Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Rămas bun, Coen Stork!
- - - -
2017-10-31
Dosar
0

Luni, 23 octombrie, la Amsterdam, s-a stins din viaţă COEN STORK, fostul ambasador al Olandei în România ultimei perioade a epocii comuniste şi în primii ani de după Revoluţie.

În 1988 şi 1989, Coen Stork a jucat un rol esenţial în sprijinirea disidenţilor din România (Mircea Dinescu, Doina Cornea şi alţii). După Revoluţie, a contribuit la readucerea României şi a societăţii româneşti pe făgaşul democraţiei. A rămas apropiat de ţara noastră chiar şi după ce şi-a încheiat mandatul de ambasador şi a ieşit la pensie, venind aici regulat ca reprezentant al unor organizaţii de apărare a drepturilor omului.

 

Coenraad Frederik Stork s-a născut la 28 martie 1928, la Bussum, în Olanda. A studiat la Universitatea din Leyda, ulterior intrând în diplomaţie, cu misiuni la Bagdad, Pretoria, Paris, Buenos Aires, Helsinki şi Londra. A fost ambasador al Olandei în Cuba (1982-1987) şi în România (1988-1993). A fost, printre altele, membru al Comitetului Olandez Helsinki (NHC) şi al Fondului Central şi Est European de Proiecte de Carte, cu sediul la Amsterdam. A contribuit la înfiinţarea Institutului Român de Istorie Recentă (IRIR).

 

În 1993, la Editura All, a apărut volumul Cel mai iubit dintre ambasadori, în care Coen Stork dialoghează cu Gabriel Andreescu despre anii petrecuţi la Bucureşti. În 2012, la Editura Athenaeum-Polak & van Gennep din Amsterdam, Peter Henk Steenhuis a publicat volumul De rode ambassadeur. Coen Stork: diplomaat van Pretoria tot Boekarest (Ambasadorul roşu. Coen Stork: diplomat de la Pretoria la Bucureşti). În 2013, la Editura Humanitas a apărut Dosarul de Securitate al unui ambasador: Coen Stork, conţinând documente care arată cum poliţia secretă comunistă l-a urmărit pe diplomatul olandez.

 

Coen Stork a fost în România pentru ultima oară în luna mai a acestui an, la Zilele Olandeze de la Cluj.

 

 

Un portret neconvenţional

http://revista22.ro/files/news/manset/default/author/Andrei-Oisteanu-22.pngAndrei Oisteanu

 

Coen Stork a primit Premiul Grupului pentru Dialog Social pe anul 1998 pentru „promovarea constantă a unei corecte imagini a României în lume şi pentru sprijinul deosebit acordat consolidării societăţii civile în România“. Publicăm în continuare Laudatio rostit de Andrei Oişteanu cu acel prilej.

 

Este greu să introduci personalitatea com­plexă a lui Coen Stork – „cel mai iubit din­tre ambasadori“, cum inspirat 1-a nu­mit Gabriel Andreescu - în cămaşa de for­ţă a unui anost curriculum vitae. Fostul ambasador al Olandei în România a intrat în folclorul urban. De-a lungul anilor, le­gende şi anecdote s-au povestit pe seama lui. Câteva dintre ele pot spune mai multe despre adevărata personalitate a lui Coen Stork decât o listă - altfel lungă şi bogată - de profesii, activităţi şi misiuni diplo­ma­tice în lumea largă.

 

Din relatările unor securişti, reiese că am­basadorul Coen Stork s-ar fi aflat în Piaţa Universităţii pe 21 sau 22 decembrie 1989. Diplomatul olandez i-ar fi îndemnat pe ma­nifestanţi să reziste în faţa forţelor de or­dine şi să telefoneze la Ambasada Olan­dei în caz că au necazuri. Se spune, de asemenea, că el l-ar fi anunţat pe Mircea Di­nescu - aflat sub supravegherea Se­cu­rităţii - de fuga dictatorului. Nu ştiu dacă aceste informaţi sunt corecte sau este vorba de o legendă apocrifă, dar chiar şi aşa fiind, ea arată modul cum era receptat Coen Stork în epocă. Dacă ar fi adevărat, acest fapt ar arunca în aer toate pro­to­coa­lele şi uzanţele internaţionale privind com­portamentul diplomaţilor.

