Opoziția a capitulat în fața tiraniei majorității

Nu există miză politică mai mare acum pen­tru România decât independența jus­ti­ției. Dacă Dragnea, Tăriceanu și ma­jo­ri­ta­tea PSD/ALDE vor reuși să își impună le­gi­le justiției care asigură sub­or­donarea politică aproa­pe directă a parchetelor și ins­tituie - prin introducerea răspunderii materiale a ma­gistraților, pe de o parte, și crearea unui parchet spe­cial pentru magistrați, pe de alta - un control in­di­rect asupra instanțelor de judecată, regimul politic în România va fi alterat în pro­funzime, în sensul în care, chiar de anul viitor, România va deveni o „democrație controlată“ ca Rusia lui Putin sau o „de­mo­crație iliberală“ ca Ungaria lui Orbán.

Domnii Dragnea, Tăriceanu și echipa, in­cluzându-l aici și pe ministrul Tudorel Toa­der, știu foarte bine ce se pregătesc să fa­că și știu, de asemenea, că au o fereastră mi­că de oportunitate în care pot da aceas­tă lovitură mortală României liberale. Gra­ba în destructurarea ultimelor rămășițe ale echilibrului puterilor în stat și domniei legii este dublată de o grabă la fel de mare de a obține controlul asupra unei părți cât mai mari din economie, pentru că degea­ba controlezi instituțiile, dacă nu con­tro­lezi resursele. Pretinsele majorări de ve­ni­turi ale populației au menirea să ascundă măsurile cu adevărat importante de tre­ce­re sub control politic a piețelor. La capătul acestui proces fulgerător de restaurație, Ro­­mânia va deveni încă una dintre au­to­cra­țiile eșuate din Estul Europei.

Ai zice că, în fața acestui pericol real și vi­zibil, opoziția va fi stăpânită, simetric, de ace­lași sentiment al ur­gen­ței, în sens opus, și că ac­ționează credibil și decis pen­tru blocarea de­mer­su­rilor distructive ale puterii. Salvgardarea in­de­pendenței justiției, a sta­tu­lui de drept, precum și a li­bertăților fundamentale po­litice și eco­nomice ar tre­bui să fie prioritatea zero a partidelor din opoziție și, ca atare, ar trebui să îi ve­dem pe reprezentanții aces­tora denunțând în fiecare zi abuzul și ini­țiind acțiuni politice de stăvilire a tă­vă­lu­gu­lui autoritarist. În schimb, avem par­te de o opoziție întoarsă către sine, care nu operează sub imperiul momentului, fi­ind decuplată de la urgența și prioritățile po­litice reale, aflată într-un proces sinu­ci­gaș, ceea ce vechii greci numeau ompha­lo­skepsis: contemplarea propriului ombilic.

Grupurile care aveau cele mai bune pre­mise să formeze o opoziție autentică și con­sistentă la începutul anului erau USR și gruparea din jurul lui Dacian Cioloș, de­venită ulterior Platforma 100. Opoziția nu este un titlu, o insignă pe care o porți, ci o muncă adesea lipsită de strălucire dusă pe holurile fetide ale Legislativului și ad­mi­nistrației, care îți oferă însă informațiile relevante, consistență și, în cele din ur­mă, credibilitate și forță. De exemplu, cea mai puternică armă oferită opoziției re­cent a fost Raportul lui Vlad Voiculescu des­pre situația post-Colectiv, dar, previ­zi­bil, nu a fost folosită. Oamenii lui Cioloș ști­au ce lăsaseră în urmă și puteau, având referențial, să sancționeze fiecare derapaj al PSD/ALDE din prima zi de guvernare. Nu au făcut-o. În schimb, s-au concentrat asupra genezei proprii, pe care o tot mo­șesc la nesfârșit, și astfel am aflat că un­deva, spre vara anului viitor, vor ieși pe piață cu un partid alternativă. Dar până în vara lui 2018 va fi prea târziu. Membrii Plat­formei lui Cioloș ar fi trebuit să de­nunțe la fiecare pas deriva autoritaristă. Nu au făcut-o și până la data când vor ieși pe piață vor fi devenit irelevanți.

USR avea suficienți oameni în parlament ca să urmărească pas cu pas legislația abu­zivă și să o denunțe prompt. Strategiei tras­parente de torpilare pe cale legislativă a statului de drept, USR trebuia să-i opună propria strategie de contracarare a mașinăriei de vot a majorității. Bunăoară, USR nu ar fi trebuit să gireze niciodată prin prezență marea mascaradă a „co­mi­siilor de anchetă parlamentară“, al căror unic scop este să valideze ficțiunea „sta­tului paralel“ și să delegitimeze DNA și ju­decătorii independenți. USR nu a avut nicio strategie, pentru că de un an își caută o identitate în afara lui Nicușor Dan, personaj suficient de narcisist încât să dis­trugă întreaga construcție, dacă nu o con­duce. USR și-a ales sâmbătă un preșe­dinte, în persoana lui Dan Barna, care a pro­mis că în sfârșit USR este gata să facă opoziție. Ce se va întâmpla de fapt? Sub pre­textul unor nereguli – reale sau nu, este irelevant - în alegerea delegaților de la București, 16 parlamentari și o serie de lideri de filială au contestat legitimitatea congresului, iar Nicușor Dan aproape că a proclamat că își face propriul partid. USR se va dezmembra înainte de a se fi născut. Cât despre PNL, cu câteva excepții nota­bi­le, cum este Florin Câțu, partidul se com­por­tă ca și cum locul lor este mai degrabă alături de Tăriceanu, iar asaltul PSD/ALDE asupra statului liberal este mai degrabă dezirabil și binevenit.

România se confruntă cu un viitor în care ti­rania majorității va impune domnia ar­bi­trariului, a corupției generalizate și a im­punității unei oligarhii validate de alegeri controlate și manipulate. În fața acestui vii­tor, opoziția politică a capitulat.