De același autor
Marius Oprea este prins în iţele ingrate ale maşinăriei politice.
Cazul lui Marius Oprea, pentru care circulă în prezent apeluri de susţinere şi pentru care se scriu articole în presă, arată încă o dată cât de nefastă a fost pentru el combinaţia dintre profesiune şi politic, cât de înşelător vs. obtuz este politicul, oricât de atractiv poate părea la un anume moment dat şi cât de expusă rămâne profesiunea, atunci când, fie şi vremelnic, ea se angajează în slujirea politicului.
Dar care sunt, foarte pe scurt, faptele? În 2006, aproape concomitent cu crearea Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (CPADCR), condusă de Vladimir Tismăneanu, guvernul Tăriceanu înfiinţează Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din România (IICCR), perceput ca rival / concurent al Comisiei, avându-l ca director pe Marius Oprea. Ne aflam, dacă vă amintiţi, în plină cherelă, devenită repede război curat, între preşedinte şi premier. Marius Oprea, pe care premierul Tăriceanu şi-l dorise consilier pe probleme de securitate, nu primise, dintr-un motiv încă necunoscut, certificatul ORNISS, prin care ar fi putut avea acces la documentele clasificate, rămăsese doar consilier personal, poziţie din care s-a implicat activ în politica premierului, cu ale sale adversităţi cu tot. De-ar fi să amintim doar redactarea pachetului de legi privind siguranţa naţională şi care avea ca ax central trecerea serviciilor secrete de la preşedinte la premier.
Dacă acel proiect ar fi fost adoptat atunci, nu cred că Oprea s-ar fi bucurat ca astăzi serviciile secrete să fie în mâna lui Emil Boc, inutil de precizat cât de apropiat preşedintelui Băsescu. În paralel, Marius Oprea, ca şef de agenţie guvernamentală, cu rang de secretar de stat, pune pe picioare IICCR, cu sediu, personal şi buget, dar este cooptat şi în CPADCR. Cam mult, au ricanat, la vremea respectivă, inamici (destui) ai lui Oprea. Cine îl cunoştea însă ca membru de partid activ, ales consilier local pe listele PNL la Braşov, după ce, până la dispariţia din scenă a PNŢCD, activase în rândurile acestuia şi după mandatul de consilier al preşedintelui Constantinescu, nu s-a mirat. S-a întâmplat ca, la un anume moment dat, să mă aflu în cercul câtorva apropiaţi ai lui Oprea. Am remarcat atracţia, chiar fascinaţia lor pentru accederea în funcţii ale aparatului de stat, despre care vorbeau aşa cum vorbesc băietanii înainte de a deveni bărbaţi, ca despre minunea de „a fi la butoane“.
Concomitent cu activitatea politică, Marius Oprea a redactat nenumărate articole în presă şi a scris câteva cărţi memorabile, toate având ca temă fosta Securitate. Detractorii lui au spus, la vremea respectivă, că ar fi plecat din postul de consilier prezidenţial cu un portbagaj de documente. Îmi vine să spun: şi ce dacă?! Măcar Marius Oprea a scris nişte cărţi, pe când alţii au capturat documente doar ca unelte de şantaj! Tot detractorii lui Marius Oprea nu s-au sfiit să afirme că ar fi colaborat cu Securitatea, chiar dacă (sau tocmai de aceea) s-a afişat ca victimă a ei. În schimb, personalităţi de primă mână (C. Ticu Dumitrescu, Doina Cornea etc.), ca şi intelectuali importanţi (Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu) i-au acordat tot creditul. Cei din urmă au protestat public atunci când Marius Oprea s-a plâns că este urmărit de servicii secrete.
Anul trecut, printr-o OG au fost reformate agenţiile de pe lângă Cancelaria primului ministru, devenită un organism obez în vremea lui Tăriceanu. IICCR a fost unificat cu Institutul pentru Memoria Exilului Românesc şi, în prezent, îşi aşteaptă numirea în funcţie a directorului, de către premierul Boc, conform legii. Marius Oprea a rămas într-un soi de interimat incert, exprimându-şi public îngrijorarea că nu va fi reconfirmat în funcţie. Într-un recent interviu acordat ziarului Adevărul, el spune: „Se consideră că funcţia de preşedinte al IICCR este una politică. De fapt, aşa şi este, pentru că sunt asimilat unui secretar de stat, în calitatea mea de şef de agenţie guvernamentală“.
