Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Cui i-e frică de arta religioasă?
Catalin Bogdan - - - -
2017-10-24
Cultura
1

Unul dintre beneficiile secularizării e și un nou statut al artei religioase. Aceasta nu doar explicitează un mesaj, ci și plasează religiosul într-un context mai larg.

 

Când Markus Lüpertz a propus orașului Karlsruhe să ilustreze plăcile de ceramică ale noilor stații de metrou pornind de la Facerea biblică, i s-a reproșat că vrea să (re)încreștineze spațiul pu­blic – în plus, pe fondul unei islamofobii în creștere. Opoziția (furibundă) a ve­nit nu din partea vreunor obtuzi politicieni – pri­ma­rul și consilierii locali au susținut proiectul – ori in­dustriași – un mecena a ofe­rit un milion de euro –, ci a unor confrați precum Peter Weibel, influentul di­rector al ZKM (Zentrum für Kunst und Me­dientechnologie). Poate a fost vorba doar de o banală răfuială de breaslă, dar di­lema persistă: ce ne facem cu arta re­li­gioasă?

 

Să ne mutăm atenția asupra unui alt oraș îndrăgit de Lüpertz, Clu­jul. În această urbe mul­ti­con­fe­sională, turistul va trece des pe lângă vreo biserică veche – tre­cu­tă prin multe, chiar prin succesive schim­bări de proprietar – ori nouă – Funar a fost generos cu ortodocșii – sau chiar pe lângă vreo sinagogă – una singură și-a păstrat des­tinația cultică –, dar va trebui să le trea­­că pragul pentru a avea sub ochi mos­tre de artă religioasă: fresce, mozaicuri, icoane, sculpturi, obiecte liturgice. Sau va merge la muzeu, în sălile consacrate artei medievale, unde s-au refugiat opere exi­la­te din biserici. Ori în cele pentru expoziții temporare – gravurile după plăcile lui Rem­brandt, de pildă, un predecesor al lui Lüpertz în ale ilustrației biblice, sau ta­blo­u­­rile lui Bernea, cu tenta lor căutat ico­ni­că, ori sculpturile spiritualiste ale lo­cal­ni­cu­lui Liviu Mocan. În rest, vizibile sunt doar monumentul cruciform de pe dealul Ce­tățuii – varianta funerară a na­țio­na­lis­mu­lui lui Funar –, câteva decorațiuni ca­to­li­ce în exteriorul bisericilor și al unor clă­diri conexe – un Arhanghel gotic și unul ba­roc în centru, Sfântul Iosif și ie­zui­ții Ig­na­țiu și Francisc Xaveriu nu departe, o Fe­cioa­ră Maria în Mănăștur și alta în Mă­răști, portalul baroc cu sfinți taumaturgi tot acolo –, balaurul străpuns de sulița Sfân­tu­lui Gheorghe în fața iconoclastei bi­serici cal­vine, discretul ansamblu metalic mis­ti­co-alegoric dintr-un colț de parc – că­ruia doar unul dintre titluri îi conferă o (altfel greu bănuibilă) aură creștină. Și cam atât – câteva vestigii din vremuri de­mult apuse, un monument cu tentă mai mult ideo­lo­gică și o instalație vag spi­ri­tua­listă. Peter Weibel nu poate decât să in­vi­dieze un spa­țiu public într-atât de se­cu­larizat precum cel clujean. Să fie vorba doar de moș­te­ni­rea comunismului? Cazul polonez contra­zi­ce un asemenea clișeu. Arta religioasă are un alt destin pe alte tă­râmuri. Mai bine zis, în alte contexte cul­turale.

 

