Bucurestiul Cultural, nr. 98 - Azerbaidjan – Tara Focului viu. Unde se termină lumea?

Horia Garbea | 21.09.2010

Pe aceeași temă

Pentru mulţi compatrioţi, spaţiul extra-UE este o hartă albă cu câteva pete colorate în jurul New-York-ului, Antalyei şi al câtorva staţiuni de la Marea Roşie. Nu făceam excepţie până de curând. Am ajuns în Azerbaijdan pentru a doua oară în ianuarie 2010, la invitaţia Fundaţiei Heydar Aliyev, şi m-am întors cu mai puţine prejudecăţi despre Asia Centrală şi zona Caucazului, dar şi cu un material documentar format din 20 de kg de cărţi, zeci de CD-uri şi multe pagini scrise mărunt. Pe toate, mi-am spus, le voi aduna într-o carte care se va numi Azer – Focul viu şi care aş vrea să schimbe puţin părerea unora că lumea se termină la Marea Mediterană.

Prima mea impresie la reîntâlnirea cu Baku a fost că Marea Caspică e frumoasă şi iarna. A doua, că oraşul se schimbă neverosimil de repede. Cartiere vechi prin care am trecut acum şase luni au dispărut, s-au ridicat noi construcţii. Însăşi faleza e nou-nouţă, refăcută pe kilometri întregi, iar alţi kilometri de-a lungul mării se vor transforma curând într-un parc. Au rămas la fel silueta subţire a turnului de televiziune şi cea masivă, stranie a Turnului Fecioarei, clădire despre care niciun istoric dintre cei mulţi cu care am discutat nu a putut spune exact când, cum şi de ce a fost construită.

A rămas acelaşi, din păcate, şi numărul refugiaţilor. Prefectul, aflat în exil, al regiunii Şuşa din Karabah, cea care a dat Azerbaidjanului zeci de oameni de cultură şi acum a rămas în mâinile ocupanţilor, mi-a spus că la Baku are tot ce-i este necesar, dar că ar prefera să locuiască într-un cort, numai să fie în zona lui de baştină. Tot el mi-a povestit că membrii comunităţilor refugiate cărora le este dat să moară sunt înmormântaţi provizoriu pentru ca, după eliberare, să fie strămutaţi în pământul strămoşesc.

Dincolo de această tristeţe şi învingând-o cu demnitate, oamenii din Baku sunt activi şi optimişti. Nu fac excepţie nici scriitorii pe care i-am întâlnit la sediul organizaţiei lor. Am bucuria să-l revăd pe înţeleptul romancier Anar Rzayev, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Azerbaidjan, cu nedespărţita lui pipă, şi pe dinamicul Cenghiz Abdullaev, cel tradus în 49 de limbi şi în româneşte. Uniunea Scriitorilor din Azerbaidjan a sărbătorit recent aniversarea a 75 de ani de existenţă.

În ceea ce priveşte vizita mea, am avut o documentare bogată în informaţii inedite şi experienţe foarte interesante pe care le voi relata în curând pe larg. Pentru toate acestea ţin să mulţumesc Fundaţiei Heydar Aliyev, care m-a invitat şi m-a găzduit cu o perfectă ospitalitate. Drumul mi-a fost deschis – şi am avut mereu la Baku gânduri de recunoştinţă – de domnul primar Neculai Onţanu. Mass-media din Baku m-au onorat cu atenţia lor şi în general România se bucură de o bună percepţie, fiind considerată o ţară prietenă. Cum se ştie, la înfiinţarea statului Azerbaidjan, care a venit în ciuda sângeroasei represiuni sovietice din ianuarie 1990, România a fost a doua ţară din lume care a recunoscut independenţa noii republici.

