Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF



Madridul radicalizează Catalonia
2017-10-31
3
Intransigența guvernului conservator al lui Mariano Rajoy de a nu dialoga pe tema unei reforme constituționale alimentează și mai mult tabăra proindenpendență.

 

Criza politică dintre Madrid și Barcelona a depășit un nou prag, odată cu activarea ar­ticolului 155 al Constituției din decembrie 1978, și anume punerea Cataloniei sub tutela guvernului central. Consecințele unei asemenea decizii sunt foarte greu de măsurat în prezent și la fel de greu de imaginat pentru observatorul român, obiș­nuit cu statul de tip iacobin și cu o societate omogenă (românii sunt majoritari în absolut toate provinciile is­torice românești). Spania es­te o țară puternic des­cen­tra­lizată, iar autonomia catalană are o bază identitară ce nu poate fi pusă în dis­cuție. Limba catalană face parte din fa­milia limbilor romanice la egalitate cu lim­bile franceză, spaniolă, portugheză, ita­lia­nă și română. Este natural ca o asemenea identitate să își găsească și o expresie po­li­ti­că. Acum, sentimentele identitare nu sunt blocuri monolitice și cu atât mai mult, cu cât Catalonia face parte din Spa­nia de mai bine de 300 de ani, la capătul Războiului Succesiunii Spaniole (1714): exis­tă o identitate catalană, dar există și un sentiment de identificare cu Spania pen­tru o foarte mare parte a societății ca­talane.

 

Totodată, identitățile sunt într-o per­ma­nentă evoluție. De exemplu, electoratul li­beral al lui Carles Puigdemont, burghezia cu interese economice în restul regatului spa­niol, era și este în cea mai mare parte opus independenței Cataloniei. De ase­me­nea, societatea catalană din marile aglo­me­rații urbane ale provinciei, începând cu Barcelona, era și este numai în favoarea unei autonomii și mai mari, dar în cadrul regatului spaniol. Acțiunea lui Puigdemont trebuie privită nu numai ca un demers strict național catalan, dar și ca o viziune în favoarea unei Spanii plu­rietnice. Din secolul al XIX-lea iden­titatea ca­ta­la­nă se cons­tru­iește și re­con­struiește în interiorul Spa­niei. Pe fon­dul crizei eco­nomice din 2008 și având exemplul sta­tutului fiscal special al Ță­rii Bascilor (cu excepția ta­xelor vamale, toate im­po­zitele sunt pre­levate de autoritățile basce, care varsă o cotă Madridului), Catalonia și-a dorit o autonomie financiară sporită, dar în cadru spaniol. În 2006, guvernul cen­tral acceptase crearea unei agenții cata­lane pentru taxe și impozite, dar contes­tarea acestei măsuri la Tribunalul Cons­ti­tuțional de către deputații conservatori din parlamentul de la Madrid a dus la blo­carea ei în 2010. Evident, acest lucru a ali­mentat acele segmente radicale ale so­cie­tății catalane proindependență. Dacă aces­tea nu au depășit niciodată din punct de vedere electoral 15%, după momentul din 2010 acestea au urcat la 30%.

 

Intransigența guvernului conservator al lui Mariano Rajoy de a nu dialoga pe tema unei reforme constituționale alimentează și mai mult tabăra proindependență. Agi­tarea spectrului independenței, orga­ni­za­rea referendumului ilegal la 1 octombrie, declarația formală de independență a par­lamentului catalan constituie numai ele­mente care să forțeze mâna Madridului pentru negocieri în favoarea unei reforme constituționale. În afara unor segmente ul­traminoritare, cea mai mare parte a clasei politice catalane nu își face nicio iluzie cu privire la eventualitatea independenței Cataloniei, fiind conștientă atât de faptul că majoritatea electoratului se opune (atât în 2014, cât și anul acesta, la 1 octombrie, numai 41-42% dintre alegătorii catalani s-au prezentat la referendumul pentru in­dependență), costurile ar fi foarte mari, iar recunoașterea internațională impo­si­bilă. Încercarea de internaționalizare a cri­zei a fost făcută de liderii catalani tocmai pentru a forța mâna Madridului pentru ne­gocieri. În condițiile în care opțiunile pro­independență sunt evident minoritare, es­te de neînţeles atitudinea intransigentă a guvernului de la Madrid. În condiții mult mai incerte, în 1995, Ottawa a permis or­ga­nizarea unui referendum pe tema in­depedenței Québecului, de asemenea, în 2014, Londra nu s-a opus referendumului din Scoția. Această atitudine adoptată încă din 2010 de guvernul lui Mariano Rajoy a ra­dicalizat părți ale clasei politice și so­cietății catalane, care se manifestă în aces­te săptămâni atât de zgomotos. Totodată, această intransigență a alimentat ele­men­tele politice de extremă dreapta din Spa­nia, care încep să pună în plan secundar fi­gura generalului Franco și să se po­zi­țio­ne­ze ca apărătoare ale unității Spaniei. Exis­tă o parte de emoțional în ambele ta­be­re care le împinge să comită greșeli. Fă­ră dialog, chiar în cazul în care alegerile de peste șa­se luni vor da câștig de cauză mo­deraților, criza din Catalonia va fi de du­rată.