 

Despre 14-15 iunie 1990, când minerii înar­maţi cu bâte făceau legea în Bucureşti, se povesteşte următoarea legendă. Se zice că şeful securităţii Ambasadei SUA la Bu­cu­reşti i-ar fi comunicat prin telefon di­plo­matului american să nu părăsească se­diul ambasadei, iar în caz de necesitate să folosească automobilul blindat. Vorbind la telefon în dreptul ferestrei, ambasadorul ame­rican i-ar fi replicat: „Bine, dar toc­mai îl văd pe geam pe ambasadorul Olan­dei, îndreptându-se pe bicicletă spre cen­tru. Crezi că şi-a luat bicicleta blin­da­tă?!“. Nu este important acum dacă aceas­tă convorbire a avut sau nu loc. Şi în acest caz, este mai semnificativ faptul că o ast­fel de legendă s-a putut naşte.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/Coen-Stork-02.jpg

Andrei Oişteanu şi Coen Stork la Grupul pentru Dialog Social în ianuarie 2008

 

În primăvara anului 1993, Coen Stork şi-a încheiat misiunea diplomatică la Bu­cu­reşti. Dat fiind ataşamentul său faţă de Ro­mânia şi cultura ei, mai mulţi intelectuali s-au gândit să trimită o scrisoare deschisă Ministerului român de Externe prin care să ceară ca domnul Stork să fie numit am­ba­sador al României la Haga. Era bi­ne­în­ţeles o glumă, dar una plină de tâlc. Ul­te­rior, în acelaşi an, el a fost propus, de că­tre o importantă organizaţie europeană, să „monitorizeze“ România în ceea ce pri­veşte respectarea drepturilor omului. Mi­nisterul român de Externe avea dreptul să se pronunţe în privinţa persoanei pro­pu­se şi eventual să o recuze. Răspunsul mi­nis­te­rului a fost limpede: „Oricine, în afară de Coen Stork“. Reprezentanţii re­gi­mului Ili­escu ştiau de cine trebuie să se ferească. Un om incomod şi bine informat precum Coen Stork nu putea fi manipulat şi de­zin­format astfel încât să redacteze re­ferate neutre sau complezente. Erau lu­cruri pe care le ştia mai bine chiar decât unii dem­nitari ai ministerului.

 

Coen Stork a pierdut acel post, la care ţi­nea foarte mult şi pe care îl merita din plin. Deşi ofensat şi nedreptăţit, Coen Stork nu a abandonat totuşi. De atunci, nu a încetat să reprezinte în România diferite organizaţii internaţionale preocupate de respectarea drepturilor diverselor grupuri de minoritari, marginali sau excluşi: mi­no­rităţi naţionale, homosexuali, handicapaţi, puşcăriaşi etc. În ultimul timp, s-a ocupat mai ales de îmbunătăţirea legislaţiei şi a con­diţiilor de detenţie în penitenciarele din România. Condiţii care rămăseseră cum­­va la nivelul secolului al XIX-lea. La mul­ti­plele şi gravele probleme cu care este con­fruntată societatea românească, în tran­ziţie de la un regim mort la unul care nu s-a născut încă, cine să mai aibă timp şi min­te pentru hoţii şi vardiştii din pe­ni­ten­ciarele noastre?! Dacă domnul Coen Stork n-ar fi existat, ar fi trebuit inventat.

 

De regulă, alţi demnitari străini vin la noi pen­tru câteva zile, trag la Hotel Hilton sau Intercontinental, se deplasează cu Mer­ce­de­­sul prin centrul Bucureştiului, se în­tâl­nesc cu autorităţi române în saloane ele­gante şi, după câteva cocktail-uri, plea­că mul­ţu­miţi din România. Coen Stork ia la rând în­chisorile româneşti, de la Midia la Gher­la, stă de vorbă cu gardienii şi de­lin­c­ven­ţii, gustă mâncarea, inspectează in­fir­me­riile, propune schimbarea regu­la­men­telor în domeniu şi, mai ales, solicită res­pec­ta­rea lor. Anecdota spune că, datorită grijii lui Coen Stork, mulţi dintre puşcă­ri­a­şii ro­mâni beneficiază în închisoare de con­diţii ceva mai bune (căldură, trei mese pe zi, în­grijire medicală) chiar decât la ei acasă.

 

Cred că România are mare noroc să aibă un prieten de calitatea umană a lui Coen Stork. Un noroc pe care nu-l vom preţui niciodată îndeajuns. Noi nu putem decât să-i oferim un premiu prestigios, un plic cu un conţinut modest (pe care fiscul îl va înjumătăţi) împreună cu toată preţuirea şi prie­tenia noastră. 

