Excepţia purităţii

În timpul Revoluţiei ungare din 1956, un bărbat şchiop împarte, pe stradă, cas­troa­ne cu supă, iar o fotografie care îl sur­prin­de e publicată într-un ziar din Anglia. Ast­fel, din personaj periferic al revoltei populare, el de­vine acuzat şi petrece trei ani în închisoare. Este An­drás Szabad, iar fiul lui, ca­re se numeşte la fel, este ero­ul narator din romanul Sfârşitul de Attila Bartis, scriitor născut în 1968 la Tg. Mureş şi emigrat, cu fa­milia, în 1984 în Ungaria.

La vârsta de 52 de ani, sus­pect de cancer, András-fiul începe să îşi pună pe hârtie amintirile de viaţă, la sfa­tul celui mai bun prieten. Navigând între trecutul îndepărtat, al tinereţii părinţilor, Al Doilea Război Mondial şi anii ’50, tre­cutul mediu, adică anii ’60, trecutul re­cent, anii ’70-’80, şi prezent, adică pe­ri­oada de după 1989, romanul lui Attila Bar­tis cultivă fragmentul şi flashback-urile, într-o scriitură în care atât naraţiunea, cât şi dialogurile sunt sacadate, în fraze scurte, percutante prin concizie, ritm şi formulări frapante.

Destinul lui András Szabad este puternic marcat de relaţia cu părinţii: o mamă care moare la scurtă vreme după ce tatăl iese din închisoare, tată care mai apoi va muri de cancer. Vii sau morţi, pă­rinţii lui András îi însoţesc în permanenţă gândurile, mai mult, opresiunea regimului comunist de la

Budapesta este trăită de erou prin prisma felului în care mama şi tatăl lui au fost victimele acestuia. Alt­min­teri, András este un outsider perfect. Du­pă o întâlnire intimă cu una dintre pro­fe­soarele lui de liceu, renunţă să mai mear­gă la şcoală şi să îşi dea bacalaureatul. Se angajează ca muncitor necalificat şi, deşi e foarte talentat şi pasionat de arta foto­gra­fică, nu caută în niciun fel să îşi ex­pună creaţiile, dimpotrivă, le ascunde şi va trăi ani în şir, după moartea tatălui, ca ajutor într-un atelier unde se fac fotografii pentru legitimaţii. András ocoleşte Sis­te­mul trăind ca marginal, iar şansa de a nu fi încorporat în armată o datorează tatălui său, printr-un fel de sacrificiu al acestuia, care e revelat însă abia după mulţi ani.

Este foarte multă violenţă într-o societate sub dictatură, iar scriitorul pune accentul mai puţin pe mizeria materială, cât pe agresiunea asupra oa­me­ni­lor, există personaje care se sinucid la fel de spontan cum alţii plâng, sexua­li­ta­tea este crudă, mefienţa dom­­neşte între semeni şi totul este înregistrat de pri­virea naratorului aparent în mod neutru. Avansând în text, cititorul este in­va­dat de o emoţie adâncă, de o sen­si­bilitate exacerbată, apar­ţi­nând lui András, care este foarte im­pre­sio­nat de tot ceea ce aude şi vede. Afecţiunea dintre tată şi fiu se exprimă cu greu din cau­za unei reticenţe frecvente în familiile în ca­re s-a suferit mult şi s-au păstrat se­crete.

András ar vrea să afle nişte adevăruri de la tatăl său când acesta e pe moarte, dar are inteligenţa emoţională necesară să nu intre pe teritorii fragile: „Dacă i-aş pune acum acele întrebări, iar el ar fi nevoit să–mi răspundă, pur şi simplu l-aş des­fi­inţa (...) Când cineva moare, el con­ti­nuă să fie. Să existe. Doar că altfel. Dar da­că se desfiinţează, e ca şi cum nici n-ar fi existat. Ceea ce s-a desfiinţat nu are nici trecut“. Figura tatălui, victimă a Si­s­te­mu­lui, este una complexă, paradoxală, dez­vă­luind implicaţiile halucinante ale con­tac­tu­lui (nesfârşit) cu autorităţile co­muniste.

