Pe aceeași temă
Conform acesteia, ar fi inutil, de nu complet neavenit, a analiza cu atenţie criteriile şi principiile unui critic care a sfidat cu consecvenţă orice înscriere în limitele unei doctrine. Astfel încât cea mai la îndemână perspectivă e cea stilistică: G. Călinescu e un „artist“, ale cărui afirmaţii trebuie apreciate ca exemple ale unei retorici exemplare şi inefabile. Excepţie de la acest unghi de abordare au făcut, de la moartea criticului, două evenimente: dezbaterile iniţiate de cerchişti în 1966-1967 (Nicolae Balotă şi Ovidiu Cotruş pun în discuţie principiile estetice ale criticului), reprimate însă rapid de nevoia de a face din Călinescu un stindard al luptei contra dogmatismului, respectiv cartea lui Mircea Martin din 1981, care clarifică, printr-o excelentă simetrie tipologică, programul Istoriei în raport cu proiectele lui Iorga şi Lovinescu – fără a tinde însă la reconstruirea integrală a esteticii călinesciene.
De aceea, volumul de debut al lui Andrei Terian, G. Călinescu. A cincea esenţă (Cartea Românească, 2009), trebuie înţeles ca o reconsiderare radicală a imaginii criticului. Cartea e de plasat urgent în siajul monografiilor româneşti substanţiale care au modificat integral nu numai percepţia asupra unui scriitor, dar şi percepţia asupra literaturii române prin filtrul acelui scriitor.
Tonul acestei filozofii generale a criticii îl dădea Călinescu însuşi când formula, în Opera lui Mihai Eminescu, paradoxul începătorului absolut: e nevoie de a-l recrea pe Eminescu pentru a înţelege esenţa literaturii române sau de a scrie o istorie a literaturii române pentru a-l aprofunda pe Eminescu? Aşa au făcut apoi, mai mult sau mai puţin direct, Ion Negoiţescu cu Eminescu, Adrian Marino cu Alexandru Macedonski sau Nicolae Manolescu cu Sadoveanu. Dacă nu ca metode propriu-zise, cel puţin ca punct de plecare, Andrei Terian împărtăşeşte suflul totalizator şi spiritul inaugural al monografilor noştri clasici. Din acest unghi, tânărul îşi moşteneşte mai degrabă bunicii şaizecişti, dornici de construcţii ample şi încrezători în capacitatea de a recrea din rădăcini imaginea unui scriitor, decât părinţii optzecişti care teoretizează etica fragmentarismului. Contextul actual favorizează, la fel ca cel şaizecist, reconsiderările radicale şi totalizatoare: dacă atunci era stringentă „curăţarea“ unui scriitor de zgura clişeelor realist-socialiste, dar şi de rămăşiţele pozitivismului interbelic, acum se pune problema rediscutării literaturii române în afara oricărui tabu ideologic (au făcut-o deja, în construcţii ample, Paul Cernat în Avangarda românească şi complexul periferiei sau Alexandra Tomiţă în O istorie „glorioasă“. Dosarul protocronismului românesc). Criticii actuali reînnoadă cu şaizeciştii în măsura în care simt că în spatele lor creşte o întreagă literatură demnă de valorizarea dintr-un unghi nou.