 

 

Un ghimpe permanent în coasta autorităților române comuniste

http://revista22.ro/files/news/manset/default/author/Dennis-Deletant-22.pngDennis Deletant

 

Sorin Alexandrescu, profesor de studii ro­mânești la Universitatea din Amsterdam, a fost cel de la care am auzit pentru prima dată numele lui Coen Stork. Era sfârșitul anu­lui 1988. Sorin pregătea publicarea vo­lumului de poezie al lui Mircea Dinescu, Moartea citește ziarul, care a fost interzis în România și a apărut pentru prima dată la Editura Rodopi din Amsterdam în 1989. 

 

 

Coen se împrietenise cu Mircea Dinescu și a jucat rolul decisiv în transmiterea poe­melor către Sorin.

 

De vreme ce am fost declarat persona non grata de către autoritățile române în toam­na anului 1988, nu am reușit să-l cunosc pe Coen în România în acea perioadă, dar, la scurt timp după Revoluție, în timp ce eram consultant pentru BBC la București la finele lui decembrie 1989, am reuşit să-l vizitez în sfârşit. Ştia numele meu de la Sorin și m-a invitat la reședință. În timpul unui prânz îndelung mi-am dat seama de amploarea sprijinului moral și material pe care l-a acordat unor disidenți și non­con­formiști români, în special Doinei Cornea, dar și altora, prea mulţi ca să-i amintesc aici. Contactele lui cu disidenții l-au trans­format dintr-un outsider - ambasadorul olandez -, într-un insider, un ghimpe per­manent în coasta autorităților române co­muniste, o figură emblematică a curajului, care a pus deoparte mantia privilegiului di­plomatic pentru a arăta solidaritatea cu românii din interior care au fost destul de îndrăzneți să conteste regimul Ceaușescu. Dosarul lui de Securitate arată măsurile lu­a­te de autorități pentru a-i monitoriza ac­tivitățile, pentru a le împiedica și, în ace­lași timp, metodele utilizate pentru atin­ge­rea acestor obiective.

 

Coen a intrat în serviciul diplomatic olan­dez, prima sa misiune fiind în 1959 în sec­ția comercială a ambasadei olandeze din Bagdad. De acolo s-a mutat la Pretoria, în Africa de Sud, și a fost unul dintre puținii diplomați străini care au participat în pri­măvara anului 1964, în calitate de obser­vatori, la procesul lui Nelson Mandela și al altor lideri ai Congresului Național Afri­can, o prezență pe care președintele Man­dela nu a uitat-o niciodată. Coen mi-a povestit, în timpul uneia dintre întâlnirile noastre frecvente din perioada în care eram visiting professor la Universitatea din Amsterdam, cum, în timpul primei vi­zi­te a lui Mandela în Olanda, la 16 iunie 1990, președintele sud-african a luat prân­zul la un restaurant de lângă casa Stork din Amsterdam și Coen a profitat de oca­zia de a se alătura spectatorilor care au asis­tat la sosirea lui Mandela. Acesta l-a re­cunoscut în mulțime și a venit să-i strân­gă mâna lui Coen și să-i mulțumească pen­tru prezenţa la procesul lui.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/Coen-Stork-03.jpg

Coen Stork la Bucureşti în 1989 - fotografie făcută de filajul Securităţii

 

În 1982, Coen a fost numit ambasador la Havana, în Cuba, și a lucrat acolo timp de cinci ani. Un aspect important al ac­ti­vi­tății sale în Cuba a fost să arate solidaritate cu disidenții regimului Castro, o carac­te­ris­tică a respectului său pentru apărarea drepturilor omului, care urma să-l pregă­tească pentru experiența din România.

 

Următoarea și ultima sa misiune diplo­ma­tică a început în 1988 la București. Coen a devenit o figură obişnuită, străbătând stră­zile orașului pe bicicletă, mai degrabă de­cât în ​​mașina oficială. Alan Green, am­ba­sa­dorul SUA în România din octombrie 1989 până în ianuarie 1992, mi-a spus cum el și colegii săi ambasadori îl admirau pe Coen pentru îndrăzneala din timpul Revoluției, fiind o țintă ușoară pe două roți pentru con­trarevoluționari.

