Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


1989 după douăzeci de ani
Vladimir Tismaneanu* - - - -
2009-11-24
Istorie
8

Dacă există o morală fundamentală a grandioasei drame revoluţionare care s-a desfăşurat în 1989 în Europa Centrală şi de Est, aceasta poate fi formulată astfel: viitorul aduce cu sine mai mult decât o singură direcţie.

Au trecut două decenii de la acel fantastic tumult, adeseori definit drept the upheaval in the East, înlănţuirea de evenimente dramatice care au împlinit ceea ce ţinea de domeniul negândibilului: prăbuşirea sistemelor comuniste, finalul unor regimuri care păreau sortite să existe (ori să vegeteze) sub zodia eternităţii. Acest lucru nu s-a întâmplat din cauza unei presiuni externe (ea având însă un rol important), precum în cazul Germaniei naziste, ci datorită acumulării unor tensiuni interne insurmontabile.

Regimurile leniniste erau în fază metastatică, iar maladia care le-a măcinat a fost, în primul rând, incapacitatea lor de autoregenerare. După ce timp de decenii a jonglat cu varii „reţete“ de reformă intrasistemică, comunismul nu a mai găsit resursele pentru o reinventare ideologic-instituţională, devenind evident faptul că soluţia putea fi găsită doar din exterior şi împotriva ordinii social-politice existente. Era vorba nu doar de o prelungită criză economică şi politică, ci de una care afecta în chip autodistructiv capacitatea acestor regimuri de a mai configura un sens al viitorului. Ethosul romantic-revoluţionar al comunismului originar se evaporase fără urmă.

Importanţa revoluţiilor din 1989 nu poate fi supraestimată: au fost triumful demnităţii civice şi moralităţii politice asupra monismului ideologic, cinismului birocratic şi supravegherii dictatoriale. Fundamentate pe conceptul de libertate, care impune aprioric scepticismul necesar respingerii modelelor dogmatice de inginerie socială, ele au fost, cel puţin în primă fază, liberale şi nonutopice. Spre deosebire de revoluţiile clasice, originea celor din 1989 nu a fost o viziune milenaristă asupra societăţii perfecte. Ele au respins posibilitatea ca o autoproclamată „avangardă“ să-şi asume rolul „conducător“ asupra mişcărilor de masă. Niciun partid politic nu s-a aflat în spatele acestui val revoluţionar spontan. Iniţial, s-a pus accentul pe necesitatea creării unor forme politice noi, care să fie diferite de structurile partinice tradiţionale, configurate ideologic.

Faptul că în perioada imediat următoare revoluţiile au fost marcate de rivalităţi etnice, de respingătoare scandaluri politice, corupţie endemică, de apariţia partidelor şi mişcărilor antidemocratice, de afirmarea unor curente sociale autoritare şi colectiviste nu diminuează în niciun fel generozitatea mesajului iniţial şi impactul lor colosal la acea vreme.

Odată cu 1989, au dispărut nu numai zonele de influenţă şi Pactul de la Varşovia, dar şi Zidul Berlinului, acel ruşinos simbol al dispreţului pentru drepturile civile, şi Republica Democrată Germană. Germania a fost unificată, iar Războiul Rece s-a încheiat cu victoria indiscutabilă a Occidentului liberal. Astăzi, când scriu aceste rânduri, astfel de consecinţe par evidente, poate chiar banale, dar acum douăzeci de ani un asemenea deznodământ al confruntării dintre Est şi Vest părea un scenariu de-a dreptul suprarealist. De aceea, consider că reevaluarea şi analiza principalelor interpretări ale valului revoluţionar din 1989, în fapt cel mai fascinant fenomen al istoriei recente a Europei, sunt fundamentale din punct de vedere intelectual şi politic.

Revoluţiile din 1989 au generat o realitate complet nouă. Contextul radical diferit creat odată cu dispariţia leninismului a impus o reevaluare a principalelor concepte care au dominat dezbaterile intelectuale în secolul XX: liberalism, naţionalism, societate civilă, socialism şi, de ce nu?, însăşi viziunea noastră asupra libertăţii la sfârşitul uneia dintre cele mai violente etape din istoria omenirii.

