Cum sărbătorim 8 Martie

Cum să sărbătorim Ziua Mondială a Femeii din 8 martie fără să cădem în festivisme găunoase și în discursuri de lemn, numai bune să relativizeze importanța unui su­biect major și să îngroape o uriașă arie problematică? Pentru mulți din generațiile mature, 8 Martie amintește zilele comunismului, cu con­formismul lor apăsător, cu obligativitatea sărbătoririi de fațadă – în timp ce pen­tru generațiile tinere e o sim­plă „zi internațională“ printre altele, legată mai de­grabă de „mărțișorul“ de 1 Martie și începutul primăverii.

Ar trebui totuși să ne aducem aminte că Ziua Internațională a Femeii are în spate o întreagă istorie tumultuoasă și lup^­tă­toa­re. Ideea ei nu a fost inventată de bolșevicii ruși, cum ni se mai pare, ci a fost propusă și ținută prima dată în 1909 la New York, datorită unei remarcabile sufragete, The­resa Malkiel. Apoi, data de 8 martie a fost avansată la Conferința In­ternațională a Femeilor, organizată în 1910 la Copen^­ha­ga, ca avanpremieră a celei de a doua In­ternaționale Socialiste. Greva femeilor muncitoare din 8 martie 1917 din Sankt-Petersburg ar fi provocat începutul Re­vo­lu­ției Ruse. Ulterior, 8 mar­tie a fost impusă ca sărbătoare oficială în toate țările comuniste. Drepturile și eman­ciparea femeilor au constituit o miză ideo­logică de-a lungul perioadei postbelice a Răz­boiului Rece, cu diverse momente ten­sio­nate. În 1975, în cadrul Anului In­ter­na­țional al Femeii, Organizația Națiunilor Unite a început să celebreze ziua de 8 martie. Iar din 1977, ONU a proclamat 8 martie ca zi mondială a luptei pentru drepturile femeilor și pacea mondială.

Ar mai trebui să ne aducem aminte că a existat un mi­li­tantism feminist și în Ro­mâ­nia, în prima jumătate a secolului XX. Ocultat ul­te­rior de comunism, acest mi­litantism a pus în lumină o energie, organizare și o maturitate a viziunii so­cia­le care azi ni se par sur­prin­zătoare, din siajul căreia se desprind nu­me sonore precum Sofia Nădejde sau Ma­ria Flechtenmacher, Adela Xenopol sau Emilia Humpel (sora lui Maiorescu), Ale­xandrina Gr. Cantacuzino sau Catherine Cerkez, pe lângă alte nume uitate.

Dar ar trebui să ne aducem aminte și de reapariția feminismului în România după 1989. Pornit sub influența instituțiilor occi­den­tale preocupate de acest domeniu - fundații, universități, programe ale Băncii Mondiale, apoi ale Uniunii Europene –, el și-a făcut loc lent în spațiul public ro­mâ­nesc, marcat puternic de conservatorism postcomunist. În anii 1990, în ciuda iner­ției, au apărut primele ONG-uri de profil, s-au pus bazele academice ale studiilor feministe: cursuri de „gen“, apoi mas­te­ra­te și doctorate. Din 1995 apar primele cărți de referință în domeniu, semnate de Mihaela Miroiu, apoi de alte și alte cer­ce­tătoare. În primii ani ’90 se creează So­cie­tatea de Analize Feministe AnA, fondată de Laura Grünberg, care publică și revista online AnaLize. Colecția „Studii de gen“ de la Editura Polirom a pus pe piața culturală locală titluri importante ale fe­minismului occidental. Un al doilea și al treilea val de cercetătoare și militante fe­ministe, ca și noi ONG-uri de profil, con­tinuă munca de pionierat a primului val, în sensul unei aplicări din ce în ce mai concrete – la nivel legislativ și juridic, so­ciologic și educațional - a ideilor legate de promovarea femeilor în România*.

Lupta aceasta începe să dea roade vizibile. Față de slaba re­pre­zen­ta­re a femeilor în sistemul politic ro­mânesc din anii 1990-2000, anii recenți au adus mai multe fe­mei în poziții-cheie din stat: Laura Co­druța Kövesi, procuror-șef al DNA, Ga­brie­la Firea, primar al Capitalei, Viorica Dăn­ci­lă, prim-ministru al României ș.a. Chiar dacă misoginismul și desconsiderarea nu au dispărut cu totul din instituții și mass-media, există totuși o ameliorare a mo­du­lui de raportare la femei și o internalizare mai largă a „corectitudinii politice“ față de femei în România.

Nu aceasta e situația pre­do­mi­nan­tă în restul lumii, desigur. Există zone în care condiția fe­meii e la fel de rea ca la înce­pu­tul secolului XX. Dar există și un militantism independent, curajos și din ce în ce mai bine organizat la scară glo­bală, consacrat emancipării politice, eco­nomice, sociale și culturale a femeilor, dedicat recunoașterii rolului lor major în progresul umanității. Aș vrea să amintesc aici un document recent, Manifestul Fe­mei­lor, elaborat la finele lui 2017 de PEN In­ternational, cea mai veche și mai mare organizație a scriitorilor din lume. Prin­cipiile manifestului vorbesc de la sine:

1) Nonviolență: încetarea violenței asupra femeilor și fetelor, în toate formele sale (le­ga­lă, fizică, sexuală, psihologică, ver­ba­lă, digitală). 2) Siguranță: protejarea scrii­toarelor și jurnalistelor din întreaga lume, înlăturarea impunității în cazurile de vio­lență și hărțuire, inclusiv în mediul on­line. 3) Educație: eliminarea inegalităților de gen la toate nivelele de educație, prin promovarea accesului la educație de cali­tate pentru toate femeile și fetele, garan­tarea dreptului de a citi și de a scrie. 4) Egalitate: egalitatea între bărbați și femei în fața legii, condamnarea discriminării îm­potriva femeilor, în toate formele sale. 5) Acces: garantarea accesului la întreaga ga­mă a drepturilor civile, politice, eco­no­mi­ce și sociale, cu scopul de a permite par­ticiparea și recunoașterea publică a fe­meilor în mass-media. 6) Paritate: promo­varea participării egale a femeilor în ac­tivitățile economice, garantarea angajării și remunerației lor în termeni egali cu băr­bații, fără niciun fel de discriminare.

Cred că și în România mai e încă loc pen­tru implementarea acestor principii. 

* Iată câteva nume de militante feministe active: Oana Băluţă, Daniela Drăghici, Andreea Bragă, Ionela Băluţă, Irina Costache, Camelia Popa, Carmen Gheorghe, Andra Croitoru, la care le-aş adăuga pe Veda Popovici, artistă vizuală angajată şi criticul de artă Olivia Niţiş. Şi iată câteva ONG-uri de profil active: Centrul Filia, Asociaţia pentru Libertate şi Egalitate de Gen (A.L.E.G.), CPE - Centrul Parteneriat pentru Egalitate, Societatea de Analize Feministe AnA, Asociatia E – Romnja, Centru Feminist Sofia Nădejde, Centrul Claca, Asociaţia Transcena, Centrul Euroregional Pentru Iniţiative Publice (ECPI),Asociaţia Accept, Fundaţia Desir.