văzut da­că adversarii săi vor putea să profite de acest moment, care riscă să nu se întoarcă prea curând.  

TAGS : PSD Liviu Dragnea tudose CEx DNA presedinte iohannis procurori DNA basescu tariceanu
Recomandari
Comentarii
Total 0 comments.
6509
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.