AMI BARAK: Arta nu mai e astăzi doar o pictură înrămată pusă pe perete

Viața – Mod de întrebuințare ca temă a bienalei, care se va încheia oficial în 5 noiembrie, s-a concentrat asupra artei ca mod de viață. L-am întrebat pe reputatul critic cum s-a înțeles cu „tânăra generație“ reprezentată de colaboratoarea sa, Diana Marincu. „Ne-am înțeles chiar mai bine decât dacă am fi fost căsătoriți“, a replicat hâtru Ami Barak.

Cum contextualizați bienala Art Encounters, cu ce o comparați, după ce ați văzut și ați curatoriat alte evenimente în lumea largă?

Ce mi se pare evident este că și formatul, și ambiția, și felul în care evenimentul a fost gândit a fost să producă o bienală pe standardele internaționale. Am putea considera că e o bienală similară celor de la Istanbul, de la Moscova, de la Sydney, de la Sao Paolo, adică în exact această tradiție cu niște curatori care vin cu un concept, care prezintă o situație la un moment dat în diferite locații, cu toate evenimentele paralele și colaterale: performance, screening-uri, discuții, program de educație. Toate astea fac să fie un eveniment de importanță majoră în context național, fiindcă nu există un alt eveniment de aceeași anvergură și de aceeași ambiție.

Pentru un public neinițiat, ce anume recomandă vizitarea expozițiilor bienalei? Cât o să înțeleagă publicul din arta contemporană?

Eu sunt în meseria asta de mai mulți ani. Am constatat un fenomen interesant pe care nu l-am bănuit, pentru că, atunci când am început, credeam că înțeleg arta contemporană doar artiștii și curatorii, iar celor din afară le e greu. În ultimii zece ani am constatat cu surpriză că publicul zis „neinițiat“ nu mai e un public mic, e un public lărgit și devenit un public curios, tolerant, care vrea să se familiarizeze. Înainte am fi spus că publicul neinițiat nu este interesat, deci nu are de unde să știe. Noi asistăm astăzi la fenomenul contrar. Adică, sunt neinițiat, nu știu, dar aș vrea să știu și atunci și vin la expoziții, vernisaje, discuții. Nu sunt teze de doctorat ceea ce expunem și încercăm să dăm publicului instrumente de înțelegere - punem o etichetă, trei rânduri, o prezentare, există un catalog. Arta nu mai e astăzi doar o pictură înrămată pusă pe perete... și lumea nu se mai miră că obiect de artă poate fi și ceva ready-made reinterpretat. Lumea nu mai e uimită de faptul că un tablou poate fi o abstracție geometrică sau că arta urbană ar fi un obiect banal transformat prin voința și creativitatea artistului. Deci, publicul neinițiat la prima vedere, cu puțină curiozitate, cu puțin interes, va înțelege, fiindcă arta contemporană este deschisă pentru multe nivele de înțelegere.

Există ierarhii valorice pe care, în calitate de curatori ai Art Encounters, le-ați avut în vedere?

Ce am vrut noi să spunem publicului este: ăștia sunt artiștii, pe ăștia îi considerăm oameni de talent, pe ăștia îi considerăm o generație care are ceva de spus în felul ei. Deci am oferit o cartografie sau o radiografie a artei la momentul dat, într-un context dat și cu un spirit al zilei. Toată lumea mă întreabă ce înseamnă „contemporan“ în artă, există o limită de timp, o dată? Le răspund că sunt artiști tineri care nu sunt „contemporani“ pentru că nu sunt în adecvare cu spiritul prezentului și sunt artiști de 80 sau 90 de ani care sunt în perfect acord cu spiritul prezentului.

Așa cum este Grupul 111 al anilor ‘60-’70, grup de avangardă timișorean, prezent în bienală...

Perfect aliniat contemporaneității artei. De asta l-am invitat și pe Yona Friedman, artist nonagenar, dar care este de o prospețime nemaipomenită, cum spun francezii, are „fraîcheur“. De asta am făcut apel și la câteva figuri istorice, ca să prezentăm ceva care poate fi și de actualitate și să reprezinte totodată o fâșie din istorie.

Cât de supărați sunt artiștii neselectați? Aveți astfel de reproșuri sau, în lumea în care vă mișcați, statutul de curator este atât de respectat încât lumea nu protestează?