Attila Bartis nu cade în clişeul de a-şi transforma eroul principal într-un singuratic neînţeles. În­tr-o lume de trădări între se­meni, András se bucură de prie­tenie adevărată graţie lui Kornél, care e poet, se bucură de protecţia maternă a unei fos­te contese şi de iubirea Evei, pi­a­nistă, ca­re, după ce pleacă în America, îi face ca­dou o carieră internaţională, pen­tru că ia cu ea multe dintre negativele fo­to­grafiilor lui şi le expune acolo, apoi, du­pă ce se re­văd, naşte chiar un copil despre care ero­ul află mai târziu că e al lui. Toată su­fe­rin­ţa îndurată după ce e părăsit de femeia iu­bi­tă păleşte în faţa descoperirii, după moar­tea ei prematură, a traumelor acesteia.

Decorul cotidian sumbru dintr-un regim co­­munist este contracarat de amintirile din co­pilărie ale lui András, care, de la oră­­şe­lul Mélyvár, abandonat în mod mis­terios, şi până la figura Imolkăi, sunt im­pregnate de emoţiile celui care fără trecut nu simte că trăieşte. Cât despre prezent, el este în mod constant fotografiat. An­drás fo­to­gra­fia­ză din nevoia de a întâlni ast­fel eul lui cel profund cu Lumea: „Mă uit la faţa cui­va. Inconştienţa lui mă um­ple de cu­rio­zi­tate, de pasiune, de teamă şi de erotism. Apăs butonul. Se petrece ce­va - extazul se transformă în hohote de plâns. De fu­rie. De ură. De toate acele simţăminte ca­re mi-erau străine când am făcut foto­gra­fia. Dar pe care, în clipa expunerii, fo­tografia este în stare să le amplifice (...) Fotografia nu e decât punc­tul în care vii­torul se întâlneşte cu tre­cutul“.

Deşi fotografiile au succes în America, An­drás nu părăseşte Ungaria: „Dacă aş fi ră­mas afară, aş fi fost obligat din prima cli­pă să mă folosesc de tot ce mi se ofe­rea. Să mă implic. Oricât de straniu sau poa­te de-a dreptul dezgustător ar părea, toc­mai Cortina de Fier mi-a protejat li­ber­ta­tea care-mi venea din afară“. Con­ştient de şansa, ca şi de limitele artei sale faţă cu Sis­temul („Tirania poate fi învinsă cu o sin­gură frază, dar nu cu o fotografie de stu­dio“, spune el), András alege să stea de­par­te de politica postrevoluţionară de du­pă 1989 şi călătoreşte foarte mult, pen­tru arta sa. Făcând fotografii prin lume, în­ţe­le­ge tot mai mult sufletul uman şi ră­mâne la fel de sceptic în privinţa exis­tenţei lui Dum­­nezeu. El consideră că după moartea ta­tă­lui îşi pierde puritatea, dar se înşală, toc­mai puritatea este cali­ta­tea lui esenţială: vertical şi sincer, pa­sio­nat şi fidel, atent şi autentic, András e un personaj de care cititorul nu poate să nu se ataşeze.

Scene precum aceea în care li­ce­a­nul András vine acasă şi, văzând o maşină a autorităţilor, crede că au venit să îl aresteze iar pe tatăl lui şi, înnebunit de frică, vrea totuşi să îi întâlnească frontal, pentru că astfel le-ar arăta că există un martor al ne­le­giuirii lor, sau ca aceea în care poetului Kor­nél i se propune publicarea unui vo­lum şi o vizită la Londra pentru ca să de­vină informator pot răsuna încă în me­moria multor cititori din Europa de Est. Romanul spune povestea unei indivi­dua­li­tăţi în care se poate citi cel mai just Istoria recentă. Drumul în Cosmos al lui Gagarin şi obsesia figurii lui Kádar pot fi des­crise în­să, în vreme ce „... există lucruri pen­tru care nu vom avea niciodată cu­vinte co­mune cu nimeni. Pentru că nu se poa­te. Atâta tot“. Numai cine a trăit co­mu­nis­mul ştie despre ce e vorba. În orice caz, fi­nalul romanului aduce câteva sur­prize.

După volumele Plimbarea şi Tihna, pre­miate şi cunoscute deja de publicul ro­mâ­nesc, Sfârşitul lui Attila Bartis este un ro­man de excepţie.