 

Experiența lui Coen în România l-a marcat profund și l-a determinat să-și ma­nifeste, după pensionare, interesul activ pentru a promova respectul față de drep­turile omului în țara dumneavoastră, așa cum făcuse în timpul mandatelor sale în Africa de Sud și Cuba. Generozitatea spi­ritului său l-a făcut ca, în 2000, să con­vin­gă Ministerul olandez de Externe să ofere finanțare pentru un nou institut istoric din București, numit Institutul Român de Istorie Recentă (IRIR). Coen a adunat în jurul său un număr de tineri istorici ro­mâni, printre care Marius Oprea, Stejărel Olaru, Armand Goșu și Nicolae Videnie, ca­­re îi împărtășeau opinia că România avea nevoie de un institut dinamic care pu­tea contribui la procesul democratic prin în­cu­rajarea unei analize critice, pe ba­za ar­hi­velor recent deschise, a trecutului dic­ta­torial al țării, de-a lungul anilor dic­taturii regelui Carol instituită în 1938, regimului Antonescu (1940-1944) și peri­oa­dei de guvernare comunistă care a ur­mat celui de-Al Doilea Război Mondial. Institutul Olandez de Studii Avansate în Științe Uma­niste și Sociale (NIAS) a de­venit prin­cipalul partener în acest proiect. Primul director al IRIR a fost Andrei Pippidi, iar la expirarea mandatului său, Marius Oprea a preluat funcția de director interimar. Acesta a fost urmat de Dragoș Petrescu, care a condus institutul până în vara anu­lui 2005. În decembrie 2005, IRIR a fost absorbit de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din România (IICCR). Activitatea IRIR este o moștenire po­trivită pentru acest om remarcabil.

 

 

Cartea de dialog cu Coen Stork*

http://revista22.ro/files/news/manset/default/author/Gabriel-Andreescu-22.png

Gabriel Andreescu

 

Coen Stork era extrem de activ şi eficient şi desigur că lucrul acesta presupunea multe le­gă­turi cu oameni. Aşa se face că am discutat des cu el, în diferitele întâlniri avute, la Ambasada Olandei ori la locuinţa lui, ori în alte locuri un­de ne aduna militantismul anilor tumultuoşi ai postrevoluţiei.

 

 

 S-a oferit să mă aducă cu ma­şina din vreun oraş unde fusesem amândoi pre­zenţi, ocazii când am vorbit „pe săturate“.

 

Era foarte curios de detalii şi de trăirile per­sonale care însoţeau evenimentele. Era la fel de înclinat să povestească despre sine, cu o na­turaleţe absolut neobişnuită. La câtva timp du­pă ce îl cunoscusem, imediat după revoluţie, mă întrebam cum am putea noi, românii, să ară­tăm ambasadorului gratitudine pentru devo­tamentul oferit oamenilor de aici, şi în anii lui Ceauşescu, şi după ce dictatorul căzuse. Zia­riş­tii sunt seduşi de povestea transmiterii la Eu­ro­pa Liberă, de către el, a scrisorilor disi­den­ţi­lor, cu geanta diplomatică, ori a drumurilor cu bicicleta făcute prin Bucureştiul comunist. Ră­mâne în umbră formidabilul ajutor oferit de Olanda României, la începutul anilor 1990, ca rezultat direct al implicării lui Coen Stork şi a altor asistenţi ai săi într-o astfel de politică.

http://revista22.ro/files/news/manset/default/Coen-Stork-04.jpg

*Cel mai iubit dintre ambasadori: Coen Stork în dialog cu Gabriel Andreescu, Editura All, Bucureşti, 1993.

Repet, îi făcea plăcere să povestească despre ex­perienţele lui de viaţă, pe cât îi plăcea să le asculte pe ale altora. La un moment dat, am ajuns la două istorisiri care m-au frapat aparte. Una era experienţa de ambasador în Cuba şi ju­decata lui privind regimul Castro. Mult mai in­dulgentă decât merita, cum gândeam eu lucru­rile. Erau şi anii când speram ca fenomenul do­minoului care dusese la colapsul comunismului în Europa să continue şi în ţări comuniste din lumea largă. Iar Cuba, atât de dependentă de asistenţa URSS, părea, din această perspectivă, o pară coaptă. Şi-a explicat poziţia şi am învăţat multe dintre argumentele lui.

 

Ideea cărţii a devenit la rândul ei un „măr copt“ când mi-a istorisit refuzul de a se ridica în picioare la şedinţa Marii Adunări Naţionale din mai 1989, în timp ce o întreagă sală urma exemplul Şefului cel Mare. „Ar fi anormal să ne ridicăm, pentru că am putea astfel lăsa impresia că ne pronunţăm asupra spuselor preşedintelui şi asta ar putea fi considerată o intervenţie în treburile interne“, a adăugat el o explicaţie ironică pentru şeful protocolului care-i ceruse să imite sala.