Știți că democrația nu este vox populi, democrația este mai întâi o separare a instituțiilor. Curatorul vine cu o idee, cu o cunoaștere a unor tipologii și a unor demersuri. El va face alegeri fiindcă vrea să ilustreze niște concepte și niște idei. Nu toată lumea se potrivește la un concept, la un tip de eveniment și atunci curatoriatul e un soi de inițiativă cu discriminare: l-am ales pe unul și nu l-am ales pe altul, dar nu pentru că n-ar fi tot atât de bun sau că ar avea mai puțin talent, ci pentru că unul are un demers potrivit la un moment dat unui concept și altul nu. Mai este un aspect. Sunt momente în care tu nu vrei să-i arăți mereu pe toți. În meserie se spune usual suspects. Imaginați-vă că, dacă noi venim cu niște artiști care au fost deja la ediția întâi a bienalei, care sunt expuși peste tot, atunci o să ni se reproșeze că nu avem idei, că ne repetăm și atunci bienala nu servește la nimic. Dar bienala vrea să familiarizeze publicul cu artiști pe care poate nu-i cunoaște, cu opere cunoscute și necunoscute, ăsta este rolul nostru. Deci, dacă sunt câțiva nemulțumiți, vă pot asigura că există alții foarte mulțumiți.

Ați conlucrat cu Diana Marincu, sunteți generații diferite. Au fost controverse, diferențe de vedere? Ați renunțat la ceva, a renunțat la ceva sau ați fost la unison?

Am fost la unison. Nu exagerez, e adevărul adevărat. Ne-am înțeles de minune. Diana este o fată de o inteligență rară, are o personalitate absolut adorabilă. A muncit cu pasiune și cu o energie nemaipomenită. N-a dormit nopți. Ea a fost cea mai prezentă, eu netrăind în România, am fost mai departe, am păstrat legătura zilnică, bineînțeles, am vorbit de fiecare dată, am luat toate deciziile împreună, ne-am înțeles, ne-am concertat, am dialogat, a fost o relație ideală. Cred că ne-am înțeles chiar mai bine decât dacă am fi fost căsătoriți...

Care este trendul artei în ziua de azi? Această bienală indică un trend?

Aș vrea, ar fi bine să indice. Eu aș spune că există câteva trenduri paralele, care se intersectează. Impresia mea personală este că noi trăim astăzi într-un moment de multiplicare de trenduri. Au fost momente istorice unde vorbeam de arte povera, de arta minimală sau de abstracția lirică. Astăzi nu mai putem să vorbim în aceiași termeni. Poate că istoricii de artă, peste ani, vor decela în 2017 o tendință majoră, delimitată în spațiu, timp și pe plan conceptual. Ce e interesant în momentul de față este că artistul vrea să intervină în mai multe spații în același timp, vrea ca o poveste individuală, personală, să devină o poveste universală. Vrea în același timp să împărtășească niște griji pe care toți le împărtășim. Se interesează de spațiul politic, de sărăcie, se interesează de spațiul ecologic.

Am văzut tema războiului destul de frecvent prezentă în expozițiile bienalei.

Într-adevăr, nu războiul propriu-zis, dar violența e o temă, pentru că trăim o epocă neliniștită și agresivă. Dar trendul major este faptul că artistul a părăsit poziția fals utopică, că el schimbă lumea, ci a acceptat că rolul lui este să avertizeze, să ne spună ce lucruri trebuie ameliorate, ce trebuie schimbat să ne fie mai bine. De ce Lea Rasovszky ne-a adus un tanc portocaliu care se umflă și se dezumflă? Ca să avertizeze.

Cât este de influențată arta contemporană de tehnologie?

Artiștii nu pot continua să lucreze cum s-a lucrat acum o sută de ani. Schimbarea e normală. Țin să vă amintesc că pictura cu ulei pe pânză a fost inventată în sec. al XV-lea. Înainte se picta cu tempera. Acrilicul a venit foarte târziu, plasticul a venit și mai târziu, rășina și mai târziu. Materialele se schimbă. Imaginați-vă că înainte fotografia era analogică, aveam o peliculă și pelicula trebuia developată și pe urmă trebuia să folosim niște mașini sofisticate ca să facem printuri. Acum toată lumea va utiliza tehnologie digitală, care pune alte probleme.

Acum se schimbă nu materiale, ci platforme și suporturi diferite...

Artistul schimbă platforme, absolut. Folosește calculatorul, folosește video pentru că a devenit o unealtă superdemocratică, toată lumea poate să facă imagini animate. Ce este esențial este ce face artistul cu această tehnologie.

Interviu realizat de BRÎNDUȘA ARMANCA