Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Rama aurită a teatrului e cultura
Doina Papp - - - -
2017-10-31
Cultura
0

Festivalul Național de Teatru, prin programul urmărit de directorul Marina Constantinescu, reinstituie la loc demn cuvântul cultură, dând umanismului cel puțin șansa de a fi repus în discuție.

 

Dintre toate sloganurile care circulă în lu­mea teatrului, de la cele belicoase care agită forumurile la acelea care vor să ne întoarcă la natură și la simțurile cu care ne-a înzestrat ea, mama noastră, vorba despre cul­tură își face loc din ce în ce mai greu. Considerată fie implicită (asta e mai de­gra­bă o scuză), fie depășită, fie nepopulară, noțiunea, dacă nu e terfelită în com­po­nenta ei spirituală mai ales, e marginalizată pe seama unui pretins interes pentru actualitatea primei pagini de ziar, ca și când cultura ar fi ceva ab­stract, din alte timpuri.

 

Către finalul Festivalului Naț­io­nal de Tea­tru, invitat să vor­bească despre autoritatea regiei în spectacolul modern de operă, minunatul Ioan Holender (19 ani director al Operei din Viena şi 12 ani di­rector al Fes­tivalului „Enescu“) ne-a po­vestit fel de fel de istorii ilare despre mo­dul în care, atunci când au încercat să spar­gă rama au­rită a culturii, mulți avan­gardiști au eșuat. Au câștigat în schimb când s-au înclinat curajoși, dar smeriți în fa­ța celor care îna­intea lor au pus o că­rămidă la edificiu, une­ori la propriu.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-papp-1-1439.jpg

Ioan Holender şi Marina Constantinescu la FNT, 27 octombrie 2017 (foto: Andrei Gîndac)

 

Cândva, un mare om te teatru - și l-am citat pe Giorgio Strehler într-o conferință despre Marivaux ținută la Milano, aferentă spectacolului său Insula sclavilor - apăra cu vigoare principiul potrivit căruia o ope­ră artistică împlinită e în același timp larg populară și superior cultă. Asta înseamnă că, mai ales în privința teatrului, dincolo de scopurile de moment, care pot face popular un spectacol (notorietatea ar­tiș­ti­lor, actualitatea subiectului), doar anver­gura culturală e cea care-i definește des­chi­derea cuprinzătoare și înaltă. De aici până la cuvântul umanism nu mai e mult drum, doar că și această noțiune are azi co­notații bizare, uitând aproape cu de­să­vâr­șire de istoria de lupte a acestui ideal.

 

Din acest punct de vedere, se poate spune că Festivalul Național de Teatru, prin pro­gramul urmărit de directorul Marina Cons­tantinescu, reinstituie la loc demn cu­vân­tul cultură, dând umanismului cel puțin șansa de a fi repus în discuție.

 

E adevărat, timpul nostru e urât și nu putem trăi făcându-ne că nu vedem. Dar nici nu e cazul să-l facem și mai urât adu­când pe scenă uneori umorile noastre ne­gre, acel ce-ar fi dacă, dincolo de care toa­te orizonturile se închid. Teatrul, cu oglinda lui blestemată, îndreptată spre lu­me, mai are totuși o șansă, dacă ne gân­dim că iluzia comică e forma lui esențială de manifestare. Puține dintre spectacolele puse pe afișul festivalului și-au luat însă curajul acestei magii dincolo de aparențe și fum, care, fie vorba între noi, abundă în teatrul nostru nu se știe de ce. Pare mai la îndemână metoda jupuirii până la os în căutarea unei explicații stărilor de fapt pentru care întrebările hamletiene au devenit superflue.

 

Un spectacol așteptat cu piesa lui Gorki Azilul de noapte, jucată sub titlul În adân­curi, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, are acest mesaj, repunând în discuție per­fect oportun problema demnității omului. Yuri Kordonsky, regizorul venind dintr-o școală și o cultură bântuită de aceste întrebări, merge cu ade­vă­rat până la fund (în ruseș­te, piesa e intitulată chiar La fund, Na dne) pulve­ri­zând orice speranță în mân­tuirea de păcate a omului. Și deși nefericiții locatari ai adăpostului acesta trivial fraternizează la sfârșit în­tr-un superb cântec de ins­pirație religioasă, sunt pe parcurs victimele unei vio­lențe subumane care-i asmute unii îm­po­triva altora până la distrugere. Regizorul nu le dă nicio șansă, împingând marasmul până dincolo de limitele realismului și făcându-ne să ne întrebăm ce a vrut de fapt cu această nouă versiune a sa cu­fundată în bezna unui primitivism fără ieșire. Cu toată impecabila interpretare, cu toată anvergura scenotehnică a mon­tă­rii, acest nou azil de noapte e argumentul perfect a ceea ce am spus mai înainte cu privire la conținutul noțiunii de uma­nism.