 

Fronda m-a făcut să realizez că un grăunte de re­cunoştinţă faţă de Coen Stork ar putea fi punerea la dispoziţie a filelor unei cărţi în care să povestească fabuloasele lui întâmplări. I-am propus dialogul. Timpul presa, căci doream ca volumul să apară chiar de ziua lui. Am avut câ­teva întâlniri, frecvente şi intense, înregistrate pe reportofon. Prietenul de la Editura All, Mi­hai Penescu, care-şi începuse aventura edi­to­ria­lă într-o sală a GDS, a dat prioritate ab­so­lută acestei apariţii. Dan Perjovschi a imaginat prompt unul dintre desenele lui memorabile care, de pe copertă, a luminat cartea pe di­na­fară, pe cât de luminos era interiorul po­ves­ti­ri­lor lui Coen. Acum, la dispariţia lui Coen Stork, aceasta rămâne mărturia minunată a „celui mai iubit dintre ambasadori“.

 

 

Cel mai iubit dintre ambasadori

http://revista22.ro/files/news/manset/default/author/Roxana-Trestioreanu-22.png

Roxana Trestioreanu

 

L-am văzut prima oară în decem­brie 1988 la un vernisaj la Sala Dal­­les. Stă­­tea lângă Anca Oro­veanu, era re­la­xat, povestea cu vi­o­iciune și râ­dea. Noi, cei­­lalți, pă­ream gri, ne sim­țeam gri.

 

 

 

În decembrie 1989 l-am văzut la te­­­le­vizor și am aflat că personajul pe care îl remarcasem cu ceva timp în urmă este ambasador. În pri­măvara lui ’90, Bogdan Bo­că­neț și Anca Ili­escu (trăi­tori în Olan­­da) au decis să le arate prie­­tenilor lor olandezi față proaspătă a Ro­mâ­niei, scăpate de dictatură. Timp de o săptămână au avut loc vizi­te în ate­liere, galerii și muzee, plim­bări prin Bucureștiul vechi și nou, petreceri și întâlniri la care a fost in­vitat de onoare și Coen Stork. A venit singur, însoțit de so­ția lui, Ellen El­mendorp, sau de prie­teni - Jessie Pan­der, Koen Wes­sing etc.

 

Un minunat povestitor, Coen Stork relata cu umor despre ac­tivitatea lui în „ilegalitate“ din ia­nuarie 1988 pâ­nă decembrie 1989, când îi ducea am­basadorului en­glez me­sajele dizi­den­ți­lor români. Îi plă­cea să pună în difi­cultate agenții de su­pra­ve­ghe­re tra­ver­sând Bucu­reștiul pe bici­cletă și fo­lo­sind în special străzi cu sens in­ter­zis. Și după 1989 a con­ti­nu­at să pe­daleze de la un capăt la ce­lălalt al Bu­cu­reștiului, însoțit de fiul său Da­niël, pentru a observa în direct sta­­rea lu­crurilor. Îi plă­cea să se de­plaseze pe bicicletă, traversând cen­trul Capitalei în zi­le normale sau în timpul mi­ne­ria­dei.

 

Pentru cele multe și bune pe care le-a făcut, nu doar pentru Re­ga­tul Ță­ri­lor de Jos, ci și pentru Ro­mânia în egală măsură, prietenii români l-au numit „cel mai iubit dintre am­ba­sa­dori“.

 

Din 1990, Coen Stork mi-a fost un bun prieten. La București sau Am­s­ter­dam am vizitat împreună ate­lie­re, ga­lerii, muzee, am cutre­ierat an­ti­­ca­ria­te, librării, am vâ­nat cărți la piața Spui, am mers în vizite, la pe­treceri, la con­fe­rin­țe, am discu­tat des­pre ar­tă, litera­tu­ră, muzică, drep­turile omu­lui. Datorită lui i-am cu­nos­cut pe cei care m-au ajutat să rea­lizez pro­iectul în peni­ten­cia­rul din Zut­phen - gu­ver­natorul pe­ni­ten­­cia­relor, Jos de Graaf, și di­rec­torul Co­mitetului Helsinki Olan­da, Jos Kös­ters -, el mi-a făcut cu­­noș­tin­ță cu Sorin Alexandrescu, Den­­nis De­le­tant, Brede Kristensen etc.

