Pe aceeași temă
Sorin Adam Matei inventează nişte idoli pe care apoi, cu o sfântă indignare, tot el îi doboară de pe soclu. Impresionant curaj, faptă măreaţă!
Sorin Adam Matei, autorul mult discutatului volum Boierii minţii, a lansat săptămâna trecută, la Bookfest, în calitate de coordonator şi autor, un volum colectiv, Idolii forului, (Corint, 2010) – titlu împrumutat din Novum Organum al lui Francis Bacon.
Colaboratori: Daniel Barbu, Caius Dobrescu, Mircea Flonta, Gabriel Andreescu, Stelu Şerban, Lucian Năstasă-Kovacs, Marius Ghilezan, Vasile Morar, Bruno Ştefan, Alexandru Matei, Istvan Aranyosi, Mona Momescu, Adrian Gavrilescu. Ţinta cărţii – „demascarea“ drept idolatrie a aşa-numitei „elite a intelectualilor publici“ şi susţinerea unei „clase de mijloc a spiritului“.
Mă voi referi, în cele ce urmează, la articolul programatic al lui Sorin Adam Matei: Idolii forului. Pentru o clasă de mijloc a spiritului.
D-l Matei opune două categorii în lumea culturală românească: una, istoriceşte perimată, aceea a „intelectualului generalist“ sau „enciclopedic“, care constituie „elita publică“, servit publicului cultural drept idol al forului, şi aceea a intelectualului specializat, care însă nu are aplombul sau oportunitatea să intervină pe piaţa intelectuală, aşa cum s-ar cuveni. Cititorul află că în prima categorie se află Liiceanu, Patapievici şi poate încă câţiva, mai mult aluziv sugeraţi, afiliaţi grupului „păltinişenilor“ şi, mai aproape, identificabili cu „intelectualii lui Băsescu“. Defectul lor este că nu au o specialitate (sunt „generalişti“, „amatori“), se autoproclamă „geniali“ şi sunt educaţi în „spiritul obedienţei oarbe faţă de maeştrii şi ideile lor“.
Ca „intelectual specializat“, cum se consideră pe sine, d-l Matei s-ar fi cuvenit să ilustreze teoria sa cu numeroase exemple, citate şi analize. Ceea ce nu o face. Nu aflăm, de pildă, de ce Liiceanu (despre care ştiam că este filosof şi interpret solid al lui Heidegger) nu ar avea o specialitate. Nu aflăm de ce Patapievici, care e fizician şi specialist în istoria ştiinţei, nu are nici el una şi de ce e neapărat „generalist“. Acelaşi lucru despre Andrei Pleşu, istoric de artă, autorul unei cărţi memorabile despre Peisaj. Pe de altă parte, autorul nu se întreabă care ar fi statutul altor „intelectuali publici“ şi dacă „a fi generalist“ e atât de catastrofal.
Are Mircea Cărtărescu vreo „specialitate“ în afara celei de „scriitor“? Trebuie să fii sociolog, sau medic, sau arhitect, pentru a ţi se acorda atenţie publică? Dar dacă eşti critic literar e de rău? Dar filolog clasic? (O spun ca să ştiu unde stau!)
Autorul susţine apoi că „intelectualii generalişti“ impun cultul „genialităţii“, cu alte cuvinte, că refuză orice punere în discuţie a propriilor idei, pe considerentul că „geniul“ e infailibil. Nu vedem însă nicăieri ilustrat acest fapt cu exemple. Uneori se dau totuşi exemple, stranii însă: ni se spune, de pildă, că ei, „generaliştii“, propun „soluţii care cresc prin pură aglutinare“ şi sunt evocaţi Patapievici şi Dragoş Aligică cu articole în care se regăsesc şi teoria pieţei libere, şi Dante, şi preceptele morale ale Părinţilor Bisericii. Ar fi fost mult mai salubru dacă S.A. Matei ar fi combătut chiar teoriile respective, căci „aglutinarea“ de teorii, iniţial foarte diferite, într-o sinteză se regăseşte şi la nume mari, de la Platon la Marx, şi nu e clar ce e de obiectat procedeului în sine.
Uneori, totuşi, autorul dă referinţe: de exemplu, când vrea să arate, cu un citat din Jurnalul de la Păltiniş, că „intelectualul generalist“ practică ritualul aservirii necritice faţă de un maestru spiritual. Oroare, exclamă S.A. Matei, G. Liiceanu însuşi a admis că a devenit ceea ce era „datorită slujirii obediente la curţile altuia“! Numai că pasajul respectiv avea un sens de ansamblu diferit: „emanciparea, când e, e cu atât mai puternică cu cât mai smerită a fost slujirea obedientă la curţile altuia“, sună întregul pasaj. Finalitatea ascultării era, deci, emanciparea faţă de maestru (Noica), şi nu obedienţa, aşa cum lasă să se înţeleagă S.A.
Matei, care pare să uite că a cita corect şi complet e o condiţie sine qua non a intelectualului specialist, nu a celui „amator“!
Lucrul cel mai greu de înţeles în acest text este de ce „clasa de mijloc a spiritului“ nu are mai mult succes public. Autorul nu invocă nici cenzura, nici alte mijloace de constrângere. O conspiraţie a „Cotrocenilor“, eşti tentat să spui. Dar care sunt resorturile ei, pe ce puteri ascunse şi demonice se bazează ea autorul nu pare a fi în stare să spună. Iar noţiunea de „paramodernitate“ e numai o etichetă lipită pe unii autori, nu o demonstraţie!
De fapt, Sorin Adam Matei îşi confecţionează un adversar închipuit, pentru a avea în cine să lovească: al său intelectual „generalist“, care se autoidolatrizează, care ignoră modernitatea şi critica nu se identifică câtuşi de puţin cu grupul „învăţăceilor păltinişeni“. Nici Patapievici, nici Pleşu, nici Liiceanu, nici alţii, nenumiţi, nu au de-a face cu acest scenariu scris şi montat de Sorin Adam Matei. Acesta este motivul pentru care citatele şi mărturiile lipsesc, aşa cum lipsesc şi analizele critice aduse operelor autorilor. A spune că, în Despre îngeri, Pleşu „se prezintă pe sine ca un nou sfânt Toma de Aquino“ (p. 32) e doar o declaraţie apodictică pe care nu am motive să o cred, atâta vreme cât nu e justificată. Or, nu este. Şi aproape întreg articolul este scris în aceeaşi manieră dogmatică, foarte puţin potrivită cu statutul „clasei mijlocii a spiritului“. Sorin Adam Matei inventează nişte idoli pe care apoi, cu o sfântă indignare, tot el îi doboară de pe soclu. Impresionant curaj, faptă măreaţă! //