Oricât de oracular sună asta, numele de care se va lega decisiv renaşterea istoriografiei româneşti de după ‘90 e Andrei Terian. Posesor al unei verve polemice care l-a făcut să devină în doar câţiva ani un cronicar de temut, Terian are deja vocaţia marilor răsturnări interpretative. Pentru a accede la un nou Călinescu, autorul dinamitează, nu fără o superbie a gestului ce şade bine oricărui june debutant, câteva dintre stereotipiile cele mai persistente ale criticii româneşti postbelice: distincţia dintre gust şi metodă, dintre teorie şi practică, dintre moralitate şi profesionalism. Toate acestea conduc la o modificare a regulilor jocului: Terian nu doar că deconstruieşte imaginea criticului-artist (genial), dar spulberă însăşi opoziţia care a stat la baza acestei calificări. Demonstraţia că G. Călinescu are un „sistem“ nu e o pledoarie pentru un Călinescu teoretician opus artistului – cum ar crede cei care gândesc încă în vechea dihotomie –, ci o abordare a criticii acestuia dintr-un unghi nou, conform căruia cea mai nesemnificativă afirmaţie critică trădează apartenenţa la un sistem implicit. Tânărul critic întâmpină, de altfel, cu excelente argumente, posibilul reproş al confecţionării unui Călinescu teoretician get-beget. Căci dacă e adevărat că şi-a trecut sub tăcere propria metodă, nu e mai puţin evident că „nu s-a dat în lături să scoată la iveală metodele celorlalţi critici“. De cealaltă parte, chiar acceptând in extremis că avem de a face cu un artist, zice Terian, interpreţii lui Călinescu ar fi trebuit să investigheze, de nu principiile unui sistem critic, măcar „poetica“ unei opere literare.
Acestea fiind zise, autorul celei mai recente monografii despre Călinescu se aventurează într-o construcţie hiperbolică atât ca dimensiuni, cât şi ca minuţiozitate a interpretării. Criticul „vede enorm şi simte monstruos“ în interiorul sistemului călinescian. De la paradigmele majore (cu cele trei „idealuri“ ale sistemului: etnocentric, clasicist şi realist socialist), până la clarificarea principalelor concepte operatorii, toate alcătuiesc un veritabil tablou mendeleevian al criticii lui Călinescu. Un tablou cu atât mai impresionant cu cât chimia călinesciană – considerată îndeobşte inefabilă – e descompusă, nu fără oarecare doză de cruzime analitică şi de sadism teoretizant, până la ultimul element: de la raportul dintre subiectivitate şi obiectivitate, dintre impresionism şi raţionalism, dintre universal şi naţional, Andrei Terian coboară cu sânge rece la concepţia asupra prozei, poeziei, a teatrului, apoi la concepţia asupra lirismului sau asupra personajului sau, şi mai adânc, la raportul dintre narator şi autor. Numai că – lovitură de teatru absolută –, departe de a fi gata de îmbălsămare, cadavrul de pe masa de disecţie învie miraculos. Extrem de tăioasa interogaţie a criticului nu smulge inefabilul călinescian, cum se tem scepticii, ci pune în valoare tensiunea subiacentă a sistemului.
În scenariul Celei de-a cincea esenţe, construit în jurul contradicţiilor de viziune ale criticului, regăsim, în sfârşit, imaginea unui Călinescu reflexiv şi dilematic, care se întreabă la fiecare pas cu privire la cele mai nesemnificative aspecte ale propriei interpretări şi evaluări. Din nou mă tem că nu-l putem contrazice pe Andrei Terian când afirmă că, deşi n-a fost interesat de edificarea unui sistem critic propriu-zis, G. Călinescu a experimentat şi a problematizat, în întinsa sa operă, toate dilemele cu care se confruntă un critic important din prima jumătate a secolului. Ce-i drept, spiritul cârcotaş, de o mobilitate speculativă neobosită, îl face pe monograf să identifice şi să pună în scenă permanent punctele de cotitură ale acestei reflexivităţi teoretice vii. Pentru că tocmai în momentul când soluţionează definitiv problema la finalul unui capitol (exactitatea cu care Terian măsoară conceptele e aproape maniacală), criticul nu e pregătit s-o claseze, ci să traseze, pe bazele ei, un cerc speculativ şi mai larg.