Marea Caspică se numeşte Khazer. Azer e o denumire mai veche pentru foc, iar ţara se mai numeşte Ţara Focurilor. Notez în treacăt că „tongal“ e tot foc, dar unul mare, o vâlvătaie. Azerii au mulţi termeni prin care desemnează elementul lor primordial.
Cultura azeră este străveche, religiile antechristice de pe teritoriul actual şi părţile cedate sau căzute în stăpânirea altora fiind tengrinismul (de la zeitatea Tengri) şi zoroastrismul, strâns legat de cultul focului, inevitabil într-un loc în care focul iese din pământ de la sine, mai precis gazul natural care se aprinde. Se pare că, în ceea ce priveşte cultul focului şi implicit al soarelui, caucazienii de sud l-au exportat în Egiptul antic şi însuşi numele oraşului Baku apare în Cartea Morţilor egipteană. A urmat creştinismul, Sf. Apostol Bartolomeu a fost martirizat acolo unde oficia, într-un loc pe care l-am văzut, la doi paşi de Turnul Fecioarei, în anul 71 al Erei Christice. Dar influenţa şi ocupaţia triburilor turcice, începând cu secolul VIII, atestată şi de moscheile milenare vizibile şi azi din Ihar Şaher (Oraşul Vechi, literal Oraşul Interior), au impus islamismul şi limba, rămasă şi azi o limbă turcică, foarte interesantă, cu alfabet latin în prezent, aglutinantă, fără genuri şi fără plural când numeralul îi ţine locul, asemeni limbii turce contemporane.

Cultura azeră ce se oferă călătorului cu ospitalitate orientală – cinstirea musafirilor fiind o regulă imuabilă în Azerbaidjan – trece şi prin papilele gustative. Bucătăria azeră conţine, ca un relicvariu, reţete vechi de secole, dintre care 90 numai pentru plov (pilaf) şi câteva zeci pentru dolma (sarma, umplutură), aceasta devenind chiar un brand disputat, pe care hrăpăreţii vecini de la Vest ar vrea să-l treacă pe numele lor. Li se adaugă dulceţurile de tot felul, precum cele de vinete, roşii sau dude, merele pădureţe şi prunele verzi murate, zecile de kebaburi, supele tradiţionale, între care crema de linte e la mare preţ, berbecul copt în cocă şi puiul copt la puţ, variantă originală de ţest vertical cu focul jos şi pasărea atârnată deasupra, în miezul unui lut încins până la topirea oaselor, dar răcită ulterior cu vin roşu. Vinul azer, în special cel roşu, e remarcabil. Despre sturioni şi icrele lor ar fi şi mai multe de spus.

Voi mai scrie aici pe larg despre toate, ca şi despre oraşul Baku, în care se combină antichitatea, secolul XIX francez, clădirile de tip Capşa sau Continental fiind curente în centru, arhitectura sovietică, scoasă recent pe tuşă sau chiar rasă din temelii, şi noile construcţii imense, impunătoare, de un criant postmodernism, precum un gigantic hotel în formă stilizată de caravelă. Monumentele sunt noi, în locul odioşilor comisari de la Baku, emblema sovietică, fiind edificată acum o frumoasă fântână ca un vas oriental, chiar peste drum de Biblioteca Naţională, care mi-a găzduit multe ore de lectură şi scris.

Baku, inima din peninsulă

Ceea ce uimeşte călătorul la prima sa intrare în Baku, capitala Azerbaidjanului, este noutatea oraşului. Arterele principale par terminate ieri, unele, sau începute alaltăieri sau săptămâna trecută, altele fiind în curs de finalizare. Totul e nou sau în curs de construcţie. Ţara şi capitala ei sunt în plină transformare după suferinţe îndelungate, după ce dominaţia sovietică i-a ţinut pe localnici într-o stare de înapoiere voită, luându-le tot fără să ofere în schimb mai nimic. A urmat eliberarea, plătită cu mult sânge, de la începutul anilor 1990, dar şi războiul ale cărui urme dureroase rămân şi acum la vedere, chiar şi în capitala aflată la distanţă de zona de conflict din Karabah. Orice azer, în orice împrejurare, nu va uita să amintească vizitatorului că 20% din teritoriul naţional este ocupat de armate străine şi un milion de persoane dintr-o populaţie de opt milioane sunt refugiaţi. De fapt, oricine va ajunge în Azerbaidjan va întâlni inevitabil oameni care trăiesc în alte regiuni decât cele unde şi-au avut casa, pe care adesea au părăsit-o peste noapte şi fără a lua nimic în afară de propria lor viaţă.