În recenta sa carte, The Uncivil Society, Stephen Kotkin (profesor la Princeton) afirmă că principala cauză pentru prăbuşirea regimurilor leniniste a fost sinuciderea politică a nomenklaturii. Cei care am preferat să ne concentrăm asupra rolului societăţii civile în dispariţia comunismului nu am ignorat fenomenul analizat de Kotkin. Argumentul nostru însă este fundamentat pe realitatea indiscutabilă a falimentului ideologic leninist, simultană cu naşterea unor noi idei despre civilitate, individualitate şi libertate, aşa-zisele mituri politice ale anului 1989. Acestea din urmă au fost cele care au mobilizat zecile de mii de oameni care au ieşit în stradă în Berlin, Leipzig, Praga, Budapesta şi Timişoara, convinşi că, după decenii de dictatură, sosise cu adevărat momentul cetăţenilor. Fără existenţa societăţii civile ca proiect revoluţionar antiutopic, autolimitat şi neviolent, ca moştenire a anului 1989, evoluţia postcomunistă a Europei de Est ar fi fost marcată de varii forme de autoritarism de stat, precum s-a întâmplat cu fostele republici sovietice după disoluţia URSS.

Cu alte cuvinte, chiar dacă rezultatul final al democratizării nu este încă total limpede, revoluţiile şi-au îndeplinit poate cea mai importantă funcţiune: au provocat prăbuşirea regimurilor leniniste şi au permis cetăţenilor ţărilor din fostul bloc sovietic să îşi creeze propriul destin.

După 1989, Europa de Est a făcut trecerea de la experienţa pseudomodernă, a modernizării leniniste apocrife, la o modernitate veritabilă. Ea a avut de depăşit fragilitatea tradiţiei democratice care a fost secondată de o memorie politică sfâşiată şi traumatizată (majoritatea ţărilor din regiune trecând prin experienţa dublă a dictaturii celor două totalitarisme ale secolului XX).

La începutul anilor ‘90, notam că cea mai importantă cauză şi cel mai mare câştig al extincţiei leniniste a fost resurecţia şi dezvoltarea societăţii civile în Europa de Est. Absenţa acesteia ar fi dus la apariţia în fostele ţări comuniste, cum s-a întâmplat de fapt în unele cazuri, a unui „despotism luminat“. Ea a devenit un subiect central al disidenţei est-europene, deoarece reprezentanţii acesteia au înţeles că singura formulă câştigătoare este „lungul război prin instituţii“ şi construcţia unei contrahegemonii culturale. Ideea de bază a acestei strategii a fost aceea că un stat nu poate pretinde că este o democraţie, dacă nu respectă drepturile fundamentale ale omului. Principalul act reconstitutiv în postcomunism a fost refacerea liantului social (social glue) în condiţiile corupţiei generalizate, care a măcinat şi încă macină societăţile est-europene. Sunt întru totul de acord cu Jowitt, care consideră comunismul drept o formă de „misdevelopment“ (dezvoltare greşită).

În aceeaşi perioadă, consideram că cele mai redutabile provocări şi ameninţări pentru Europa de Est erau: resurgenţa naţionalismului, maturizarea culturii politice în aceste societăţi (rapiditatea realizării acestui fenomen fiind principala explicaţie pentru dezvoltarea inegală a societăţilor din fostul bloc sovietic) şi tranziţia economică de la o economie planificată la una de piaţă (terapia de şoc vs. paternalismul neosocialist). Renaşterea naţionalismului era în mod evident discutată pe fundalul războaielor de succesiune din fosta Iugoslavie. Aşa cum reiese din epilogul volumului Reinventarea politicului, consideram că etnocraţia era o posibilitate reală a politicului postcomunist.

Patologia primordialismului a fost însă pe parcursul anilor neutralizată, intrând în prezent mai degrabă în zona ridicolului în spaţiul public. În plus, analiza evoluţiei naţionalismului în Europa de Est nu poate ignora factorul care a jucat un rol fundamental în accelerarea democratizării societăţilor din regiune: extinderea NATO şi aderarea la UE. Ceea ce la începutul anilor ’90 părea o situaţie internaţională sumbră s-a transformat într-una extrem de favorabilă, în care factorii suprastatali s-au dovedit la fel, dacă nu chiar mai importanţi decât dinamicile interne ale ţărilor est-europene. Aşa cum a afirmat eminentul politolog american Ken Jowitt, integrarea în Uniunea Europeană a fost cea mai bună veste pentru aceste ţări din ultimii 500 de ani. Imediat după 1989, nu am anticipat o astfel de evoluţie; am luptat pentru ea, dar o făceam „hoping against hope“. Trebuie spus că un asemenea scenariu ar fi fost dificil de imaginat fără şocul produs de anarhia şi violenţele din fosta Iugoslavie. Nefericitul exemplu oferit de popoarele acestei federaţii a făcut ca UE şi NATO să înţeleagă destul de rapid unde se poate ajunge, dacă extinderea acestor organizaţii nu are loc înspre Est.