În loc să-i desfigureze individualitatea, descompunerea pe segmente şi problematici a criticii lui Călinescu o proiectează pe un ecran superior. Fiecare dintre aceste segmente are istoria şi devenirea lui proprie în demersul unui autor capabil de a închipui figura călinesciană sub forma unei imense plase reticulare. A cincea esenţă e cel mai fin elogiu adus până azi criticii lui Călinescu, în sensul că, ataşându-i o reţea contextuală atât de vastă (în vizor stau posibilii precursori ai lui Călinescu, deopotrivă români şi străini, dar şi arborescenta descendenţă postbelică), Andrei Terian o vede, măcar ipotetic, capabilă de a dialoga cu toate curentele majore ale primei jumătăţi a secolului XX. Un elogiu cu atât mai important cu cât e indirect – şi lipsit de orice urmă de patetism: departe de a trece cu vederea scăpările şi deficitele divinului critic, luciditatea mereu trează îl face alergic la orice impuls protocronist. De aceea Terian poate să măsoare şi să sancţioneze permanent atât deficite de paradigmă, cu idiosincrasia antiformalistă (cecitatea principală a lui Călinescu, cu consecinţe extrem de grave asupra mai multor etaje ale sistemului critic), cât şi erori punctuale – cu efecte nu mai puţin dăunătoare asupra judecăţilor din Istorie: incapacitatea de a distinge între autor şi narator, reticenţa faţă de jurnal ca literatură a subiectivităţii, personajul ca principiu central al valorizării prozei. Scotocirea indiscretă prin toate sertarele esteticii călinesciene nu minimalizează figura criticului, ci dă seama pentru prima dată, altfel decât în limbajul ditirambic al epigonilor, de adevăratele ei proporţii. Alături de un Călinescu real, Andrei Terian construieşte, pe baze cât se poate de exacte, macheta unui Călinescu virtual, restituind astfel, în laborator, imaginea întreagă. Sesizarea golurilor din viziunea călinesciană prin permanenta raportare la alte sisteme îi subliniază o dată în plus potenţialităţile – ceea ce Călinescu ar fi putut deveni dacă şi-ar fi dus intuiţiile până la capăt.
Încăpăţânarea de a porni numai de la date concrete şi de la refacerea fidelă a contextului face din Andrei Terian primul interpret care nu mai exagerează aspectul vizionar al lui Călinescu, ci preferă să-l înscrie cât mai exact în orizontul epocii. Ies puţin şifonaţi din această confruntare cu teoriile dintre 1900 şi 1970-’80 atât autorul Principiilor de estetică, cât şi comentatori redutabili care l-au plasat adesea în avangarda criticii europene postbelice. Terian demonstrează cât se poate de convingător nu numai că marele interbelic nu l-a anticipat pe Barthes sau pe tematiştii francezi, ci şi că multe dintre ideile care au revoluţionat istoriografia românească sunt un bun comun al tradiţiei critice: teoria interdependenţei dintre critică şi istorie a fost formulată incipient de Croce, principiul reactualizării istorice vine de la Gentile, ideea „romanţului etnocentric“ de la Taine.
Dar poate că am insistat prea mult asupra atitudinii tânărului critic şi asupra construcţiei cărţii în detrimentul contribuţiilor propriu-zise în câmpul receptării călinesciene. Mai ales că, în ciuda suflului iluzionat-totalizator pe care-l moşteneşte de la şaizecişti (şi, mai îndepărtat, de la Călinescu însuşi), Andrei Terian se revendică deschis de la neopragmatismul teoriei anglo-saxone de ultimă oră, de la Rorty până la Stanley Fish. Sub egida acestora, autorul Celei de-a cincea esenţe reuşeşte să înlăture nimbul metafizic de pe suprafaţa criticii călinesciene, pentru a-i explica, pentru prima oară, cu argumente clare şi distincte, aportul la istoria criticii româneşti. Mă rezum la a le transcrie, pentru că, aproape la fel ca în ştiinţele exacte, ele sunt câştiguri definitive („descoperiri“) ale istoriografiei noastre literare.
