De același autor
Îl mai poate opri ceva sau cineva pe Liviu Dragnea? Îl mai poate opri să nu distrugă complet ce a mai rămas din independența justiției, să-i facă iertați sau amnistiați pe infractori, în primul rând pe el însuși, deja condamnat în primă instanță pentru corupție? Opoziția e minoritară, lipsită de unitate și incapabilă să răstoarne actuala majoritate. Președintele a intrat, ce-i drept, într-un război total cu PSD și guvernul Dăncilă, dar prerogativele, deja tăiate, nu-i permit să se opună decisiv. Curtea Constituțională a fost preluată și nu mai poate constitui un factor de blocare a ambițiilor de putere totală ale PSD și Dragnea. Cumva s-ar putea opune Tăriceanu, partenerul de coaliție? În unele cazuri – cum ar fi suspendarea președintelui –, pesemne că se va opune în continuare. Dar de dragul supraviețuirii politice și juridice, Dragnea a ridicat deja posibilitatea unui singur candidat al coaliției la președinție – acesta fiind Tăriceanu. E suficient ca acesta să nu mai aibă obiecții în rest și, de altfel, în chestiunea îngenuncherii justiției sub pretextul luptei împotriva „statului paralel“ și a „protocoalelor“, președintele Senatului a fost întotdeauna trup și suflet alături de Dragnea.
Șansa de a-l vedea pe Dragnea stopat de propriii colegi pesediști s-a evaporat repede sâmbătă. În zadar s-a revoltat d-na Firea. Ceea ce n-au înțeles destui oponenți interni ai lui Dragnea este că opoziția în șir dispersat e ineficace: când s-a revoltat Grindeanu, Tudose a tăcut; când s-a revoltat Tudose, au tăcut Andronescu și Firea. Acum s-au revoltat cele două și alții tac intimidați. Se vor revolta, pe rând, la un moment dat și ei și vor cădea la rândul lor. Tot pe rând. Pesediștii nu se pot revolta laolaltă, căci asta se face în numele unor principii; or, ei n-au avut niciodată așa ceva. Nici nu se pot revolta în numele eficienței guvernării, căci toți au contribuit imens în trecut la lipsa ei și nici măcar în numele unei solidarități de grup, căci n-au știut s-o arate niciodată față de alții. Sunt deci o pradă ușoară pentru carnasierul Dragnea și oamenii săi.
Atunci poate societatea civilă – adică demonstrațiile – îl pot opri, susținute de proteste ale celor din justiție? Acestea au întârziat considerabil distrugerea statului de drept, dar mă îndoiesc că, în fața unei noi OUG 13 (încă și mai ticăloase, căci va încerca să demoleze însuși autoritatea lucrului judecat) ar mai conta. Poate, doar, dacă ar ieși în stradă un milion de oameni; atunci am avea însă o revoluție și ar trebui să vorbim în alți termeni. Dar mă îndoiesc că suntem acolo.
Și atunci? Îl mai poate opri ceva pe Dragnea de a face ce vrea în România? Da, Uniunea Europeană, dacă, prin intermediul Comisiei, acționează rapid și decisiv. Și fără întârziere. O spun fără nicio bucurie, dar trebuie s-o spun: sunt necesare măsuri de pedepsire politică, diplomatică și, probabil, și economică a României. Sau mai pe scurt: sancțiuni. Ele sunt posibile în baza MCV-ului și, pentru început, trebuie să lovească suficient de dur atât în prestigiul PSD-ului, cât și în cel al guvernului, urmărind să stopeze cel puțin OUG preconizată de Dragnea și destituirea procurorului general, pregătită de Tudorel Toader, chiar în momentul când ancheta privind evenimentele din 10 august e în plină desfășurare. Pentru UE ar fi un mod de a-și respecta propriile valori și de a arăta că, fie și într-o perioadă complicată pe plan internațional, ideea de a permite ca un guvern din UE să recurgă la violență nejustificată pentru a bloca proteste legitime este inacceptabilă, așa cum inacceptabilă este încercarea de a „rezolva“ răspunderile penale prin intimidarea procurorilor.
Repet: e trist să dorești ca țara ta să fie sancționată, mai ales că diferite repercusiuni vor fi simțite și la nivelul populației. Dar am ajuns în momentul când, la fel ca în 1990 după mineriadă, nu mai putem dori altceva. Ieșirea „în decor“ a României, afundarea tot mai gravă în haos politic, juridic și constituțional, conflictele interne fără putință de soluționare, afirmarea principiului „facem pentru că putem“ cer și un răspuns extern pe măsură. Formule diplomatice de tipul „urmărim cu îngrijorare“, neurmate de fapte nu numai că nu mai servesc la nimic, dar încurajează sfidarea și disprețul guvernanților noștri. Democrațiile liberale au fost puternice atâta vreme cât au știut să se facă temute și respectate de inamicii lor. Dar ca să te respecte altul e necesar să te respecți mai întâi pe tine însuți, or stima de sine și afirmarea practică și fermă a propriilor principii stau și cad împreună.
