O idee simplă

Lucrurile nu vor rămâne așa. Nu se poate. Simplu. O țară din Uniunea Europeană nu-și poate per­mi­te să fie condusă de un condamnat penal cu încă două dosare penale în desfășurare, dintre care unul privește delapidarea a peste 20 de milioane de euro din fonduri europene. Și nu poate admite ca anumiți politicieni, înconjurați de o clică de lin­găi și slugi plecate, să schimbe legile țării (ba chiar și geografia ei, vezi cazul Belina), numai pen­tru ca dosarele lor să devină maculatură. De aces­te lucruri își dau seama tot mai mulți: întâi au fost sutele de mii din iarnă care demonstrau îm­po­triva OUG 13; a venit repede rândul parchetelor, CSM-ului (care a respins propunerile de schim­ba­re a legilor justiției), asociațiilor de magistrați în majoritatea lor; au fost presiunile Comisiei Eu­ro­pene, ale ambasadelor occidentale. Puterea a în­cer­cat să scape din strânsoare, punându-și în prac­tică „programul de guvernare“ – adică mi­tui­rea unei părți a populației prin promisiuni deșăn­țate de măriri de salarii și prin tăieri de impozite. A numit totul, pompos, „revoluția fiscală“. Cu asta și-a făcut noi adversari – băncile comerciale, Banca Națională, companiile private și pe mi­li­oa­ne­le de salariați care cotizau la pilonul II de pensii. S-au adăugat primarii; până și d-na Firea, pri­marul Bucureștiului și lider PSD, s-a revoltat. Strâns cu ușa, guvernul a făcut alte promisiuni; dar mai crede cineva în ele? Ce-i drept, unele sa­larii au crescut, dar a crescut și inflația, s-au mă­rit ratele dobânzilor, prețul energiei electrice, al combustibilului; leul se devalorizează. Deja e lim­pe­de că măririle anunțate de abia dacă vor aco­peri pe termen scurt inflația. Investițiile publice sunt la pământ, iar cele private se amână. Ne­putincioasă să scadă prețul oului, al untului ori al benzinei, puterea a descoperit vinovatul, ins­pi­rân­du-se din „modelul“ Turciei sau al Ungariei: „sta­tul paralel și nelegitim“, fără a reuși însă să afi­șeze la colț de stradă poza unui emigrant ticălos care, chipurile, îl conduce. Dar chiar și așa: dacă „statul paralel“ se compune, chipurile, din pre­ședintele Iohannis, DNA, Parchet General, ser­vi­cii secrete, CSM, Banca Națională, multinaționale, Comisia Europeană, sindicate, ONG-uri, Soros, Departamentul de Stat al SUA etc., nu înseamnă că forța lui e copleșitoare și că orice rezistenţă îm­potriva lui devine de prisos?

Opoziția (PNL, USR), mult timp adormită, a în­ce­put și ea să se trezească, să acționeze mai viguros, probabil și de conivență cu președintele Iohannis: mo­țiunea de cenzură, deși respinsă ușor de pu­tere, a atras atenția asupra dublei crize prin care trece țara, iar dezbaterile furtunoase din comisia discreditatului Florin Iordache încep să facă agen­da zilei. Ba chiar și obedienta CCR a respins ce­re­rea d-lui Tăriceanu, susținută de ministrul Jus­tiției, ca hotărârile de guvern să nu mai poată fi anchetate de DNA sub raportul legalității lor.

Săptămâna trecută câteva mari centrale sindicale au anunțat că își îndeamnă membrii să participe la demonstrațiile anunțate de societatea civilă pentru duminică seara, dirijate împotriva ten­ta­tivei puterii de a „ciopârți“ legile justiției, dar și de a introduce „revoluția fiscală“. Fă­­­ră să fie deocamdată copleșitoare ca în iar­­nă, demonstrațiile au fost importante. Dar gestul în sine al liderilor sindicali – altă­­da­tă relativ apropiați de PSD – e im­por­tant și fără precedent, cred, în Ro­mâ­nia de du­pă 1989: pentru prima oară, sin­di­catele se alătură „societății civile“, adică oa­menilor neînregimentați, pentru a con­testa în stra­dă politica guvernului deo­po­tri­vă în do­meniul salarial, dar și în cel al le­gilor jus­tiției. Duminică a fost numai în­ceputul, dar se vede deja că guvernarea e în război cu cea mai mare parte a so­cie­tă­ții. Asta nu mai poate dura mult.

Mascarada cu „statul paralel“ a deja că­zu­tă în ridicol. Nici măcar primul ministru Tu­­dose nu părea să-i mai știe semnificația (de­și votase el însuși „declarația de la Her­­cu­lane“). Deocamdată, PSD și ALDE se adu­­nă protectori (în majoritatea lor) în ju­rul liderilor lor. Dar lichelismul sau or­bi­rea nu-i vor ajuta prea mult timp. Iar au­to­victimizarea puterii, în condițiile creș­terii prețurilor la mărfurile de bază, e tot mai puțin credibilă.

Intrăm în anotimpul revoluțiilor și al re­vol­telor la români. Iar tensiunea generală crește cu fiecare zi. Întrebarea, după pă­rerea mea, nu mai este dacă d-l Dragnea va demisiona din poziția de președinte al Camerei și din cea de lider PSD, ci numai când o va face: înainte de explozie sau ca efect imediat al ei, cu costurile cores­pun­zătoare pentru toată lumea. Dar și el, și PSD, și ALDE, și toți cei care ocupă vre­melnic fotoliile puterii ar face bine să se uite în trecut, dar și în jurul lor; să nu-și facă iluzii și să nu asculte de sfaturile ce­lor care le spun numai ceea ce le face plă­cere: România, ce-i drept, a putut fi mi­tuită și îmbrobodită pentru un timp, dar scadența se apropie cu repeziciune: so­seș­te momentul când ea nu va mai accepta ca fărădelegea să facă legea, momind-o cu un iluzoriu corn al abundenței.