 

Și am mai avut un exemplu. La Teatrul Na­țional „Lucian Blaga“ din Cluj (apropo, pe când aici o piesă a marelui poet român înscris pe frontispiciu?), o tânără regi­zoa­re de curând afirmată, Mihaela Panainte, a montat o nouă versiune dramatizată a Pro­cesului de Franz Kafka, aplicând para­bolei absurde despre menghina în care e strivit funcționarul K de un sistem con­cen­traționar opresiv aceeași tehnică a jupuirii până la os, aici sensul fiind aproape direct (condamnatului i se scot mațele). Nu i-a fost de ajuns că Helmut Stürmer a trasat în linii precise apăsarea care anulează fii­n­ța, a plusat prin regie adăugată, făcând pâ­nă la urmă neverosimilă ipoteza autorului. Talentatul Ionuț Caras, victimă a siste­mu­lui care-l strivește, a urmat-o conștiincios pe regizoare, ratând pe jumătate perso­na­jul printr-o integrare credulă, inițială în acest sistem. Din nou, o imagine înnegrită la cul­me a lumii alungă din scenă alter­na­tiva.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-papp-2-1439.jpg

Ion Caramitru şi George Banu pe scena Ateneului, 28 octombrie 2017 (foto: Andrei Gîndac)

 

Plecând de la spectacolul lui Nicu Alifantis A treisprezecea noap­te, o nostalgică, emoționantă re­memorare a muzicilor sale de scenă cu parfum de senectute, am schimbat întâmplător câteva impresii des­pre festival cu două tinere eleve în clasa a IX-a. Văzuseră de curând Macbeth și le plăcuse de Andreea Bibiri - „Nu per­so­najul ei, spune grăbită adolescenta care arbora o pălărie la modă, nu Lady Mac­beth, fiindcă mie nu-mi place violența, doar actrița care trăia rolul așa de bi­ne“, adaugă interlocutoarea mea de oca­zie, aducându-mi aminte că nici eu nu su­portasem ușor excesele de grotesc din vi­ziunea regizorului ceh Michal Docekal, de la Teatrul Bulandra. În vizită în România cu ocazia festivalului, un coleg regizor, rezident în Germania, mi-a telefonat după Lear-ul de la Național: „Dragă, am plecat cu dureri de cap. Și n-am înțeles nimic. Mi­hai Constantin parcă e un mujic rus, iar fetele alea (Regan și Goneril) parcă vin de la bordel. Ăsta e modernism?!“.

 

Într-un miez de noapte, la sala Studio a Teatrului Național, care și-a oferit cu generozitate spațiul festivalului, două ac­trițe tinere și firave reprezentând Teatrul Național din Sibiu și un regizor străin cu renume, Armin Petras, ne-au arătat un spec­­tacol ciudat, Rug. Adaptând un ro­man de György Dragomán, originar din Târ­gu Mu­reș, spectacolul ne poartă prin­tr-o istorie recentă confuz prezentată, din păcate, prin ochii unei adolescente evreice care tră­iește alături sau în afara familiei toa­te dra­mele celor care au vrut să afle adevă­rul, fie el și compromițător. Prea greu pen­tru cele două neexperimentate in­ter­prete. Apoi, pierzându-și autenticitatea printr-o regie căutată (un pat de gheață acoperă scena), demonstrația a eșuat. Nici Bocsár­di László cu al său Bulgakov 17, de la Tea­trul Național din Târgu Mureș, n-a iz­butit până la capăt, în ciuda punctului său de vedere nou asupra romanului omo­nim Maestrul și Margareta. Unii cred că a pre­valat ideea manipulării propa­gan­dis­tice care-i trimite la balamuc pe deviatorii de la ideologia regimului, alții observă o mai atentă abordare a paralelei dintre pro­fetul biblic și destinul scriitorului care-l face pe acesta erou de roman. Ori de unde ai privi spectacolul de trei ore fără pauză, un lu­cru e cert, el plictisește și nu emo­ționează, lipsindu-i mai ales onirismul din cauza că­ruia Bulgakov fusese acuzat de mis­ti­cism. Rămâne să aplaudăm opțiu­nile, da, inte­lec­tuale, ale regizorului și ale teatrului.

 

Sigur pe instinctele lui, un regizor ca Radu Afrim face, ca de obicei, notă aparte, mai ales prin spec­ta­colul Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte, secția maghiară a Teatrului Național din Târgu Mureș, text scris de el într-o dis­poziție ironică, dar nu lipsită de adâncimi fierbinți. Producând multă ilaritate cu vi­ziunea sa asupra vieții la bloc în România comunistă, într-un oraș transilvan unde Mureșan neni sună mai comic și mai sem­nificativ decât tanti Mureșan, Afrim e când sentimental, retrăindu-și copilăria, când distanțat, pentru a trage cortina pes­te un timp care, pe alocuri, sună ase­mă­nător vremurilor de azi. Și parcă nu s-ar despărți de lumea de la ferestrele blocului unde s-a cimentat spiritul socialist de tur­mă, motiv pentru care și spectacolul său e prea lung și pe alocuri repetitiv. N-am văzut producția arădeană a lui Vlad Mas­sacci cu Iubirea la oameni, o piesă ruseas­că de succes la București, pe care Marina Constantinescu i-a arătat-o și domnului Holender, și n-am văzut multe altele din cele peste 50 de titluri selectate care poate mi-ar fi zdruncinat părerea că umanismul e azi o chestie învechită. Sau că e Și negru și alb și gri (am citat titlul unei piese de Mimi Brănescu). Îi cred, bineînțeles, și pe aceia care au o altă măsură a omului: autenticitatea, dar mă încăpățînez să sper că nu-i putem iubi pe criminali doar pentru că sunt autentici și nici pe alții care manipulează doar fiindcă ei cred în ceea ce fac (vezi Karamazovii). Și mai cred că datoria culturii a fost dintotdeauna să introducă criterii în evaluarea faptelor și a oamenilor pe marea scenă a lumii.

 

Evident, această temă shakespeareană nu putea să lipsească de pe afișul acestui festival de anvergură. Ea a fost susținută într-o conferință la înălțimea invitaților, George Banu și Ion Caramitru, sub cupola Ateneului Român, punând un punct greu, simbolic unei dezbateri naționale despre teatrul nostru cel de toate serile. 

TAGS : Ion Caramitru George Banu Ateneu Ioan Holender festivalul international de teatru FNT 2017 Marina Constantinescu
Mai multe din Cultura
Comentarii
Total 0 comments.
2904
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.