România și reinventarea proiectului european

O nouă agendă politică externă nu înseamnă o re­o­ri­en­­tare strategică dinspre Vest către Est sau dinspre nu­cle­ul Uniunii Europene către țările Grupului de la Vi­șe­grad, care derapează de la democrație și de la sta­tul de drept, așa cum și-o dorește guvernarea PSD-ALDE. Con­si­de­răm că România trebuie să se poziţioneze ferm alături de nucleul dur al Uniunii, de motorul franco-ger­man, şi să-şi întărească relaţiile bilaterale cu aces­te state. Nu trebuie să schimbăm vectorul, ci modul în care con­tribuim la refondarea proiectului eu­ro­pean, care s-a confruntat în ultimii ani cu atâtea crize.

La 10 ani de la aderarea la UE, politica externă a Ro­mâniei pare să-și fi pierdut busola. După aderarea la UE și NATO, pare că ne-am îndeplinit toate obi­ec­ti­vele, dar este o impresie greșită. Amenințările și pro­vo­cările la adresa UE și a țării noastre sunt majore: de la militarizarea Crimeei și transformarea ei într-un bastion antiacces cu implicații pentru întreaga re­giu­ne a Mării Negre până la criza refugiaților, Brexit-ul sau consolidarea zonei euro.

România trebuie să acționeze, nu doar să reacționeze în cadrul UE, să se comporte ca un membru cu drep­turi de­pline, să fie capabilă să-și for­muleze și să-și ur­mă­reas­că interesele naționale, nu doar să se alinieze poziției eu­ropene, să-și găsească aliați, să vină cu ini­ția­tive pro­prii. Nu vrem ca țara noastră să fie un mem­bru de rangul doi, la periferia unei Uniuni cu două sau mai multe vi­teze. Doar de noi depinde ce ritm de dezvoltare vom avea. România trebuie să se poziționeze alături de nucleul dur al Uni­unii, de motorul franco-german și să se pregătească pentru aderarea la eurozonă.

România nu mai poate să se mulțumească cu rolul de spectator, care se aliniază cuminte unui consens eu­ro­pean, ci trebuie să dovedească că a devenit un mem­bru activ al UE, că poate să inițieze și să dezvolte proiecte menite să mențină Uniunea unită și să o re­formeze. În același timp, România trebuie să pună ba­zele unei noi abordări în relațiile cu statele din ve­ci­nătatea estică.

Până acum, țara noastră a avut o politică externă pre­dictibilă, dar conformistă și irelevantă, în sensul că preferăm să ne raliem poziției europene atunci când aceasta se conturează sau să repetăm formule deja con­sacrate, dar cărora le dăm prea puțin conținut, pre­cum interesul pentru securitatea în regiunea ex­tinsă a Mării Negre. România era țara care încerca să nu supere pe nimeni, să nu ia poziții tranșante, să fie și cu unii, și cu alții. Astfel, din păcate, de multe ori am reușit să nu fim nici cu unii, nici cu alții.

Chiar dacă avem parteneriate strategice cu state pre­cum Marea Britanie, Franţa, Italia sau Polonia, aces­tea sunt formale şi nu au substanţă. În realitate, Ro­mâ­niei îi lip­sesc relaţiile bilaterale solide cu toate ma­rile puteri eu­ropene, cât şi cu ţările din regiune care ar putea sus­ţine eventuale proiecte româneşti. Aceste de­fi­ci­en­țe s-au văzut și în cazul grupului naval comun pro­pus de România Bulgariei, care a fost respins de Sofia.

De ce nu a reușit România să devină un lider în re­giu­nea Mării Negre? Țara noastră nu a avut parteneri so­lizi așa cum i-au avut polonezii pe suedezi pentru Par­­teneriatul Estic, nu a investit în think-tank-uri și for­marea de experți pe diverse spații, care să-i faci­li­teze înțelegerea acestora. USR își propune să consulte ex­perți tineri pentru a folosi expertiza de calitate în con­turarea unor politici și a unui program de gu­ver­nare bine fundamentate.

România nu mai poate repeta la nesfârșit clișee sau ge­ne­ralități precum interesul pentru securitatea la Marea Nea­gră sau susținerea parcursului european al Republicii Mol­dova cu orice preț sau a Parteneriatului Estic. Pre­șe­din­ția românească a Consiliului UE din 2019 poate și trebuie să fie momentul în care România să-și clarifice ce fel de Eu­ropă ne dorim și, mai ales, cum vrem și putem să con­tribuim la refondarea UE, care sunt atuurile noastre, în ce domenii putem aduce expertiză și plusvaloare și în ce mod putem crește profilul nostru în UE.