Opţiunea fundamentală cu care ne confruntăm la două decenii de la prăbuşirea leninismului rămâne aceea dintre personalităţile, partidele, mişcările care pun accentul pe individualism, pe asumarea reponsabilităţii şi a riscului într-o societate deschisă şi cei care promit siguranţa zilei de mâine în mediul social, politic şi cultural omogen al comunităţii etnice. Pentru a-l parafraza pe eminetul politolog Ralf Dahrendorf (recent trecut în lumea celor drepţi), în Europa Centrală şi de Est cetăţenii sunt în continuare în căutarea unui sens existenţial. O constantă a celor două decenii din 1989 încoace a fost recurenţa politicii carismatice şi a pseudopartitismului.

Evitarea permanentizării unor astfel de fenomene haotice se poate realiza numai prin depăşirea principalelor două elemente ale moştenirii trecutului comunist: anomia (care a dus la fragmentare, neotradiţionalism, necivilitate, ceea ce Andrei Pleşu numeşte „obscenitate publică“) şi minciuna (care a dus la disimulare, la dezintegrarea consensului, la prezenţa ostentativă a tipului uman numit de sociologul rus Iuri Levada homo prevaricatus, urmaşul lui homo sovieticus). Moştenirea fundamentală a revoluţiilor din 1989 este, prin urmare, polivalentă: ea implică atât renaşterea cetăţenilor (o categorie abolită sub comunism şi fascism), cât şi reafirmarea adevărului. //

* Profesor de ştiinţe politice la University of Maryland. Cartea sa, Despre 1989. Naufragiul Utopiei, publicată de Editura Humanitas, va fi lansată la Târgul de Carte Gaudemaus, în ziua de 28 noimebrie, ora 11 a.m.