 

Într-o țară în care împăcarea cu trecutul în­că nu s-a făcut, activarea articolului 155 tri­mite în mod automat la perioada ge­neralului Franco (1939-1975), atunci când miș­carea catalană a fost suprimată în ur­ma unor măsuri extreme, precum exec­u­tarea în octombrie 1940 a liderului catalan Llus Companys (el însuși adeptul unei au­tonomii catalane în cadrul unei confe­de­rații iberice).

 

Mai există un factor care a alimentat miș­ca­rea catalană în favoarea unei autonomii sporite: un sentiment al declinului eco­no­mic al provinciei care pleacă și de la real­i­tatea că, pe fondul crizei din 2008, Ca­ta­lonia a trecut în privința sănătății eco­no­mice în urma Madridului, Țării Bascilor și Insulelor Baleare. Există un sentiment tot mai pronunțat că statul spaniol nu își în­deplinește obligațiile în mod egal pentru toa­te cele 17 comunități autonome. 

TAGS : catalonia spania madrid carles puigdemont tribunalul constitutional tara bascilor mariano rajoy ottawa
Recomandari
Comentarii
profesoru 2017-10-31
Şi ar mai fi o chestie, aici: "În condițiile în care opțiunile pro­independență sunt evident minoritare, es­te de neînţeles atitudinea intransigentă a guvernului de la Madrid. În condiții mult mai incerte, în 1995, Ottawa a permis or­ga­nizarea unui referendum pe tema in­depedenței Québecului, de asemenea, în 2014, Londra nu s-a opus referendumului din Scoția."

În Spania nu se poate, deoarece Constituţia prevede, ca şi în România, indivizibilitatea teritorială.
În Constituţia canadiană nu există o asemenea prevedere, iar Marea Britanie nu are o Constituţie.
profesoru 2017-10-31
D. Popescu greşeşte.
Dacă politicienii catalani doreau mai multă autonomie, ceea ce implica modificarea Constituţiei spaniole, trebuiau să ceară acest lucru. Poate li se acorda, poate nu, poate nu acum. Şi trebuiau să ceară ferm în continuare, să organizeze mitinguri, strângeri de semnături etc.
Dar organizarea de referendumuri PENTRU INDEPENDENŢĂ, proclamarea independenţei ca mijloc de a forţa mâna guvernului spaniol pentru tratative privind modificarea Constituţiei au fost tactici excesive, absurde (dacă au fost într-adevăr tactici pentru ajungerea la negocieri).
Reacţia Madridului a fost proporţională şi justificată, iar liderii catalani poartă întreaga responsabilitate pentru ce s-a întâmplat.
Sper ca justiţia să-i trateze în consecinţă.
FLORIAN D. MIREA 2017-10-31
Nicidecum, domnule Popescu. Nu poate exista dialog real decat daca ambele parti sunt de buna credinta. Spania a dat o autonomie destul de larga Cataloniei, dar Catalonia cere sa i se dea mai mult decat altor regiuni autonome ale Spaniei. Puidgemont este un aventurier politic, lucru care se vede clar acum, cand a dat bir cu fugitii din tara, in loc sa ramana alaturi de partizanii lui secesionisti, pe care i-a cam abandonat. E usor sa fii erou, cand nu ai nimic de riscat. In fine, in spatele acestui aventurier si a camarilei sale (care a fugit din Catalonia odata cu el), statea grupat un partid de extrema stanga, CUP, extras istoriceste din anarhistii si extremistii de stanga care in timpul razboiului civil i-au intrecut cu mult in cruzime si bestialitate pe falangistii lui Franco. Asa ca despre ce vorbim noi aici?! Cei "radicalizati" ar fi fost radicalizati indiferent ce se intampla, daca un "dialog" ar fi fost posibil (si pe care in realitate puigdemontistii nu il doresc). Ei ar fi pretins sa li se dea mult mai mult decat celorlalte regiuni autonome ale Spaniei. Rezolvarea crizei este recursul la lege. Catalonia poate beneficia in viitor de un statut chiar mai favorabil decat cel de acum, cu conditia sa respecte Constitutia, legile si regulile democratice. Nu sa impuna in mod abuziv o independenta pe care majoritatea cetatenilor din Catalonia nu o sustine. Daca din sapte milioane de oameni, 2 milioane vor sa arunce in aer Spania cu mijloace in afara legilor, independentismul celor 2 milioane este in realitate actiune extremista de tip nazist ori comunist. Este verificat in istorie ca un stat care se naste prin impunerea minoritati agresive in fata majoritatii (pe care pretinde ca o reprezinta) este un stat care din start se plaseaza in afara democratiei, unde orice forma de tiranie va fi posibil sa se instaureze. Nu se afla si Romania pe acelasi drum, cu actualul regim PSD-ALDE, care a fost adus la putere de o numai o cincime a electoratului romanesc?
Total 3 comments.
3976
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.