Zo is het goed!

Doamna a deschis ușa, a urcat scara, i-a înapoit cheia și l-a întrebat cum se simte. Goed, bine, a răspuns el zâm­bind scurt, ca întotdeauan. Apoi i-a po­vestit de cancerul său. Doamna l-a în­trebat de ce nu face un tratament cu raze, puternic. Coen i-a răspuns că nu mai vrea niciun asemenea tratament. De ce? Zo is het goed: Așa e bine. Ea nu a știut ce să-i mai spună, cum să-l convingă, s-a și jenat de o insistență socotită poate nelalocul ei. Coen a îndemnat-o să-și ia din biblioteca lui imensă orice carte dorește, drept ca­dou. Așa făcea cu toți prietenii care-l vi­zitau, renunțând aparent fără dificultate la cărțile pe care le strânsese o viață în­treagă, cu mare atenție și multe cheltuieli. După o vreme, ea s-a ridicat și a plecat. Pe malul Amstelului ajunsă, a ridicat pri­virea. Coen era la geamul mare al camerei lui de primire, îi zâmbea și-i făcea semn cu mâna a despărțire. A continuat așa pâ­nă ce ea a traversat podul peste Amstel spre Operă și s-a pierdut în mulțime...

Nu pot să uit această scenă de despărțire tăcută, dar zâmbitoare, la care nu am asis­tat și în care știu că totul s-a spus în patru cuvinte, o carte, un lung zâmbet și o lun­gă mișcare cu mâna. Parcă eu am fost aco­lo, parcă eu i-am privit pe amândoi sau poate parcă ei au jucat o scenă pentru cei care nu erau de față, precum eu însumi, deși ar fi trebuit să fie... Așa este bine. La un mo­ment dat, altceva nu mai rămâne de spus, nici de făcut. Doar așteptarea. Dar așa es­te bine, fără vorbărie, fără dra­mă, fără show de durere. Când totul se ter­mină, îți ră­mâne zâmbetul și așteptarea în tăcere.

Nu cred că a fost religios, Coen, nu se po­trivea cu el. Nici un exaltat încrezător în minunile științei. Nu, așa este bine, să pri­vești zâmbind eforturile celorlalți, după o vreme de încercare. Dădea mereu im­pre­sia că este un om slab, manevrabil, doar pentru că era foarte cald, în ciuda apa­rentei distanțe, dar și foarte rezervat. Zâm­bea, dar te îmbrățișa, dacă te îmbrățișa, ca un tipic olandez, bătându-te stângaci pe umeri sau spate. Nu avea efuziuni, nu se destăinuia sau îți spunea ceva scurt re­zumativ, dar era mereu cu tine, alături de tine, dacă aveai nevoie. Cu un zâmbet. La fel cu prietenii și cu neprietenii. Toți care l-au cunoscut spun nenumărate povești cu el în care totdeauna pare stângaci, dar este eficient, pare abstract, dar înțelege în profunzime, nu întreabă multe, dar știe ce să facă pentru a te ajuta. Multe în­tâm­plări cu el au intrat în cronica bucu­reș­teană a anilor ’80 și ’90. Nu le pot uita pe cele trăite de mine, modul dezinvolt, dar în fond extrem de controlat în care vorbea cu tine în fața personalului de serviciu din casă ori din mașină. Aștia nu te spun mai de­parte? L-am întrebat. Ba da, dar in­for­mația e fără valoare, în realitate voi pro­ceda complet altfel! Mai importantă decât teama este îndemânarea de-a juca teatru în fața celor suspecți, am înțeles atunci.

Când am venit la București în martie 1989 s-o văd la spi­tal pe mama pe patul de moar^­te m-a aş­teptat la Otopeni înăuntru, aproape de avion. Am fost aspru contolat de un co­lonel, eram atunci la Amsterdam și Haga cel care organiza manifestațiile de protest. Colonelul l-a întrebat iritat ce cau­tă acolo. Îl aștept pe Sorin, a răspuns el simplu, zâmbind. Colonelul m-a lăsat apoi imediat să plec cu el. Nimic din ce era im­portant nu fusese spus de nimeni, dar acest nespus actualiza limitele diplomatice de fier ale situației.

Am dormit atunci la Ambasada Olandei, spre siguranță. Când mergeam prin oraș, tre­buia să-l sun din oră în oră pe Coen spre a-l asigura că totul este în regulă. Am mers și la patul mamei de la Salvare, un­de ajunsese călcată de o mașină, „din în­tâmplare“. A plecat dintre noi câteva zi­le mai târziu, fără să-și revină din comă. Nu știu dacă m-a recunoscut. A trebuit să plec și eu înapoi la Amsterdam, viza de şedere nu mi s-a mai prelungit. La câteva zile a avut loc slujba la biserică. Spre sur­priza tuturor a venit și Coen și a stat până la sfârșit. Întrebat de ce a venit, a răspuns că a venit în locul meu pentru că eu nu pu­team fi de față... Zo is het goed, va fi spus el atunci. Nu vreau să vorbesc despre acest moment mai departe; am scris o dată că atunci, la Biserica Mătăsari, Coen Stork a fost ambasadorul unui singur om. Care nu va uita acest lucru cât va trăi.

În rest, pentru mine Coen a fost tipul perfect al olandezului aparent distrat, în fond fin intuitiv, simplu eficace, lăsând nespus tot ce este decisiv în comunicarea cu celălalt, dar sugerându-l. Stoicismul fa­ce parte integrantă din olandezul de ca­litate, nu agresivitatea, nici timiditatea şi, în niciun caz, vorbăria. Cuvintele au re­zonanță pentru că sunt puține. În toată via­ța lui, a ajutat oamenii printr-o pre­zen­ță tăcută și zâmbitoare. L-am privit tot­deau­na ca pe un soi de frate căruia mă je­nam să-i mărturisesc că așa-l consideram, dar am știut, în același timp, din zâmbetul lui, că a înțeles. Așa s-a și întâmplat? Îl vâd zâmbind. Zo is het goed.