TAGS :
Mai multe din Istorie
Comentarii
Remus 2010-02-16
revista istorica on-line! doar pt cine este pasionat de istorie: www.foaienationala.ro
Ramniceanu Lucian Gicu 2009-11-28
Scrisoare deschisa adresata D-lui Radu Cimpeanu Stimate d-le Radu Cimpeanu, Sunt unul din nepotii familiei Partenie,familie ce v-a oferit adapost in perioada in care,tinar liberal fiind va opuneati cu indirjire regimului opresiv comunist. In ziua in care dvs.ati iesit si ati declarat public faptul ca il sustineti pe Mircea Geoana in tentativa sa de a deveni presedinte,bunicii mei s-au rasucit in mormint acolo la Gugesti,in localitatea in care v-ati petrecut si dvs.o perioada de timp cu domiciliul fortat. Va mai aduceti aminte de acei ani ai tineretii pe care i-ati petrecut la Gugesti,lucrind la acea fabrica de cherestea alaturi de bunicul meu la tapina?S-au in aceasta perioada ati uitat de chinurile prin care ati trecut?Pacat,v-ati aliat cu urmasii celor ce v-au prigonit si v-au torturat,ati uitat idealurile ptr care ati luptat,ati uitat de sperantele noastre in mai bine,sperante ce am inceput sa le avem odata cu intoarcerea dvs.din exil. Iar acum,ca sa puneti si dvs umarul la restaurarea neocomunismului in Romania iesit si faceti declaratii de sustinere a unui neocomunist care in cel mai mare secret merge la Moscova sa negocieze.Dar ce sa negocieze?Cumva reintoarcerea Romaniei sub cizma ruseasca?Tot ce este posibil. Un singur lucru este cert:dvs,simbolul luptei anticomuniste sunteti gata sa lasati Romania pe miinile neocomunistilor.Pacat ca nu mai traiesc bunicii mei sa vada pe cine l-au adapostit in acea casa taraneasca,pe cine l-au ajutat atit cit au putut in acele vremuri de restriste.Sincer imi este mila de dvs,nu credeam sa ajungeti la o asemenea decadenta morala incit sa va fie mai usor sa va aliati cu vechii dvs adversari decit sa luptati impotriva lor.E pacat de sperantele noastre pe care ni le-am pus in liberalismul pe care il tot trimbitati,ptr ca acum am vazut si noi ca sunteti oricind gata sa dati mina cu dusmanii dvs numai ptr a cistiga oarecari pozitii intr-o oarecare conjunctura. Cu speranta ca nu v-am deranjat prea mult din activitatile dvs cotidiene,inchei aici ceea ce aveam sa va reamintesc nu inainte de a va spune ca ar trebui sa ginditi de 10 ori inainte de a face o astfel de declaratie de aliere cu ILIESCU si ai lui.S-au probabil ati uitat prin ce ati trecut. Cu respect,Lucian R.
Radu Popescu 2009-11-28
De ce atatea cuvinte,maestre?De ce nu o spuneti pe sleau d-le Tismaneanu,ca in tara asta,din timpuri imemoriale,se da o mare lupta intre vointa asa zis "nationalista" proruseasca si fortele internationaliste,cele doua curente regasindu-se in fosta securitate.De ce nu ne spuneti ca d-vstra ca si candidatul pe care il sustineti,faceti parte din a doua categorie iar geoana si ai lui fac parte din ramura "plesita".Binenteles ca batalia se da pe resursele naturale ale acestei tari si pe populatia indobitocita de sute de ani,fara de care nu se poate exercita puterea.Cu alte cuvinte,geaba ai putere daca nu ai fata de cine sa o exerciti.Cand vezi toate astea si cand incepi sa le intelegi,realizezi toata uratenia omenirii,toata partea intunecata a omului.In acest sector va invartiti si d-vstra si "onoratii" politiceni.Daca ai vedea doar cu un singur ochi,mai ca iti vine sa te sinucizi,ptr ca pentru asemenea viata,chiar nu merita sa traiesti! Ce bine ca mai exista arta,filozofie,natura,...
Liviu din Timisoara 2009-11-26
Stimate (stimata) "rizoaicad.arges"- acum inteleg ce va anima. Chiar credeati ca un regim impostor din capul locului a tradat pe cineva? Da, acum sunt perfect lamurit in ceea ce va priveste...fiindca va urmaream comentariile din forum. Uite-asa se face lumina!
ronea 2009-11-25
Nu prea cred in teoria poetica a revolutiei. Pur si simplu, acest experiment numit communism s-a dovedit falimentar pe plan economic si militar. Oameni cu neuroni, de la virf, din URSS intelegeau de multa vreme problema. Revolutia a venit de sus, de la ei. Lupte s-au dat si se mai dau inca dar in interior, cu milioanele de rusi cu creierul spalat carora trebuia sa li se re-spele creierulin dar de data aceasta in sens invers si daca se poate mai repede. Sistemul continua de altfel fara nici o grija, in Corea de N si Cuba. Romania a avut pur si simplu noroc pentru ca 1) este o tara mica si neputinciasa care nu si-a decis niciodata singura soarta (decit in imaginatia ei) si 2) se afla din intimplare in Europa unde cei mai mari i-au decis o soarta buna (de data asta). Revolutie in Romania ?
2009-11-25
Nu cred in teoria revolutiei pornite din interior. Our si simplu sistemul comunist s-a dovedit falit pe plan economic (si militar). Oameni de la virf, cu mai multi neuroni din URSS au inteles, incit ce majoritatea rusilor aveau creierul spalat.Revolutia
boris marian 2009-11-25
cu toate cã antecomentatorul nu este mereu pe fazã, aici, cred, are dreptate. Domnule profesor V. Tismãneanu, cu tot dragul ºi aprecierea mea sincerã, faceþi o eroare plecând mereu de la realitãþi din alte þãri, România este un creuzet de contradicþii inimaginabile, teoria nu se aplicã aici, ideologie, strategie, doctrinã, nimic nu existã, existã oameni, mulþi hoþi ordinari, ca ºi în Rusia , de pildã, dar acolo au venit niºte bãieþi tari, cripto- staliniºti, aºa cred, iar aici jocul de-a hoþii ºi vardiºtii continuã, cum poate un Crin liberal sã se declare aliat ba cu Geoanã, ba cu Vadim, Becali, fãrã nici o remuºcare? Totul este visul de a fi preºedinte, premier, iar strategia liberalã sau social-democratã , sublime. desigur, lipsesc cu desãvârºitre. V-aº sugera sã veniþi cel puþin trei luni pe an, veþi vedea altfel lucrurile, iar teama de comunism , astãzi nu are un temei serios, eu vãd mai mulþi verzulii, decât roºii, exceptaând PSD care a consumat brezervele de vopsea pe o sutã de ani.
rizoaicad.arges 2009-11-24
Dle Tismaneanu! Este o obscenitate sa numiti cu termenul de “revolutie” evenimentele din 1989 care, pentru orice normal si fara sa aiba “obligatia” de a manipula, au fost “CONTRAREVOLUTII”, deoarece intorceau societatile respective din anul1989 la momentul 1948, in sens contrar revolutiilor socialiste care le adusese la momentul 1989! Prabusirea regimurilor comuniste nu s-a datorat “sinuciderii politice a nomenklaturii”, ci aspiratiei nomenklaturii la viata de huzur a conducatorilor capitalisti, tradandu-i pe cei care ar fi trebuit sa-i reprezinte!
Total 8 comments.
1697
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.