Între timp, iconografia ortodoxă a luat avânt ca mai peste tot în țară. Între er­mi­nii bizantine și kitsch, iconarii noștri de­ser­vesc o piață extinsă, eclezială ori pri­vată. Iar industria cărții religioase, în to­pul vânzărilor, lărgește exponențial, doar prin predilectele ilustrații ale coperților, impactul vizual al unei arte tradiționale. Neobizantinismul e la modă, dar care sunt rădăcinile sale? Alain Besançon ne readuce cu picioarele pe pământ. Resortul intim al noii apologetici iconodule, apărută în Ru­sia în vremea slavofililor, trimite la un du­blu hybris: naționalist și dogmatic. Pentru a exhiba excelența autohtonă, s-a inițiat un război cultural care con­tinuă până azi, cu rever­be­rații și la noi. Ar­ta occi­den­tală nu ar fi de­cât expresia unui eșec teo­lo­gic, ratarea mizei epi­fa­nice a icoanei ră­săritene. Ce­ea ce echi­va­lea­ză cu o am­biguă depreciere a es­te­ti­cu­lui: arta are un rol minor în această în­tre­prindere mai mult divină. Con­se­cin­țele acestui hybris sunt se­rioase – arta noastră re­li­gi­oasă s-a cantonat, ca într-un ghetou, în­tr-un stil anume, descurajând alter­na­ti­ve­le care abundă, în schimb, în arta occi­den­tală, de la Bosch la Dalí și de la Caravaggio la Ro­u­a­ult. Cu alte cuvinte, iconolatria a se­cretat cea mai redutabilă iconoclastie. Așa încât, dacă azi orașele noastre au cel mult di­le­ma de a încuraja ori nu în­mul­țirea lă­ca­șelor de cult (arhitectura re­li­gi­oa­să me­ri­tă o discuție aparte; Clujul e uneori pu­țin mai îndrăzneț în această privință, deși încă defazat: vecine de stradă, în car­tierul Grigorescu, au apărut trei noi bi­se­rici: da­că cea ortodoxă, eclectică, e în­toar­să spre vechiul Maramureș, cea catolică e strident mo­dernistă, amintind de Fėlix Candela, iar cea reformată, concepută de Imre Ma­ko­vecz, e flamboaiant-organică, în descen­denţa lui Gaudí şi Wright), iar ar­ta con­tem­porană face doar pași timizi în spațiul nostru public, miza noilor estetici reli­gi­oase pare încă improprie aici. O sculp­tură cu astfel de iz, de pildă, plasată dincolo de spațiul eclezial nu mai e azi menită unor inefabile convertiri, cât ree­va­luării unei ve­nerabile tradiții. O sub­mi­na­re, în cel mai bun caz, a multor locuri comune cu ca­re e împănată conștiința noastră re­li­gi­oasă – mai activă sau mai pasivă.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-catalin-bogdan1438.jpg

Jerzy Fober - Cina cea de taină (1995)

 

Unul dintre beneficiile secularizării e și un nou statut al artei religioase. Aceasta nu doar explicitează un mesaj, ci și plasează re­ligiosul într-un context mai larg. Mu­ta­ția are la bază tocmai o salutară descen­trare a teologicului, a cărui nouă margi­na­litate îi conferă nebănuite avantaje. O ma­să încă răvășită poate aminti de cina cea de taină. Un trup chircit ar putea fi și un înger căzut. Atitudinea celui cocoțat pe un turn de scaune seamănă cu a unui stâlp­nic. Dar e doar o variantă he­r­me­neutică printre (multe) altele, care câștigă tocmai prin proximitatea permeabilă a ce­lorlalte. Consecința acestei (stimu­la­toare) glisări existențiale e succesiva regândire a religiosului. Desigur, reperele culturale ră­mân – evenimentele evanghelice, de pildă –, dar acestea nu mai sunt prompt convertite teologic, ci au ieșit într-un spațiu mai larg – public și secular.

 

Miza artei religioase e azi de a fi provo­ca­toare în două direcții. Mai întâi, ne poate ajuta să pricepem mai corect de ce religia nu e doar o exasperantă perversiune co­lectivă și o încâlcită nevroză, ci și o re­dutabilă resursă existențială și culturală – o tolbă din care înțeleptul scoate vechi și noi, vorba Evangheliei. Fiindcă arta, fie și religioasă, ne permite răgazul pe care un an­gajament de credință riscă să nu ni-l mai ofere. Un răgaz cu o importantă miză mo­rală, de mai lucidă apreciere a asocierii noastre (deseori pripite) cu vreo heg­e­mo­ni­că configurație de semnificații. Pe de al­tă parte, ne poate sugera că creativitatea nu e doar un simplu vestmânt spiritual, ci mai ales o atitudine religioasă fun­da­men­tală. Căutarea adevărului e o chestiune de creație, nu de supunere.