Cum sensul tăvălugului de numiri politice s-a schimbat odată cu alegerile din 2008, după ce a fost menţinut încă un an în post, Marius Oprea îşi simte ameninţată poziţia. Să mai adăugăm că Marius Oprea lucra la o biografie despre Traian Băsescu, deloc complezentă, din care a şi publicat câteva fragmente şi a cărei lansare era aşteptată în trecuta campanie prezidenţială. Dar, surprinzător, ea n-a mai apărut, deşi, personal, o aşteptam cu interes, cunoscând bine marele talent al autorului. Într-o relatare recentă din Evenimentul zilei, se spune că biografia (incendiară, se zice) ar fi fost păstrată ca monedă de schimb, ceea ce, desigur, nu poate fi crezut. Cert este că, la ora actuală, Marius Oprea este prins în iţele politice din care încearcă să iasă enumerând lucrurile, fără îndoială bune, pe care le-a făcut la IICCR.
A venit politic şi pleacă politic – au formulat însă necruţător mai multe voci, făcând trimitere la războiul Băsescu-Tăriceanu, în care Marius Oprea s-a plasat activ de partea celui de-al doilea. Mai mulţi şi-au amintit cum Marius Oprea a atacat condamnarea comunismului făcută de Băsescu (deşi participase la redactarea Raportului), despre care spune şi în prezent că „a rămas la nivelul unei declaraţii politice“ (interviul citat din Adevărul). Aşa este. Dar chiar guvernul din care Oprea făcea parte ar fi putut avansa parlamentului un pachet de legi, care să pună în operă recomandările Raportului şi nu a făcut-o. Iar colegul lui de partid Bogdan Olteanu, preşedintele Camerei Deputaţilor, ar fi putut să dea drumul Legii lustraţiei şi nu a făcut-o. Sigur că, prin institutul său, Marius Oprea a realizat o seamă de lucruri excepţionale: manualul de istorie a comunismului, editarea mai multor documente, organizarea unor expoziţii, seminarii, în fine, programul de dezgropare a celor împuşcaţi de Securitate, avansând Parchetului cazurile respective. (Mai puţin inspirate, chiar nefericite, au fost săpăturile de la Sighet în căutarea osemintelor lui Iuliu Maniu, care au semănat mai mult a marketing de autopromovare şi a act blasfematoriu pentru marele dispărut.)
În interviul din Adevărul, Marius Oprea spune că se fac presiuni pentru schimbarea lui şi că la origine s-ar afla Vladimir Tismăneanu, care doreşte subordonarea institutului de către Comisia Prezidenţială. Marius Oprea nu vede deloc complementaritatea celor două demersuri ale IICCR şi ale Comisiei Prezidenţiale, deşi nu neagă nicio clipă autoritatea ştiinţifică a lui Tismăneanu. (Nu ştiu de ce, în acest moment al relatării, gândul îmi zboară la Ana Blandiana şi la Romulus Rusan, care, cu o echipă minusculă şi fără niciun ban de la statul român şi cu foarte puţini, după ce Memorialul Sighet a devenit instituţie de interes public, pe vremea CDR, restaurau imensa închisoare de la Sighet, transformând-o în muzeu, făceau mii de ore de înregistrare cu victimele comunismului, organizau colocvii internaţionale, tipăreau cărţi, organizau expoziţii, creau o şcoală de vară pentru copii şi, mai nou, pentru profesori, aducând personalităţi marcante din ţară şi străinătate – totul cu o dedicare fără rest şi într-o austeritate deplină, ba mai mult, suportând de-a lungul timpului nedrepte campanii ostile venite din varii direcţii.)
Cred că Marius Oprea şi-a dorit prea mult să fie la butoane. A şi fost.
Dar maşinăria politică este întotdeauna nesigură şi ingrată. Slujindu-şi talentul şi urmându-şi pasiunea de a face dreptate victimelor Securităţii, eu cred că ar alcătui o pereche foarte bună cu un Vladimir Tismăneanu, într-un acelaşi institut, în compartimente diferite, dar complementare. //
Cuvinte cheie:Marius Oprea, Tismaneanu, IICCR, servicii secrete, consilier