Dincolo de faptul că „a demontat cele mai înrădăcinate dualisme interbelice (critică vs. creaţie, subiectivitate vs. obiectivitate)“, G. Călinescu reprezintă o etapă superioară în măsura în care ilustrează trecerea de la critica de situare şi de judecată la critica de interpretare: „Pe scurt, Călinescu a schimbat regulile jocului, înlocuind reprezentarea tradiţională a breslei criticilor, ca maeştri ai divinaţiei care colaborează (fie şi involuntar) la scrierea unei Istorii Literare comune, printr-un neîntrerupt turnir al interpretărilor, în care fiecare participant concurează pe cont propriu, cu scopul de a asigura nu perpetuarea, ci multiplicarea infinită a «structurilor»“. Mutaţia Călinescu e excelent ilustrată nu doar prin comentarea monografiilor dedicate lui Eminescu şi Creangă (primele mostre de „critică a semnificaţiilor“ de la noi), ci şi printr-o amplă sinteză a dezbaterilor interbelice. În doar câteva pagini, plimbând oglinda Călinescu deasupra criticii noastre din anii ‘20-’30, Andrei Terian reuşeşte să-i refacă liniile şi direcţiile aşa cum nimeni n-a făcut-o până acum – ocolind, adică, veşnica aporie a estetismului vs. etnicism. De aceea putem afirma că, în buna descendenţă a marilor noastre studii monografice, tânărul comentator nu modifică doar perspectiva asupra unui autor, ci îl transformă pe acesta din urmă în unghi privilegiat de înţelegere şi evaluare a unei epoci. G. Călinescu. A cincea esenţă e, fără nicio exagerare, o referinţă nu doar pentru receptarea călinesciană, ci pentru întregul câmp critic din anii ‘20 până în anii ‘80 ai secolului trecut. Câteva observaţii capitale dau seama de mutaţiile criticii călinesciene atât faţă de Lovinescu, cât şi faţă de Maiorescu. În evoluţia formelor criticii româneşti plutea o nebuloasă aproape totală, de vreme ce autorul recentei Istorii critice îi mai plasa încă, nediferenţiat, pe cei trei de aceeaşi parte a baricadei criticii estetice. De Maiorescu se desparte decisiv urmaşul său interbelic prin ceea ce Terian numeşte „metoda izotopiei“, căci ultimul „cere textului nu o coerenţă a denotaţiilor, ci una a conotaţiilor“. Apoi, Călinescu se află cu o treaptă deasupra lui Lovinescu din unghiul concepţiei critice, deoarece e primul capabil de a explicita „presupoziţiile implicite ale unui sistem chiar şi când sectoarele în care acestea acţionează nu au fost codificate prin niciun fel de «teorii» ale criticului respectiv“. Ataşament cvasipatologic faţă de obiectul de studiu, cum cataloga Nicoleta Sălcudeanu (Cultura, nr. 15/2010) insistenţa asupra acestor mutaţii călinesciene, sau înţelegere clară a conceptelor criticii româneşti? Putem oare nega şi afirmaţia că Opera lui Eminescu ar reprezenta „cea dintâi reconstituire a unui univers imaginar din cercetarea noastră literară“ (al cărei model critic a fost decisiv asupra şaizeciştilor) sau o putem clasa la capitolul restituirilor teoretice orchestrate de volumul lui Andrei Terian?
