Pe aceeași temă
Teatru si cifre
De la data premierei, 26 ianuarie 2008, si pana in prezent, Eduard al III-lea de William Shakespeare s-a jucat la Sala Mare a Teatrului National din Bucuresti de 11 ori, fiind vazut de aproximativ 9.000 de spectatori; un spectacol cu o durata de aproximativ 3 ore si jumatate (cu pauza cu tot), cu o distributie care reuneste pe aceeasi scena 60 de actori, un decor care se monteaza in 8 ore si se demonteaza in tot atatea. O productie grandioasa, apreciabila, cel mai bine, din perspectiva cifrelor la vedere, caci niciun teatru, cu atat mai mult Teatrul National, nu s-a gandit vreodata sa faca cunoscut bugetul exact al unei productii - fapt care a dus la speculatii in lumea artistica: cea mai noua productie a Teatrului National ar fi costat in jur de 300.000 euro. Cu un pret mediu de bilet de 18 lei si tinand cont de rata de ocupare a salii de pana acum, Eduard al III-lea ar trebui sa se joace de cel putin 100 ori ca sa-si justifice prezenta macar in programul managerial al Teatrului National.
A treia colaborare Alexandru Tocilescu (regizor) - Dragos Buhagiar (scenograf) - Ion Caramitru la 44 de ani de la debutul sau artistic - cifre care recomanda spectacolul mai degraba ca pe un eveniment monden decat ca un act de cultura.
Zvonuri despre o superproductie shakesperiana la TNB au inceput sa circule inca din toamna lui 2006 - de atunci si pana la data premierei, intreg spectacolul stand sub un ironic semn al lui a fi sau a nu fi.
Povestea
Dupa ce a fost tiparita la sfarsitul secolului XVI, fara mentionarea autorului si sub doua titluri diferite (n.r. Razboaiele lui Eduard al III-lea si ale Printului Negru impotriva regelui Ioan al Frantei, respectiv Domnia Regelui Eduard al treilea: precum a fost jucata la Londra in repetate randuri), in 1760 apare o editie critica in care titlul devine Eduard al III-lea si purtand subtitlul: O piesa care se crede ca a fost scrisa de Shakespeare. De abia in 2004 piesa este introdusa definitiv si convingator in integrala dedicata operei lui Shakespeare si editata de Oxford University Press, editie ingrijita de Stanley Wells si Gary Taylor.
Piesa are doua parti, total diferite ca problematica si abordare. Prima parte este mai degraba o drama domestica, in care Eduard al III-lea este prezentat ca salvator al Contesei de Salisbury pe care nu reuseste insa sa si-o aduca in pat. Contesa, credincioasa sotului, jura sa-si ia viata daca avansurile regelui vor continua.
A doua parte, eroica, are o desfasurare de forte impresionanta. Eduard se alatura trupelor sale din Franta, incepand un razboi de cucerire - caci, daca n-a putut castiga o femeie, tronul Frantei i-ar putea aduce o satisfactie asemanatoare. Succesiunea scenelor prezinta tabara engleza si tabara franceza, intre lipsa de speranta si aroganta albastrilor. Soarta razboiului devine vizibila prin destinul Printului Negru, fiul mostenitor al lui Eduard, care predica moralitatea, pentru ca mai apoi sa ajunga sa castige batalii pornind din situatii dezavantajoase.
Spectacolul
Eduard al III-lea este un spectacol important; important, pentru ca a starnit reactii puternice atat in randul criticilor de teatru care l-au apreciat fara menajamente la extreme, cat mai ales in randul publicului care, parte dezamagit de rezultatul artistic, a luat atitudine pe forumul cotidianelor care au publicat cronici laudative. Cum fiecare spectator de teatru este si un potential critic de teatru, poate acest spectacol Shakespeare ar fi cel mai corect apreciat dand...
Vox populi
"(...) in spectacolul acesta, singurul lucru bun e decorul. Poate si muzica. Dar atat." posteaza pe site Karina. "(...) un spectacol de un plictis dus pana la adormire. (...) Spectacolul e evident un fiasco (...)" scrie nona talent. "Spectacolul e foarte slab. Caramitru e de un dramatism prafuit. Omul asta recita Eminescu, Shakespeare si orice altceva la fel. El si vocea lui conteaza, autorul nu e important. Si Tocilescu probabil ar trebui sa gaseasca alte bucurii in viata decat teatru. (...) de ce sa chinuiasca teatrul?", completeaza Caramitru bala bla bl. "Va rog sa mergeti sa vedeti acest spectacol penibil, care nu numai ca nu este modern, ci chiar s-ar incadra cu brio in teatrul de la inceputul secolului... XIX! Din toate punctele de vedere: regie zero; actorie zero", sintetizeaza joaquin. (Sursa: http://www.gandul.info/arta/shakespeare-pe-muzica-de-jazz.html?3940;2352466.
Plusuri
Poate ca este un caz unic in istoria post f90 cand un spectacol este salvat de o scenografie demna de marile scene internationale. Dragos Buhagiar a creat un spatiu ale carui limite vizuale se estompeaza subtil in jocul actorilor, recomandandu-l pe scenograf si ca regizor secund. Dimensiunea vizual-auditiva a spectacolului merge pe simboluri si evidente, fiind consecventa ideii de lume barbara, cruda, razboinica, robusta, lipsita de fragilitate. Intreaga scena este acoperita cu iarba verde, sintetica - un suport ofertant care sufera transformari de sens si directie fara nicio modificare fizica: curte a castelului, spatiu de agrement si recreere, exterior de castel, gradina pentru eforturile amorezului Eduard, camp de lupta etc. Piesa centrala, o constructie multifunctionala din lemn, fier si lanturi, o schela cu surprize care rezolva nevoia de spatiu nou al fiecarei scene, are ca forma de baza London Bridge-ul. Costumele sunt grele, avand ca material de baza pielea, accesorizata cu curele si capse, o lume exclusiv a cailor-putere in care prezenta personajelor feminine aluneca in ridicol, iar momentele sentimentale, de visare - sunt incapabile sa se armonizeze cu episoadele de forta, devenind simple intermezzo-uri muzicale si vizuale care sterg moale retina pentru a o pregati sa incaseze din nou pumnul invelit in manusa.
