Între Tucidide și Războiul Stelelor

La nivelul comunității de analiză din Oc­ci­dent, competiția dintre China și Statele Unite este filtrată prin ceea ce Graham Alli­son numește „capcana lui Tucidide“, o metaforă istorică prin care lumea este avertizată asupra unui posibil conflict ma­jor, așa cum s-a întâmplat înaintea Răz­boiului Peloponeziac: „ascensiunea Ate­­nei și teama pe care a generat-o în Sparta au făcut războiul inevitabil“. Ul­terior, acest tipar de interacțiune dintre două mari puteri, unde intenția ultimă este înlocuirea puterii dominante a zilei (cel puțin în ecosistemul regional), a fost deseori observat în istoria relațiilor in­ter­naționale. Și nu de puține ori efectele au fost catastrofale, după cum ne arată do­mi­noul Primului Război Mondial, ale că­rui resorturi se află în competiția dintre Germania și Marea Britanie de dinainte de 1914. Pentru mulți întrebarea se­co­lu­lui XXI devine - pot scăpa Beijingul și Wa­shingtonul din capcana lui Tucidide?

Foarte sugestivă din perspectiva efec­tu­lui disruptiv al trezirii Chinei este ple­doaria făcută de Malcom Turnbull, pre­mierul Australiei, în iunie, pe scena fo­ru­mului de securitate, găzduit în fiecare an de Singapore, pentru o ordine regională, unde „marele pește nu mănâncă și nu intimidează peștele mai mic“. Săgețile sunt clare.

Nu în ultimul rând, la Tokyo, atmosfera din Estul Asiei pare desprinsă din uni­ver­sul cinematografic al Războiului Stelelor. Pe de o parte, Trezirea Forței (The Force Awakens), un moment în care asistăm la revenirea „naționalismului nesănătos, întunecat, impulsiv și xenofob“, după cum spunea recent expertul nipon Ku­ni­hiko Miyake la București. Generații în­tregi sunt hrănite cu miturile imperiului, ale grandorii pierdute, cu memoria „se­colului umilințelor“ (început în 1840 sub impactul interacțiunii cu puterile Ves­tu­lui), dar și cu așteptarea restaurației. Es­te și ceea ce promite Xi Jinping – propria versiune de „Make China Great Again“.

Portavionul chinezesc Liaoning face parte din programul masiv de investiţii militare, însemnele vizibile ale unui actor cu ambiții globale

Pe de altă parte, bântuie spec­trul Im­periului (care) Contraatacă (The Empire Strikes Back). Ultimii ani expun o Chină tot mai dispusă să-și arate mușchii în tran­șarea diverselor litigii teritoriale din ve­cinătatea sa. Campania de diplomație coercitivă și intimidare se intensifică odată cu începutul domniei lui Xi Jinping. La începutul lui 2013 anunța instituirea unei „zone de identificare și apărare ae­riană“ (un precursor al suveranității) în pronfuzimea Mării Chinei de Est, peste sp­ațiul internațional, acoperind dis­pu­ta­te­­le insule Senkaku. Ulterior, Beijingul avea să declanșeze o amplă campanie de mar­care a „teritoriului“ revendicat în Marea Chinei de Sud (una dintre cele mai im­portante artere comerciale glo­ba­le) prin crearea de insule artificiale și mi­li­tari­za­rea lor. De altfel, în percepția pu­blică, Ma­rea Chinei de Sud este pro­prie­tatea lor, o moș­tenire din vremuri an­ces­trale. Asemenea Rusiei, China crede în­tr-o „străi­nătate apropiată“, o sferă pri­vi­legiată aflată la cheremul intereselor sa­le strategice, un­de cel care este mai pu­ternic este su­ve­ran și dictează regulile jocului.

Între timp, China devine o putere mi­li­tară redutabilă. Investește masiv în por­tavioane (însemnele vizibile ale unui ac­tor cu ambiții globale) și în flota navală, în capabilități anti-satelit, a creat miliții maritime al căror scop este acela de a se afla în prima linie a revendicărilor te­ri­toriale din mările adiacente. Totodată, re­țe­lele de armament (sisteme anti-acces și de interdicție regională) menite să țină Washingtonul la distanță sunt tot mai sof­isticate. Toți sunt factori cu impact asu­pra balanței de putere locale și care amenință să disloce realitatea postbelică, sugestiv surprinsă de fostul șef al Pen­tagonului, Robert Gates: „Pacificul a fost un lac american pentru flota noastră după Al Doilea Război Mondial“.

Și totuși, cum răspunde Administrația Trump ascensiunii Chinei dincolo de anu­larea TPP-ului, o inițiativă care întărește sensibil poziția Beijingului? Printr-un pi­vot Indo-Pacific. Tillerson și Mattis cur­tea­ză masiv India și propun mobilizarea unei „alianțe a democrațiilor“ (inclusiv prin par­ticiparea Japoniei și Australiei) pentru apă­rarea ordinii existente. Într-un dis­curs major de luna trecută menit să de­fi­nească relația cu India pentru următorii 100 de ani, Tillerson vorbea despre un moment de convergență strategică între Washington și New Delhi, orientat spre conservarea unui sistem internațional „li­ber și deschis“, care reflectă „domnia le­gii, libertatea de navigație, comerțul li­ber, valorile universale“ și unde regulile și suveranitatea sunt respectate.