 

Coen era o sursă inepuizabilă de in­­formații, o companie prețioasă, care împărtășea cu plăcere ex­pe­ri­ențe din via­ța sa trăită pe mai mul­­te con­ti­nen­te. Sunt 27 de ani plini de amintiri. Și îmi vine să strig, la fel ca soldatul ce păzea o am­ba­sa­dă, după Coen: „Alo, domnu’, dom­nu’ cel mai iubit am­­ba­sador, un­de mergeți?“.

 

 

Zo is het goed!

http://revista22.ro/files/news/manset/default/author/Sorin-Alexandrescu-22.png

Sorin Alexandrescu

 

O doamnă din Amsterdam, veche prietenă cu Coen Stork, știind că este bolnav, s-a dus să-i facă o vizită. Coen nu mai putea coborî scara ca să-i deschidă ușa, astfel încât, foarte simplu, i-a aruncat cheia pe fe­reastră.

 

 Doamna a deschis ușa, a urcat scara, i-a înapoit cheia și l-a întrebat cum se simte. Goedbine, a răspuns el zâm­bind scurt, ca întotdeauan. Apoi i-a po­vestit de cancerul său. Doamna l-a în­trebat de ce nu face un tratament cu raze, puternic. Coen i-a răspuns că nu mai vrea niciun asemenea tratament. De ce? Zo is het goedAșa e bine. Ea nu a știut ce să-i mai spună, cum să-l convingă, s-a și jenat de o insistență socotită poate nelalocul ei. Coen a îndemnat-o să-și ia din biblioteca lui imensă orice carte dorește, drept ca­dou. Așa făcea cu toți prietenii care-l vi­zitau, renunțând aparent fără dificultate la cărțile pe care le strânsese o viață în­treagă, cu mare atenție și multe cheltuieli. După o vreme, ea s-a ridicat și a plecat. Pe malul Amstelului ajunsă, a ridicat pri­virea. Coen era la geamul mare al camerei lui de primire, îi zâmbea și-i făcea semn cu mâna a despărțire. A continuat așa pâ­nă ce ea a traversat podul peste Amstel spre Operă și s-a pierdut în mulțime...

 

Nu pot să uit această scenă de despărțire tăcută, dar zâmbitoare, la care nu am asis­tat și în care știu că totul s-a spus în patru cuvinte, o carte, un lung zâmbet și o lun­gă mișcare cu mâna. Parcă eu am fost aco­lo, parcă eu i-am privit pe amândoi sau poate parcă ei au jucat o scenă pentru cei care nu erau de față, precum eu însumi, deși ar fi trebuit să fie... Așa este bine. La un mo­ment dat, altceva nu mai rămâne de spus, nici de făcut. Doar așteptarea. Dar așa es­te bine, fără vorbărie, fără dra­mă, fără show de durere. Când totul se ter­mină, îți ră­mâne zâmbetul și așteptarea în tăcere.

http://revista22.ro/files/news/manset/default/Coen-Stork-05.jpeg

Coen Stork în locuinţa sa din Amsterdam (foto: Wim Ruigrok)

 

Nu cred că a fost religios, Coen, nu se po­trivea cu el. Nici un exaltat încrezător în minunile științei. Nu, așa este bine, să pri­vești zâmbind eforturile celorlalți, după o vreme de încercare. Dădea mereu im­pre­sia că este un om slab, manevrabil, doar pentru că era foarte cald, în ciuda apa­rentei distanțe, dar și foarte rezervat. Zâm­bea, dar te îmbrățișa, dacă te îmbrățișa, ca un tipic olandez, bătându-te stângaci pe umeri sau spate. Nu avea efuziuni, nu se destăinuia sau îți spunea ceva scurt re­zumativ, dar era mereu cu tine, alături de tine, dacă aveai nevoie. Cu un zâmbet. La fel cu prietenii și cu neprietenii. Toți care l-au cunoscut spun nenumărate povești cu el în care totdeauna pare stângaci, dar este eficient, pare abstract, dar înțelege în profunzime, nu întreabă multe, dar știe ce să facă pentru a te ajuta. Multe în­tâm­plări cu el au intrat în cronica bucu­reș­teană a anilor ’80 și ’90. Nu le pot uita pe cele trăite de mine, modul dezinvolt, dar în fond extrem de controlat în care vorbea cu tine în fața personalului de serviciu din casă ori din mașină. Aștia nu te spun mai de­parte? L-am întrebat. Ba da, dar in­for­mația e fără valoare, în realitate voi pro­ceda complet altfel! Mai importantă decât teama este îndemânarea de-a juca teatru în fața celor suspecți, am înțeles atunci.

