De același autor
Este greu să introduci personalitatea complexă a lui Coen Stork – „cel mai iubit dintre ambasadori“, cum inspirat 1-a numit Gabriel Andreescu - în cămaşa de forţă a unui anost curriculum vitae. Fostul ambasador al Olandei în România a intrat în folclorul urban. De-a lungul anilor, legende şi anecdote s-au povestit pe seama lui. Câteva dintre ele pot spune mai multe despre adevărata personalitate a lui Coen Stork decât o listă - altfel lungă şi bogată - de profesii, activităţi şi misiuni diplomatice în lumea largă.
Din relatările unor securişti, reiese că ambasadorul Coen Stork s-ar fi aflat în Piaţa Universităţii pe 21 sau 22 decembrie 1989. Diplomatul olandez i-ar fi îndemnat pe manifestanţi să reziste în faţa forţelor de ordine şi să telefoneze la Ambasada Olandei în caz că au necazuri. Se spune, de asemenea, că el l-ar fi anunţat pe Mircea Dinescu - aflat sub supravegherea Securităţii - de fuga dictatorului. Nu ştiu dacă aceste informaţi sunt corecte sau este vorba de o legendă apocrifă, dar chiar şi aşa fiind, ea arată modul cum era receptat Coen Stork în epocă. Dacă ar fi adevărat, acest fapt ar arunca în aer toate protocoalele şi uzanţele internaţionale privind comportamentul diplomaţilor.
Despre 14-15 iunie 1990, când minerii înarmaţi cu bâte făceau legea în Bucureşti, se povesteşte următoarea legendă. Se zice că şeful securităţii Ambasadei SUA la Bucureşti i-ar fi comunicat prin telefon diplomatului american să nu părăsească sediul ambasadei, iar în caz de necesitate să folosească automobilul blindat. Vorbind la telefon în dreptul ferestrei, ambasadorul american i-ar fi replicat: „Bine, dar tocmai îl văd pe geam pe ambasadorul Olandei, îndreptându-se pe bicicletă spre centru. Crezi că şi-a luat bicicleta blindată?!“. Nu este important acum dacă această convorbire a avut sau nu loc. Şi în acest caz, este mai semnificativ faptul că o astfel de legendă s-a putut naşte.
Andrei Oişteanu şi Coen Stork la Grupul pentru Dialog Social în ianuarie 2008
În primăvara anului 1993, Coen Stork şi-a încheiat misiunea diplomatică la Bucureşti. Dat fiind ataşamentul său faţă de România şi cultura ei, mai mulţi intelectuali s-au gândit să trimită o scrisoare deschisă Ministerului român de Externe prin care să ceară ca domnul Stork să fie numit ambasador al României la Haga. Era bineînţeles o glumă, dar una plină de tâlc. Ulterior, în acelaşi an, el a fost propus, de către o importantă organizaţie europeană, să „monitorizeze“ România în ceea ce priveşte respectarea drepturilor omului. Ministerul român de Externe avea dreptul să se pronunţe în privinţa persoanei propuse şi eventual să o recuze. Răspunsul ministerului a fost limpede: „Oricine, în afară de Coen Stork“. Reprezentanţii regimului Iliescu ştiau de cine trebuie să se ferească. Un om incomod şi bine informat precum Coen Stork nu putea fi manipulat şi dezinformat astfel încât să redacteze referate neutre sau complezente. Erau lucruri pe care le ştia mai bine chiar decât unii demnitari ai ministerului.
Coen Stork a pierdut acel post, la care ţinea foarte mult şi pe care îl merita din plin. Deşi ofensat şi nedreptăţit, Coen Stork nu a abandonat totuşi. De atunci, nu a încetat să reprezinte în România diferite organizaţii internaţionale preocupate de respectarea drepturilor diverselor grupuri de minoritari, marginali sau excluşi: minorităţi naţionale, homosexuali, handicapaţi, puşcăriaşi etc. În ultimul timp, s-a ocupat mai ales de îmbunătăţirea legislaţiei şi a condiţiilor de detenţie în penitenciarele din România. Condiţii care rămăseseră cumva la nivelul secolului al XIX-lea. La multiplele şi gravele probleme cu care este confruntată societatea românească, în tranziţie de la un regim mort la unul care nu s-a născut încă, cine să mai aibă timp şi minte pentru hoţii şi vardiştii din penitenciarele noastre?! Dacă domnul Coen Stork n-ar fi existat, ar fi trebuit inventat.
De regulă, alţi demnitari străini vin la noi pentru câteva zile, trag la Hotel Hilton sau Intercontinental, se deplasează cu Mercedesul prin centrul Bucureştiului, se întâlnesc cu autorităţi române în saloane elegante şi, după câteva cocktail-uri, pleacă mulţumiţi din România. Coen Stork ia la rând închisorile româneşti, de la Midia la Gherla, stă de vorbă cu gardienii şi delincvenţii, gustă mâncarea, inspectează infirmeriile, propune schimbarea regulamentelor în domeniu şi, mai ales, solicită respectarea lor. Anecdota spune că, datorită grijii lui Coen Stork, mulţi dintre puşcăriaşii români beneficiază în închisoare de condiţii ceva mai bune (căldură, trei mese pe zi, îngrijire medicală) chiar decât la ei acasă.
Cred că România are mare noroc să aibă un prieten de calitatea umană a lui Coen Stork. Un noroc pe care nu-l vom preţui niciodată îndeajuns. Noi nu putem decât să-i oferim un premiu prestigios, un plic cu un conţinut modest (pe care fiscul îl va înjumătăţi) împreună cu toată preţuirea şi prietenia noastră.
