Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Teatrul schimbă lumea, lumea schimbă teatrul
Doina Papp - - - -
2017-10-24
Cultura
0

La Bucureşti a început ediţia a 27-a a Festivalului Național de Teatru.

 

E firesc ca aceia care-și iau pe umeri des­ti­nele teatrului românesc și ale acestui fes­ti­val de tradiție să ne transmită mesaje atât de romantice și mobilizatoare despre tea­trul care poate schimba lumea, despre mis­terul lui și vraja prin care am putea, la ur­ma urmelor, deveni mai umani, mai buni, mai frumoși. Doar că, deși e poate cea mai banală credință a teatrului de când e el, nu prea avem exemple în istorie că lucrurile ar putea sta așa. Când a în­cer­cat să fie curajos, lucid și responsabil ju­când cartea angajării, teatrul a devenit mai degrabă incomod, cenzurat sau de­nigrat de oficiali și adeseori ocolit chiar de pu­blicul care caută la teatru și diver­tis­men­tul, spectacolul. (Nu e cazul la noi, un­de teatrul în comunism devenise locul un­de spectatorii se defulau la adăpostul lim­ba­jului aluziv.) Când s-a retras în au­to­no­mie estetică, preferând să-și consume în cerc restrâns interogațiile, pe de altă par­te, teatrul a devenit futil.

 

Peisajul actual ilustrează echi­li­brat ambele preocupări, după ce teatrul nostru a parcurs și mo­mente când, ignorând aproa­pe esteticul, a plusat în direcția artei de for, dar și altele, în care a devenit aproape autist în relație cu societatea, hră­nindu-se din propria-i substanță. Aparent da, e o efervescență creatoare, cum de­cla­ră și directoarea festivalului conceput ca un maraton atotcuprinzător, care poate ofe­ri argumente pentru orice idee. Dacă nu ne regăsim în mainstream, în mon­tă­ri­le pretențioase, tradiționale sau nu, ale tea­trelor de stat, apare să ne salveze zona independentă, unde din principiu e supus încercării noul. Noi sunt uneori și pro­duc­țiile de anvergură de pe actualul afiș crea­te pe marile scene ale țării, precum În adân­curi, de Gorki, în regia lui Yuri Kor­donsky de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, sau Pasărea retro..., în regia lui Ra­du Afrim, de la Naționalul din Târgu Mu­reș, Bulgakov 17, în regia lui Bocsárdi Lás­zló, de la același teatru, sau Macbeth de la Bulandra, în regia lui Michal Do­čekal, Regele Lear de la Naționalul bu­cu­reștean, în regia georgianului David Do­iash­vili, sau Karamazovii de la Teatrul Mic, în regia Nonei Ciobanu. Dar surpriza absolută o aș­teptăm întotdeauna de la producțiile mi­ci­lor companii inde­pen­den­te, atunci când pe acolo găsim numele noi care se afirmă prin îndrăzneala de a da me­reu peste ochi ce­lor care nu vor să va­dă problemele din rea­litatea imediată spu­se într-un teatru al ur­gențelor. Unii, con­secvenți cu acest mod de a înțelege rostul teatrului, și-au făcut din acest crez o plat­formă estetică. Mi­hae­la Michailov, Bogdan Georgescu, Peca Ște­fan, Carmen Lidia Vi­du, Florin Piersic jr., Gianina Cărbunariu, Elise Wilk scriu, joa­că în complicitate cu oamenii printre care trăiesc, povestind despre aceștia nu neapă­rat cu gândul la schimbare, ci mai degrabă urmărind să le arate, să ne arate că nu sun­tem singuri în cău­tarea adevărului ace­ia care mai sperăm ceva de la acest cu­vânt. Tot prin zona asta s-a experimentat în deceniile din urmă și impactul unei dra­maturgii contemporane din alte părți ale globului mai conectate pe atunci decât cea autohtonă la între­bă­ri­le omului con­tem­poran și mai directe în dialogul cu asi­sten­ța. Uneori, da, e mai efi­cient să te adresezi publicului de azi pe limba lui decât să ape­lezi la universalitatea marilor dramaturgi pentru a le exploata pe­renitatea. Dar, ori­cum am privi lu­cru­rile, să nu ne facem iluzii. Chiar dacă ori­ce artist pleacă la drum cu gândul să răs­toarne lumea, se va mulțumi cu ideea că spectacolul lui va pro­duce tră­iri normale și că el, ca om al vre­murilor sale, poate fi sincer cu sine și cu cei­lalți. Cel puțin pen­tru un moment, fi­indcă, vor­ba lui Thomas Ostermeier, cu­nos­cutul re­gizor german, lider al genera­ți­ei sale, ca­re, după ce a mon­tat Un duș­man al po­porului, de Ib­sen, cu fața la anar­hiști sau eco­logiști, se ară­ta sceptic, declarând în­tr-o conferință de presă că e plin Berlinul de curajoși care fac avangardă prin ca­fe­nele și cluburi, dar care ar lua-o fuga spre afaceri bănoase, dacă li s-ar propune. Așa­dar, din de­cență, să bolborosim mai rar des­pre sen­surile înalte ale teatrului și să ne mul­țu­mim cu descoperirea unei gân­diri normale în pă­ienjenișul confuziei ge­ne­rale de as­tăzi, gar­nisită cu fake news, Wi­kiLeaks sau ar­ma­ghedoane. Așa încât să privim cu simțul realității și acest pa­nop­ticum mul­ti­color al festivalului care confirmă aser­țiu­nile de mai înainte și mai ales atestă o rea­litate dinamică, cum s-ar spune prin ra­poarte. E bine că periodic ea e evaluată în acest mod sărbătoresc și că ne amintim cu acest prilej că da, teatrul poate schimba lu­mea, dacă se schimbă mai întâi pe el.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-papp1438.jpg

Imagine din spectacolul Hamlet / Collage, în regia lui Robert Lepage

 

În această ordine de idei, ar fi de observat că și lumea are ceva de spus în această ecuație. Nu doar prin puterea de a re­ac­ționa dând feedback-uri, dar și prin aceea că obligă prin noile ei realități tea­trul să-și schimbe fața, estetica, mijloacele, une­ori și scopurile.