 

Când am venit la București în martie 1989 s-o văd la spi­tal pe mama pe patul de moar­te m-a aş­teptat la Otopeni înăuntru, aproape de avion. Am fost aspru contolat de un co­lonel, eram atunci la Amsterdam și Haga cel care organiza manifestațiile de protest. Colonelul l-a întrebat iritat ce cau­tă acolo. Îl aștept pe Sorin, a răspuns el simplu, zâmbind. Colonelul m-a lăsat apoi imediat să plec cu el. Nimic din ce era im­portant nu fusese spus de nimeni, dar acest nespus actualiza limitele diplomatice de fier ale situației.

 

Am dormit atunci la Ambasada Olandei, spre siguranță. Când mergeam prin oraș, tre­buia să-l sun din oră în oră pe Coen spre a-l asigura că totul este în regulă. Am mers și la patul mamei de la Salvare, un­de ajunsese călcată de o mașină, „din în­tâmplare“. A plecat dintre noi câteva zi­le mai târziu, fără să-și revină din comă. Nu știu dacă m-a recunoscut. A trebuit să plec și eu înapoi la Amsterdam, viza de şedere nu mi s-a mai prelungit. La câteva zile a avut loc slujba la biserică. Spre sur­priza tuturor a venit și Coen și a stat până la sfârșit. Întrebat de ce a venit, a răspuns că a venit în locul meu pentru că eu nu pu­team fi de față... Zo is het goed, va fi spus el atunci. Nu vreau să vorbesc despre acest moment mai departe; am scris o dată că atunci, la Biserica Mătăsari, Coen Stork a fost ambasadorul unui singur om. Care nu va uita acest lucru cât va trăi.

 

În rest, pentru mine Coen a fost tipul perfect al olandezului aparent distrat, în fond fin intuitiv, simplu eficace, lăsând nespus tot ce este decisiv în comunicarea cu celălalt, dar sugerându-l. Stoicismul fa­ce parte integrantă din olandezul de ca­litate, nu agresivitatea, nici timiditatea şi, în niciun caz, vorbăria. Cuvintele au re­zonanță pentru că sunt puține. În toată via­ța lui, a ajutat oamenii printr-o pre­zen­ță tăcută și zâmbitoare. L-am privit tot­deau­na ca pe un soi de frate căruia mă je­nam să-i mărturisesc că așa-l consideram, dar am știut, în același timp, din zâmbetul lui, că a înțeles. Așa s-a și întâmplat? Îl vâd zâmbind. Zo is het goed.

 

Presa olandeză despre moartea lui Coen Stork
În numărul dn 25 octombrie al Nieuwe Rotterdaamse Courant (NRC), Bram Vermeulen scrie:
„Multe revoluții și revoluționari au trecut prin fața ochilor fostului ambasador Coen Stork, decedat luni în casa lui cu vedere la Amstel și la Podul Albastru din Amsterdam. Jos, în stradă, luptă să-și facă loc bicicliști, taxiuri și tramvaie. Coen se uită țintă la ceva care plutește pe fluviu și-şi ia și binoclul pentru a vedea mai bine. «Uite cum plutesc rățuștele  printre bărcile mari din jur. Le admir cum de reușesc s-o facă», spune, de parcă nu ar fi văzut aceeași scenă de o mie de ori în fața ferestrei lui. Așa a fost Coen Stork, decedat la 89 de ani, pasionat și uimit până în ultimul moment de tot ce-i oferea viața de văzut“. 
Bram Vermeulen nu înțelege, poate, că scena era simbolică. De fapt, Coen se vedea pe sine însuși, strecurându-se cu inocență printre marile forțe ale lumii. Inocența, împotriva Puterii. Toată viața lui, din Africa de Sud în Cuba lui Castro și din România ceaușistă în Cambodgia, Coen Stork a plutit simplu, candid, dar extrem de atent. Și a spus ce a văzut. (S.A.)
 

 

 

 

 

 

Coen Stork și rescrierea istoriei recente

http://revista22.ro/files/news/manset/default/author/Armand-Gosu-22.pngArmand Gosu

 

Am auzit de Coen Stork imediat după de­cembrie ’89, când l-am văzut alergând pe bicicletă prin centrul Ca­pi­talei Ro­mâniei.