Abia clarificând aceste modificări tipologice în evoluţia criticii autohtone începem să înţelegem, altfel decât până acum, de ce G. Călinescu ar putea fi catalogat, la o adică, „un critic de geniu“, aşa cum au făcut-o, puţin argumentat, generaţii întregi de interpreţi. Clarificarea mecanismelor de lectură ale lui Călinescu ne face să privim cu alţi ochi, nu neapărat mai puţin admirativi, marea Istorie. Divinul critic nu reiese, din pătrunzătoarele analize ale lui Andrei Terian, mai puţin „genial“, ci doar mai puţin capricios. Spicuiesc, din lipsă de spaţiu, doar câteva dintre obsesiile şi legităţile călinesciene care pot fi probate, după lectura Celei de-a cincea esenţe, deschizând la întâmplare orice filă a Istoriei literaturii române: stabilirea unui raport armonic absolut dintre subiect şi obiect e principalul criteriu al evaluării operelor, motiv pentru care Călinescu respinge în literatură atât subiectul pur („jurnalul“), cât şi obiectul pur („jurnalismul“). Văzute prin lentila lui Terian, devin evidente „strategiile“ călinesciene – programul din filigranul Istoriei – de a-i universaliza pe marii scriitori români (uzând de o tehnică ilicită precum comparaţia temelor generale, nu de alăturarea semnificaţiilor din operele finite), dar, printr-o mişcare simultană contrară, de a-i naţionaliza printr-o serie de trucuri şi omisiuni vinovate: autohtonizarea alogenilor Caragiale, Slavici, Macedonski. Veritabil maestru al omogenizării criteriilor, G. Călinescu face ca, la suprafaţa discursului, suprapunerile dintre estetic şi etnic, dintre universal şi specific, dintre tradiţia şi modernitatea autohtonă să pară fără rest. Nepreţuită e şi identificarea procedeelor care stau la baza organicismului de substanţă al Istoriei literaturii române: tehnica hipertextului (lipsa menţiunii titlurilor de opere individuale în capitole face ca acestea să pară „secvenţe ale unui singur continuum narativ“), utilizarea metalepsei critice (confuzia deliberată dintre autori şi personajele lor), semnalarea influenţelor cu „o conotaţie vădit pozitivă“, şi nu ca semne ale mimetismului, larga utilizare a conceptelor individuale care transformă indivizii în specii: „lamartinian“, „nietscheean“, „eminescian“.
Discutabilă în volumul lui Andrei Terian e doar tratarea „idealului realist-socialist“ al lui G. Călinescu în prelungirea paradigmelor etniciste şi clasiciste. Deşi face ordine în etica receptării călinesciene, care tinde adesea să-l vadă pe critic ba ca victimă absolută, ba ca pe un complice direct al sistemului, autorul acordă prea mult credit tipologic teoriilor lansate de critic în anii ‘50.
Nenumăratele articole despre realism nu pot fi citite ca tensiuni în raport cu universalismul sau clasicismul anterior, de vreme ce ele aparţin mai puţin lui Călinescu şi mai mult vocii supraindividuale a Partidului, autorul din umbră al tuturor temelor de discuţie.
În rest, aş putea semnala doar mici dezacorduri punctuale: n-aş minimaliza Poezia lui Eminescu a lui Negoiţescu pe motiv că G. Călinescu descoperise şi comentase deja pe spaţii largi postumele, întrucât cei doi critici operează cu concepţii radical diferite asupra poeziei. Tocmai inaugurarea criteriului de „turnir al interpretărilor“ pe care Terian îl descoperă la Călinescu i se refuză acum cerchistului. După cum trebuie nuanţată neapărat afirmaţia că, „privită sub raport metodologic, critica românească din ultima jumătate de veac e una covârşitor anticălinesciană“. E drept, s-au importat, începând cu anii ‘60-’70, multe procedee şi limbaje critice, însă adesea ele au fost asimilate (distorsionate, reinterpretate) din unghi călinescian.
Dar toate aceste precizări de nuanţă sunt doar încercări de a căuta noduri în papură unei construcţii care, cu toate calităţile semnalate mai sus, nu epuizează energia extraordinară a criticului. Dimpotrivă. Adeseori, cămaşa esteticii călinesciene – oricât de largă, limitată totuşi ca material – pare prea strâmtă pentru posibilităţile actuale ale criticii lui Andrei Terian. Astfel încât, înaintea salutării unei monografii impresionante, trebuie sărbătorită naşterea unui critic de proporţii, capabil să reinventeze integral epoci ale literaturii române sau, de ce nu, să dea o teorie a criticii absentă încă la noi şi deplânsă pe ruinele lui Călinescu de-a lungul Celei de-a cincea esenţe.
Andrei Terian, G. Călinescu. A cincea esenţă, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2009