Faţă de situaţia grea, a unei ţări în război, capitala Baku, port la Marea Caspică, este incredibil de frumoasă şi de modernă. În partea dinspre mare, străzi largi, cu patru sau şase benzi de circulaţie se taie în unghiuri drepte. Chiar şi aşa, sunt prevăzute cu sensuri unice, încât circulaţia e foarte lejeră. O şosea lată urmează promenada de la malul mării, bogată în spaţii verzi, arteziene, cafenele şi parcuri de distracţii pentru copii. Într-o parte, se ridică o colină unde se află clădiri administrative, printre care Parlamentul, dar şi un cimitir care adăposteşte monumente ale celor mai ilustre personaje istorice ale ţării, între care primul este reformatorul şi creatorul Azerbaidjanului modern: Heydar Aliyev. Tot pe colină, se află o veche moschee şi, lângă ea, aleile eroilor cuprinzând o vastă cale mărginită de un zid pe care apar efigiile tinerilor ucişi în acel loc de trupele sovietice la declanşarea revoluţiei de eliberare din 19 ianuarie 1990. Sub fiecare placă păstrând chipul eroului, numele şi anii trăiţi (unii aveau abia 14 sau 15 ani, alţii trecuseră de 70 când s-au unit în protestul lor) se află mormântul aceluia, în afară de cei care au fost reînhumaţi în locurile lor natale, alături de strămoşii lor. Câteva plăci poartă doar cuvântul „Necunoscut“. La capătul aleii, lungi pe măsura zecilor de morţi, în total peste 130, deşi cifra vehiculată în Occident este de numai 90, se vede că nu au numărat bine mormintele, se ridică un monument uriaş sub care arde o flacără.

Aspectul de noutate izbitoare al oraşului nou Baku, de un evident modernism pe întinderi mari, aproape că ascunde, deşi pe nedrept, Oraşul Vechi, de fapt un vast muzeu în aer liber ce conservă partea străveche. La o extremitate a Oraşului Vechi, se află clădirea-emblemă a oraşului, Turnul Fecioarei, un masiv de piatră neagră, aproape lipsit de ferestre. De la el porneşte o stradă-bazar cu suveniruri şi curiozităţi. Spre marginile oraşului se construiesc cartiere şi ansambluri de blocuri cu un număr foarte mare de apartamente, iar numărul etajelor trece de regulă de 15. Arterele principale nu se mai intersectează, ci se suprapun, astfel că vitezele de deplasare cresc. În Baku mai merg încă maşini de tip Lada sau Volga, dar este sigur că ele vor dispărea curând.

O caracteristică a oraşului este împărţirea magazinelor în două categorii: cele ale marilor firme, care au venit recent şi ocupă spaţii destul de vaste, şi micile prăvălii ale localnicilor. Între primele se pot enumera cele mai cunoscute nume din modă, echipament sportiv, cosmetică şi produse electronice. Întreprinzătorii locali au magazine de accesorii electronice, mai ales telefonie mobilă, case de schimb, prăvălii cu alimente şi mici restaurante fast-food din care nu lipseşte kebabul.

