„Interesul și dragostea pentru istorie“în concepţia senatorului Şerban Nicolae

Până mai ieri, nu simţisem nevoia să aflu mai mult despre senatorul Şerban Nicolae decât ceea ce vedeam pe ecranele televizoarelor. Nu era greu să remarci intervenţiile sale vi­ru­lente, cu accente golăneşti, pen­tru apărarea acţiunilor în forţă ale colegilor de partid, de câte ori aceştia se ridicau împotriva statului de drept şi vizau supunerea justiţiei in­tereselor lor politice.

Cum Şerban Nicolae conduce, nici mai mult, nici mai puţin decât Comisia Juridică din Se­nat, bănuiam că are studii în drept şi că a fost pus acolo de PSD, adică de d-l Dragnea, pentru că „nu pre­cupeţeşte niciun efort“ în a-şi exercita abi­li­tăţile avocăţeşti, în perfect acord cu co­men­zi­le acestuia şi ale echipei care îl slujeşte, ig­no­rând alte criterii, cum ar fi cele morale.

Un derapaj recent, care, în condiţiile unei de­mo­craţii ce se respectă, l-ar fi dus la pier­de­rea fo­toliului de parlamentar, m-a lăsat, ca să zic aşa, fără puterea de a înţelege. Să ataci la scenă deschisă şi cu ifose de mare cu­nos­că­tor al is­to­riei recente o categorie de vic­ti­me ale dic­ta­tu­rii comuniste care a avut cu­ra­jul - dus pâ­nă la sacrificiu - să se opună ins­ta­lării prin forţă a regimului de tip sovietic în Ro­mânia, să dai lec­ţii de patriotism unora pen­tru care aceasta nu era o lo­zincă de partid, să faci acest lucru, după ce regimul co­mu­nist a fost condamnat, oficial, ca ile­gi­tim şi criminal de sta­tul ro­mân pe care îl re­pre­zinţi ca parlamentar - sunt oa­re pro­be de ignoranţă, de ci­nism, de frustrări, de ires­pon­sa­bilitate? Greu de spus.

Mai multe ipoteze au fost pu­se la bătaie, nelipsind cele ce confirmă un răspuns pozitiv la întrebările an­te­rioare. Mai ales după ce răs­pun­sul dat în pri­mă fază de senator la reac­ţiile deţinuţilor po­li­tici, ale asociaţiilor lor sau ale familiilor care au avut de suferit în multiple feluri şi pe lun­gă du­rată a fost de a-i ataca încă o dată, de­cla­rân­du-i „neterminaţi şi plini de ură (?!)“ pe cei pe care, în prima fază, i-a jignit şi dis­cre­di­tat pu­blic. A făcut-o în ter­me­nii unui manual de is­to­rie rudimentar, redus la propaganda partidului comunist şi retoricii se­curistice. Cei care au fă­cut rezistenţă în munţi redeveneau astfel totu­na cu „bandiţii“ despre care ni s-a tot vorbit când­va. M-am gândit că, poate, lecţiile de istorie la care participa ca elev, îna­inte de 1989, pro­pagau astfel de „ade­văruri“, care îl fac şi as­tăzi să nu poată dis­tinge co­rect între im­pe­ria­lismul de tip so­vie­tic şi re­la­ţiile României cu SUA - americanii ră­mânând, în mintea sa, eternii „duşmani“.

Nu mică mi-a fost surpriza când am citit pe In­ternet povestea vieţii d-lui Şerban Nicolae spusă de el însuşi - pe care nu o poate în con­secinţă nega, cum a negat cu tupeu de­cla­raţiile calomnioase la adresa celor care au fă­cut rezistenţă în munţi. Aflăm o serie de lu­cruri cu adevărat surprinzătoare, dacă ne gân­dim la cele relatate mai înainte. A avut un pro­fesor de istorie de excepţie, pe care îl nu­meşte şi laudă ca atare. A avut apoi norocul să aibă la Drept profesori care i-au oferit, cum o spune el însuşi, „modele com­po­r­ta­mentale de excepție de la care a învățat mul­te despre onestitate, profesionalism, decență și rigoare“. Cât de multe oare?

Dacă, se subînţelege, d-l Şerban Nicolae pre­ţu­ieşte astfel de valori, cum se face că a uitat de ele? Aflăm că a deţinut funcţii care pre­su­pun o familiarizare cu relaţiile internaţionale, lucrând la cel mai înalt nivel european. Nu e, aşadar, un novice, ştie ce spune, chiar dacă nu poate fi vorba de „profesionalism şi ri­goa­re“. Aflăm că are un doctorat în relaţii in­ter­naţionale la prestigiioasa UBB Cluj, condus de profesorul Vasile Vese de la Facultatea de Is­torie şi Filosofie. E aşadar doctor al unei ins­tituţii ce are mulţi istorici de prestigiu. Nu cred că acolo şi-a format opinia la care, în­ţe­legem, ţine ca la ochii din cap (consideră un drept democratic să o repete răspicat), că nu ar fi mari deosebiri între Churchill şi Stalin.

În ce priveşte „onestitatea şi decenţa“, cred că nici nu merită pomenite, după felul în care s-au înlănţuit replicile şi atitudinile sale în ul­tima săptămână, când, în loc să–şi ceară scu­ze pentru afirmaţiile iresponsabile, inad­mi­si­bi­le la un senator, şi-a amplificat culpa, tra­tându-i pe cei care l-au criticat cu aroganţă şi lipsă de respect. Ba, mai mult, a ajuns să se simtă el însuşi o victimă, singura legitimă.

Evoluţia umană şi cariera politică a lui Şerban Nicolae te face să te întrebi cum un tânăr promiţător, cu apetit revoluţionar şi „dra­gos­te de istorie“, a devenit senatorul de azi, tru­faş, grobian şi lipsit de scrupule. Şi-a găsit, de altfel, în politică, maeştri pe măsură.

Spre deosebire de alţii, nu mă aşteptam, câtuşi de puţin, ca vreun coleg de partid, mai ales că e vorba de PSD, să ia atitudine critică. „Unitatea de monolit“ a partidului se ac­ti­vea­ză mai ales în astfel de cazuri. Şi dacă mă gân­desc la comportamentul majorităţii parl­a­mentare, atunci când a fost condamnat co­mu­nismul, în 18 decembrie 2006, am răs­pun­sul la această lipsă de iluzii. //

1. Vezi rubrica Despre mine pe site-ul senatorului Şerban Nicolae.