 

Am avut cea mai bună dovadă în spec­tacolul de deschidere a festivalului, al ace­lui multilateral și multipremiat artist Ro­bert Lepage (Premiul Europei pentru tea­tru, în 2007), cu al său em­ble­matic Hamlet / Collage sau Elsinor, în va­ri­anta sa ori­ginară din 1995, montare ve­che, dar re­încălzită prin reeditarea în ca­drul Tea­tru­lui Națiunilor de la Moscova, cu ex­ce­len­tul Evgheni Mironov, actorul numărul unu al rușilor și printre cei mai bine cotați ai lumii, pe care am avut acum prilejul să-l vedem la București.

 

Lepage, o legendă a teatrului con­temporan, a intrat în istorie toc­mai pentru că a înțeles că și tea­trul trebuie să asculte glasul de sirenă al timpului. Sofisticata lui estetică prin care și-au găsit în teatru lo­cul cele mai noi tehnologii, dar și noile valori spirituale a fost între timp omo­logată pe măsură ce cyberspațiul a devenit a doua noastră natură. Ce a realizat ar­tis­tul canadian spre deosebire de mulți din­tre epigonii acestui curent ține de natura sa histrionică, pe care n-a trădat-o de dra­gul unor efecte. Robert Lepage e un poet al imaginii, al gândirii în spațiul virtual (cei care au văzut spectacolul său de au­tor, Fața ascunsă a lunii, înțeleg despre ce vorbesc), poate fi și un nostalgic al epo­cii blues-ului și a șansonetelor (vezi spec­tacolul Needles and Opium despre Coc­teau și Miles Davis, reluat în 2015 la Bar­bican) sau artistul care ne repovestește ca­po­do­pe­re­le teatrului mondial pe limba cal­cu­la­to­rului, a celor care se lasă fascinați de ima­gi­nea unui craniu, al lui Yorick, de pildă, din spectacolul Hamlet, sub forma unei po­ze de laborator. Ironic, cinic, dar în ace­lași timp capabil de splendide pro­iecții oni­rice (vezi tabloul înecării Ofeliei), Ro­bert Le­page e creatorul unui nou lim­baj, cu care putem fi sau nu de acord, dar care apar­ți­ne acestui ev și lumii care-l lo­cu­iește. Ne putem pune, firește, întrebarea ce a pier­dut teatrul livrându-se total teh­no­logiei. Căldura genuină a comunicării di­recte?! În varianta de acum a acestui Hamlet ru­sesc, jucat de un actor de o ver­sa­tilitate ra­ră, dar școlit după metoda lui Stanis­lav­ski, mai e și ceva actorie tradi­țio­nală. Mi­ro­nov, jucând toate personajele din piesa lui Shakespeare, știe să le por­tre­tizeze din puține trăsături, să le rede­fi­neas­că din pers­pectivă contemporană (vezi figura lui Po­lo­nius, un delator ridicol, gro­tesc), să dea va­loare textului în mo­men­te­le cheie ale piesei (celebrul monolog A fi sau a nu fi). Cubul lui Carl Fillon (sce­no­graful), me­ta­foră carcerală, cu care Ham­let plutește în spațiul scenei și în singu­ră­tatea ființei con­cu­rează adesea perfor­man­țele actoricești, fantezia regizorului fiind fără margini. Pro­babil că Lepage, creator cu disponibilități pen­tru lumea supra­na­tu­rală, n-ar fi fost el fără această me­ga­insta­lație multimedia, care-i dă posibilitatea să fabuleze în și din­co­lo de piesa lui Sha­kes­peare, rescrisă acum în mintea rătăcită a lui Hamlet. Ipo­te­za nebuniei ca sursă a în­tregii acțiuni nu e nouă, dar numai acum, prin această fa­bu­loasă realizare, își do­ve­dește viabi­li­ta­tea. Probabil, în inter­pre­ta­rea lui Lepage, ac­tor el însuși, impon­de­rabilul va fi fost și mai convingător, având în vedere că lecția stanislavskiană poate fi uneori restrictivă.

 

Este bine că festivalul face cu­noștință publicului din România cu ediția princeps a metodei Le­page, cu școala lui cu tot, având în vedere că și teatrul nostru ex­perimentează tot mai intens mijloacele mul­timedia, facilitate de noile tehnologii, cu rezultate pe care le avem la îndemână și în acest festival, în spectacolele unor re­gi­zori din noua generație. E cea mai vi­zibilă schimbare formală a teatrului sub influența lumii în care trăim, despre care unii spun că ar fi deja depășită. Despre ce­lelalte transformări ale teatrului la im­pac­tul cu lumea actuală, ca și despre capitolul regresiunii în planul uman, al sen­ti­men­te­lor, data viitoare.

TAGS : robert lepage collage hamlet ro­bert lepage elsinor moscova bucuresti evgheni mironov bucuresti premiul europei pentru teatru
Mai multe din Cultura
Comentarii
Total 0 comments.
4126
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.