În Azerbaidjan, în Baku cel puţin, călătorul român va fi mulţumit că nu va întâlni câteva lucruri care (eventual) îl stingheresc în patrie: cerşetorii, câinii vagabonzi, carnea de porc, troleibuzele şi tramvaiele, cazinourile şi sălile de jocuri. Câinii lipsesc, nu numai cei vagabonzi, iar despre porci nu poate fi vorba. Simbolic, emblema poporului azer este pisica, minunata felină care se tolăneşte pretutindeni în Baku, precum în insulele greceşti, la fel de suplă şi scurtă la păr din pricina climei. Magazinele comercializează hrană pentru pisici în mărci europene de tip Whiskas etc., dar nu deţin niciun raft pentru hrana canină. Iar amatorii de jocuri de noroc trebuie să-şi pună temporar pofta în cui.

Pe terasele nenumărate din Baku, grupurile de tineri, băieţii între ei, fetele adunate şi ele la o şuetă, beau mai ales ceai negru, băutura tradiţională, excelentă, de altfel extrem de tare, din recipiente cu formă specifică: mici vaze fără toartă, gâtuite la mijloc pentru a fi apucate mai bine. Se serveşte şi bere, berea locală fiind foarte gustoasă, dar singuraticii care contemplă Marea Caspică având în faţă o halbă sunt aproape sigur străini, precum autorul rândurilor de faţă şi câţiva englezi cu care a împărtăşit bucuria de a respira aerul unei mări necunoscute mai înainte.

Incredibil, dar adevărat: Marea Caspică are o aromă specifică. Diferită de a altor mări, dar mult mai puternică. Se prea poate ca geografia să fi descris acest fenomen găsind şi explicaţiile, de pildă aportul de apă dulce al fluviilor care se varsă în ea. Cert este că Marea Caspică are un parfum puternic, simţit mai ales de cel care o străbate cu o ambarcaţiune, dar şi de plimbăreţul pe falezele din Baku. Senzaţia de umed şi sărat, mirosul mineral al Mării Negre, e înlocuit la Baku de izul vegetal al unui ceai preţios.

Să spun în treacăt că ţara are 800 de kilometri de litoral, iar când economia, în mare dezvoltare acum, va permite amenajarea unor staţiuni turistice, este sigur că ele vor deveni o destinaţie foarte căutată. Capacitatea localnicilor de a edifica aproape peste noapte autostrăzi cu şase şi opt benzi va contribui desigur la înflorirea turismului maritim.

Simboluri şi embleme

Azerbaidjan este o ţară în care simţirea naţională joacă un rol deosebit. Libertatea cucerită greu, cu jertfele încă prea puţin cunoscute la noi, după o lungă perioadă de asuprire, îi face pe azeri să o preţuiască în mod special. Steagul naţional, al republicii instaurate în 1990, odată cu ieşirea din Uniunea Sovietică, aducătoare de atâtea necazuri şi umilinţe, se întâlneşte des, pe clădiri, în birouri sau chiar sub formă de afişe în magazine şi firme private. Steagul acesta a fluturat şi până la 28 aprilie 1920, data căderii Azerbaidjanului în rândul republicilor sovietice socialiste, şi a fost restabilit ca simbol naţional în 1990. Este un frumos tricolor cu benzi orizontale, care mi-a devenit la fel de familiar, pot spune, ca şi propriul nostru tricolor.

Banda de sus a steagului este albastră, ceea ce arată originea turcică a poporului Azer, partea centrală, de aceeaşi lăţime, este roşie, ceea ce arată democraţia, modernitatea poporului azer, iar banda de jos e verde, ca simbol al Islamului. În mijlocul benzii roşii apar cu alb semiluna şi steaua cu opt raze, ceea ce arată veşnicia şi faptul că este reprezentat un stat laic.

Stema statului Azerbaidjan, adoptată la 19 ianuarie 1993, este simplă şi sugestivă. În mijlocul unui cerc tricolor, în culorile steagului, se află steaua cu opt raze, iar în centrul ei limbile unei flăcări arătând că celebrează o Ţară a Focurilor, ţara în care, datorită zăcămintelor de petrol şi gaze, focul viu apărea din pământ. Stema e susţinută de frunze de stejar şi spice de grâu.