 

 L-am cunoscut mai bine abia în 1999, când, ieșit la pensie din serviciul di­plo­matic, era foarte prezent la București. Cris­tian Preda și Florin Țurcanu mă che­ma­se­ră la o discuție cu ambasadorul Stork, pe mar­gi­nea unui vii­tor institut de istorie recentă. Acest proiect pă­rea atât de in­teresant, încât în 2002 am decis să mă în­torc în Ro­mânia, pentru a mă alătura echi­pei Institutului Român de Istorie Recentă (IRIR), care între timp fusese înființat și era condus pe atunci de profesorul Andrei Pippidi.

 

Deși se scursese mai bine de un deceniu de la prăbușirea regimului comunist, la în­ceputul anilor 2000, istoria re­cen­tă a Ro­mâniei era încă plină de tabuuri. Accesul la sur­sele istorice de la Arhivele Naționale era strict controlat, primeau documente cu adevărat importante într-o sală spe­cia­lă doar istoricii agreați politic, dintre cei care cola­boraseră cu Securitatea sau care aveau relații în sistem. Re­lații foarte sus, de altfel. Pentru ceilalți, fondurile de do­­cu­mente nici nu existau. De asemenea, „nu exista Ho­locaust“, iar cei care îndrăzneau să conteste această axio­mă erau victima unor ciomăgari profesioniști din presă sau chiar din mediul istoricilor. Sigur că lu­crurile, între timp, au evoluat mult. Au func­ționat două comisii prezi­den­țiale, pen­tru Holocaust și pentru Crimele regimului comunist, astăzi se predau cursuri op­ționale pentru elevii de liceu, ceea ce, cu mai puțin de două decenii în urmă, ar fi fost de neimaginat.

 

Poate cea mai importantă direcție de cer­cetare a IRIR a fost istoria Securității, su­biect extrem de sensibil, în 2002-2004. Și din cauza simbiozei dintre PSD și fosta Se­curitate, dar și a absenței oricăror re­for­me serioase care să conducă la ruperea cor­donului ombilical care lega Se­cu­ritatea de serviciile secrete actuale din România. Ori­ce document care proba prezența se­cu­riștilor în politică și în fruntea unor insti­tuții, orice mărturie care confirma teza continuității Securității stârnea invariabil scandal, pentru că, în acel moment, gu­vernul condus de Adrian Năstase trebuia să promoveze minime reforme, în con­di­țiile intrării României în NATO și ne­go­cierilor pentru ade­rarea la UE. Așa se face că, la un moment dat, gu­vernul a trecut la presiuni și amenințări la adresa IRIR și a cer­ce­tătorilor care lucrau acolo.

 

Doar protecția unor ambasade străine, în pri­mul rând a ce­­lei olandeze, grație lui Co­en Stork, a mai calmat din ze­lul securistic al serviciilor secrete. Până la urmă, pre­siu­nea a fost atât de mare, încât, în 2004, îna­intea ale­ge­ri­lor, gu­ver­nul PSD a reușit să dezamorseze parțial bomba IRIR.

 

Dar ce este mai important, temele în jurul că­rora s-a con­centrat activitatea IRIR din acei câțiva ani de activitate au avansat în dezbaterea publică și au devenit parte a pa­radigmei istoriografice de astăzi. La aceasta, Coen Stork, prin insistența cu ca­re a promovat acel program pentru care a obținut finanțare MATRA, convingând au­toritățile olandeze să sponsorizeze un ins­titut de istorie recentă, ceea ce nu se mai întâmplase niciodată, a jucat un rol im­por­tant în modelarea câmpului istoriografic din România. Și a repurtat acest succes, fără ca să fie istoric și fără să scrie vreo pa­gină de narațiune istorică.

 

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/Coen-Stork-06.jpg

Coen Stork la Zilele Olandeze de la Cluj în mai 2017. A fost ultima sa vizită în România.

 

 

Până în ultima clipă, Coen Stork și-a păs­trat interesul viu pentru România. În pri­măvara acestui an a mai venit o dată, fără să știe că este pentru ultima dată, pentru o conferință la Cluj, oraș de care-l leagă amin­tirea Doinei Cornea, pe care o vizita cu încăpățânare, spre disperarea Securi­tă­ții, în ultimii ani ai dictaturii lui Ceau­șescu. 

TAGS : Gabriel Andreescu Editura All Coen Stork GDS Am­s­ter­dam Sorin Alexandrescu Den­­nis De­le­tant Brede Kristensen Re­ga­tul Ță­ri­lor de Jos Ellen El­mendorp
Recomandari
Comentarii
Total 0 comments.
2533
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.