 

Fiindcă am amintit exemplul po­lonez – cu un catolicism nu doar reacționar, ci și îndrăzneț –, să facem cunoștință cu sculptorul Jer­zy Fober. Dacă lucrările sale au poposit o lună și la Muzeul de Artă din Cluj, ne-am amăgi crezând că resortul a fost interesul local pentru noua artă reli­gioasă. Dar și o banală înfrățire între ju­de­țul omonim și regiunea Małopolska poate servi unei lărgiri de orizont estetic. Fober preferă trupul uman. Chiar și când lip­seș­te, precum la cina cea de taină. O masă prelungă, deplin acoperită, cu falduri pâ­nă-n pământ, luminată de sus de o lampă atârnată apropiat. Acoperământul e destul de răvășit, în unele locuri ca și udat, în al­tele zgâriat ori găurit, iar pe una din părți, central, se mulează în funcție de ce­va dosit spre interior – ar putea fi un scaun sau un trup chircit. În orice caz, e un după – cina a avut loc, poate tocmai în­cheiată, poate astfel rămasă de două milenii. Lumina slabă sugerează o în­tâl­ni­re discretă, chiar dacă tumultuoasă, mar­cată de tensiuni, entuziasme, poate chiar încăierări. Poziția privilegiată la masă, căreia îi corespunde și direcția iluminării, e singura care păstrează urmele unei șe­deri – actuale ori trecute. Ceilalți co­me­seni parcă ar fi fost doar pe fugă.

 

Elevația – unui cadavru (vertical) care amintește de Pietà Ron­danini a lui Michelangelo – nu se mai datorează unor mâini gri­julii, care să susțină ceea ce altfel s-ar prăbuși, ci unor banale suporturi – tot ce a rămas din cârje – pentru subțiori ori unui postament metalic în care s-au încastrat picioarele. Deja e vorba de un fe­nomen preponderent tehnic – filantropia s-a reificat dramatic –, care lasă iluzia unei înălțări fără îngropare, semn de su­premă angoasă civilizațională. Veronica apare îndepărtându-se, frontal pierdută în indistincția unui lemn brut, inform. Cea care trebuia să ne precizeze chipul e doar un spate – ca pe Sinai. Simeon Stâlp­nicul e acum în vârful unor scaune su­prapuse. Cadrane – cândva tapițate – de scaune, pe care oricum nu se mai stătea. Prin aglutinare (pe verticală) au produs o al­tă ședere: la înălțime, dar mult mai in­stabilă. Scaunele sunt pentru odihnă, dar și pentru spectacol. Din atâtea perspective estetice se clădește o (salutară) asceză: un picior e strâns la piept – într-o concen­tra­re de sine –, iar altul atârnă printre ca­dra­nele de lemn – ca o înrădăcinare în me­moria culturală. Îngerul căzut a frânt do­uă bârne – o cruce ratată. Chircit, cu ari­pile smulse, cu spatele pleznit – și prin spas­mele noii sale dinamici –, țeasta sa are urma unei lovituri – pare o execuție. Fla­gelarea alternează părți de trup cu butuc neșlefuit, căruia i se încorporează, în pliuri înroșite, frânghii de bici. Carnea suferă tocmai în indistincția ei. E mult lemn la Jerzy Fober, dar deseori crăpat, vop­sit, găurit, încrețit, scorțos șlefuit. E mult trup, dar deseori contorsionat, ocul­tat, ciuntit, lovit, în atitudini accentuat pasive – mai mult mort decât viu, mai mult ultragiat decât slăvit. Și e destulă istorie biblică, citată postmodern. De ce nu i-ar sta bine și în spațiile (recent) ae­risite din centrul Clujului, pradă acum doar teraselor și gheretelor?

TAGS : lupertz funar ZKM alain besançon caravaggio gaudi wright felix candela jerzy fober
Mai multe din Cultura
Comentarii
Io 2017-10-28
Stanga occidentala radicala e profund intoleranta...in numele tolerantei. Dreapta xenofoba nu are monopolul intolerantei. Are un fel de sablon si lista de bifat cu chestii, de multe ori decontextualizate si profund anistorice sau simplificate si ingrosate, printre care si ateismul sau multiculturalismul hippie asa, in fine un discurs subtirel si invariabil care omite mult si elimina dialogul.
Total 1 comments.
2539
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.