Sigur, apartenența României la UE și la NATO și par­te­ne­ria­tul strategic cu SUA sunt esențiale pentru securitatea na­țio­nală, prosperitatea și dezvoltarea noastră. Dacă ne ui­tăm la ce se întâmplă în Ucraina vecină, nici nu ne pu­tem imagina cum ar fi să nu fim membri ai structurilor eu­­ro­atlantice, ci să încercăm să scăpăm dintr-o zonă gri.

În­tr-o perioadă de disensiuni între noua administrație de la Washington și țările nucleului european, Franța și Ger­ma­nia, România poate avea un rol de liant între cele două părți, având relații bune cu ambele. Prin ultimele vizite fă­cute, președintele Iohannis a plasat clar România ală­turi de nucleul dur al UE, dar și ca cel mai fiabil aliat al americanilor în regiune, insistând pe faptul că cele două roluri nu se exclud. În actualul context, dominat de de­ra­pa­jele unor ţări ca Polonia și Ungaria de la statul de drept, România este un interlocutor tot mai interesant pen­tru nucleul UE, poate singurul din regiune. Țara noas­tră ia cumva locul Poloniei, ca stea a Estului Europei.

În policy-brief-ul USR, UE schimbă vitezele. Prindem ul­ti­mul tren sau rămânem în gară, am schițat câteva do­menii la a căror integrare mai avansată România poate con­tribui: înființarea Biroului Procurorului Public Eu­ro­pean, domeniul apărării comune, al securității cibernetice sau reformarea Parteneriatului Estic (PaE). În ceea ce priveşte funcţionarea PaE, România ar putea să sprijine ini­ţiative prin care: 

- UE să reformeze PaE prin reducerea birocraţiei.

- UE să ofere noi perspective pentru a determina statele din vecinătatea estică să realizeze reforme. UE nu le poa­te cere la infinit statelor din PaE să aproximeze o le­gis­laţie la a cărei formulare nu au participat. În acest sens, Uniunea ar putea să renunţe la formula „integrare fără aderare“ şi să propună noi pachete de condiționalități pen­tru a deveni mai întâi stat potențial candidat și apoi stat candidat.

- UE să se apropie mai mult de cetăţenii statelor PaE prin:

a) redirecționarea sumelor cuprinse în Instrumentul Eu­ro­pean de Vecinătate în așa fel, încât să scadă bugetele ges­tionate de guverne și le să crească pe cele alocate so­cie­tății civile (în prezent, 80% din buget ajunge la gu­verne și doar 5% către societate civilă). Altfel, UE riscă să fie percepută de populația statelor partenere ca un susținător al guvernelor autoritare și corupte;

b) selecţia strictă a elitelor politice cu care cooperează pentru a elimina încercările acestora de a purta un dialog menit să mimeze reformele europene, în loc să adopte mă­suri concrete;

c) redefinirea priorităţilor în cadrul programelor de coo­perare în aşa fel încât să accelereze măsurile de state/ins­ti­tutions building (în special în domeniul justiţiei şi lup­tei împotriva corupţiei);

d) să sprijine societatea civilă pentru pătrunderea în me­diul rural, grupurile de acțiune locală și actorii pozitivi ai schimbării, prin crearea unor fonduri, care să aloce gran­turi pe criterii competitive.

- Bruxellesul să ţină cont de faptul că proiectul de coo­pe­rare propus de UE are drept competitor real UEE (Uni­unea Economică Eurasiatică). Deşi UEE nu are ca­pa­ci­tă­ţile economice ale UE, măsurile coercitive ale Rusiei şi im­pactul propagandei nu trebuie neglijate și trebuie con­tracarate. Pentru statele PaE sunt necesare strategii di­fe­rite de cele care au funcţionat în procesul de extindere în Europa Centrală şi de Est.

- UE să renunțe la politicile comode de tipul „stabilitate no matter what“, întreținute de elite corupte care susțin doar declarativ mesajele proeuropene. În acest sens, UE ar trebui să monitorizeze strict aplicarea AA şi să aplice sanc­țiuni pentru statele care nu le implementează, pre­cum sistarea finanțării.

La nivel intern, autorităţile române trebuie:

- să susţină crearea unor programe de studii de politică externă cu specializări de nişă în domenii ca studii post­sovietice, arabe, americane, asiatice;

- să creeze programe competitive de promovare a ti­ne­rilor experţi în aceste domenii;

- să sprijine reforma instituţiilor care se ocupă de con­ceperea, implementarea şi analiza politicii externe;

- să organizeze dezbateri periodice pe teme de politică ex­ternă (inclusiv prin invitarea unor specialişti străini);

- să folosească expertiza în conturarea agendei de politică ex­ternă.

*MATEI DOBROVIE este membru al Comisiei de politică externă a Camerei Deputaților și coordonatorul cluster-ului de politică externă și diaspora al USR.