Azerii sunt mândri de steagul lor şi îl arborează adesea. Imnul de stat este o melodie cu note înalte în succesiune rapidă. A fost compus de Uzeyir Hajibayov, compozitor cunoscut, unul dintre cei mai mari, dacă nu chiar cel mai proeminent nume al muzicii culte din Azerbaidjan. El a trăit în prima jumătate a secolului XX. Versurile au fost scrise de Ahmad Javad şi începutul lor sună aproximativ astfel: „Azerbaidjan! Azerbaidjan!, / Eşti o ţară de eroi!/ Vom muri ca tu să exişti!/ Ne vom vărsa sângele ca să te apărăm!/ Trăiască tricolorul tău!“.

Un important simbol al Azerbaidjanului contemporan este liderul naţional, fostul preşedinte Heydar Aliyev. El a trăit între anii 1923 şi 2003. A condus efectiv ţara ca preşedinte în ultimii zece ani de viaţă, realizînd enorm pentru Azerbaidjan şi în planul organizării interne, şi în cel al relaţiilor externe. Figura lui Heydar Aliyev devine repede familiară unui străin care vizitează ţara. Afişe sau tablouri cu chipul lui se află nu numai în instituţii, ci şi în firmele private, în casele oamenilor. Azerii au pentru Heydar Aliyev o recunoştinţă firească, naturală, toţi cei care au trăit emanciparea ţării recunosc aportul acestui om cu totul special.

Destule monumente îl înfăţişează pe Heydar Aliyev, în piatră şi în bronz, printre ele unul care este cel mai reprezentativ ansamblu monumental din Baku. Am văzut şi mormântul liderului Azer într-un cimitir asemenea unui parc, unde se odihnesc cei mai reprezentativi oameni de stat şi de cultură ai ţării. Şi acolo se ridică o statuie de bronz. Heydar Aliyev a fost un om potrivit parcă pentru a deveni subiect pentru o statuie: era foarte înalt, cu o figură masculină, pe care trecerea anilor o spiritualizase.
Elementul simbolic cel mai important în Azerbaidjan rămâne însă focul. Focul viu caracterizează natura pasională şi ospitalieră a azerilor, focul este simbolul vetrei, înţeleasă şi ca patrie, dar şi ca loc de reunire familială în interiorul căminului. Peste tot se văd semne ale unui foc oarecum magic, dar şi prietenos, restaurantele tradiţionale au vetre sau cămine. Este probabil în această celebrare şi amintire permanentă a focului o rămăşiţă străveche a culturilor zoroastriste. Focul mângâie toate simţurile. Focul aduce bucurie vizuală şi auditivă, foşnetul flăcării e odihnitor, dar şi căldură, miros şi chiar gust, pentru că pe focul vetrei se prepară hrana.

Templul Focului este o clădire simbolică, a cărei siluetă apare la fel de des ca şi Turnul Fecioarei din Baku în diferite imagini care definesc Azerbaidjanul. Ataşga – templul focului – este o clădire în mijlocul căreia se află un altar cu deschideri boltite pe laturi. La fiecare colţ al acoperişului ard focuri nestinse niciodată. În jurul acestui altar principal, se află camere pentru oaspeţi, încăperi pentru rugăciune. Locul a fost iniţial un han (caravanserai) şi în secolul XVII a devenit loc de închinare. El a fost ridicat anume într-un loc în care focul viu, ţâşnit spontan din pământ, era un fenomen frecvent. Se află cam la 30 de kilometri de Baku.
Pentru azeri, focul – azer – este simbolul vieţii şi al statorniciei.

Volumul Azer – Focul viu, în curs de apariţie în versiune bilingvă în română şi engleză (traducere de Elena Nistor), cuprinde rezultatul unei documentări a autorului în Azerbaidjan.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22