Proiectii de filme (de la Pearl Harbor la desene animate), muzica de jazz, imagini religioase sunt intercalate pe tot parcursul unui spectacol care actioneaza asupra spectatorului ca un fir rupt si innodat in multe locuri.
Adevarata Masura
In luna mai, la Craiova se vor juca spectacole shakespeariene purtand semnaturi celebre: Peter Brook, Robert Wilson, Declan Donnellan, Eimuntas Nekrosius, Lev Dodin, Robert Sturua. Acestei liste valoroase i se adauga si regizorul Silviu Purcarete, care, in pregatirea celui mai important festival de teatru din Romania, al carui slogan este: "Mari regizori, mari spectacole, mari teatre ale Europei si ale lumii", a ales sa monteze Masura pentru masura. Fiind considerata o piesa "cu tema", ca si Troilus si Cressida sau Totul e bine cand se termina cu bine, textul propune o variatiune pe tema dreptatii si a legalitatii.
Legea la Viena
Cetatea Vienei este un loc rau famat, in care locuitorii traiesc o viata de desfrau. Pentru a restabili ordinea, Ducele se hotaraste sa paraseasca orasul, motivand nevoia de a reglementa niste diferende cu regele Ungariei. In realitate, ramane in cetate, imbracat in haine de calugar, urmarind pas cu pas eforturile lui Angelo, cel mai drept si onorabil supus al cetatii, numit sa-i tina locul. Angelo este un tip inflexibil si rece sub pana lui Shakespeare, unul dintre cele mai complexe si realiste tipuri de ipocrit ale dramaturgiei universale. Pentru ca, in timp ce ordona condamnarea la moarte a lui Claudio, un supus al cetatii al carui singur pacat fusese concubinajul liber consimtit alaturi de viitoarea lui sotie, Julieta, Angelo aspira la un statut asemanator alaturi de Isabela, sora condamnatului, trimisa la acesta pentru a pleda in favoarea fratelui. Numai ca Isabela, tanara care se pregatea pentru viata monahala, este obligata sa faca compromisuri, fiind pusa sa aleaga intre salvarea fratelui si cinstea ei. Datorita bizarului calugar (Ducele), marile probleme sunt conduse spre un deznodamant lipsit de apasare. Angelo este pacalit la pat de Mariana, bucuroasa sa-i ia locul Isabelei in noaptea stabilita, intre primii doi existand o mai veche poveste de dragoste, sincera din partea femeii si neonorata de Angelo din cauza ca femeia ramasese fara zestre in urma unui naufragiu.
Intre cele doua lumi - high-life-ul executiv al lui Angelo si lumea marunta in care deciziile de sus lovesc -, se misca Lucio, prietenul lui Claudio. Lui i se datoreaza izul de comedie al piesei: e gentleman, dar in urma cu un an o tarfa i-a nascut copilul, iar el nu vrea sa auda de niciunul dintre ei. E sincer si profund cand o invata pe Isabela cum sa-l supuna pe Angelo facand uz de vorbe de duh, dar barfeste cu usurinta pe toata lumea, mai ales pe Duce, fara insa a urmari ceva concret prin micile sale diversiuni verbale.
Finalul problema
Masura pentru masura este un text problematic, atat pentru istoricii de teatru, cat si pentru regizori si public, deoarece supune dezbaterii teme complexe, cum ar fi problema milei in diferendul juridic, natura puterii si nevoia de autocunoastere a celor ce o exercita, relatia femeie-barbat si definirea implicatiilor pe care apartenenta la un sex sau altul le ridica. Niciuna dintre aceste probleme nu-si gaseste un raspuns neechivoc.
Piesa se termina cu doua mariaje fortate: Ducele ii leaga pe Angelo de Mariana si pe Lucio de tarfa lui. Doua cupluri fericite, daca privim din perspectiva partii feminine angajate. Cea mai nelinistitoare solutie a piesei este atitudinea Isabelei in fata cererii in casatorie venite din partea Ducelui. Tacerea ei este punctul in care textul poate fi speculat.
Preferinta regizorului Silviu Purcarete pentru un spectacol cu sensul lamurit, cu mult inainte de tacerea Isabelei, vine dintr-o distributie foarte bine chibzuita, personalitatea actorilor alesi pentru rolurile cheie: Ilie Gheorghe (Ducele), Valentin Mihali (Angelo), Sorin Leoveanu (Claudio) si Ana Ularu (Isabela) inclinand de la inceput balanta spre un spectacol in care Ducele este nu un ins intelept si impaciuitor, ci un manipulator, ceea ce face ca nota dominanta sa fie tragicul.
Spectacolul Nationalului craiovean propune o intalnire maieutica cu Shakespeare. Intr-un decor surprinzator de simplu - o imensa cutie magica gri-metalizat cu pereti mobili care acopera si descopera scene -, Shakespeare vorbeste o limba romaneasca cu iz de poezie, gratie traducerii realizate de Ioana Ieronim.
In compania selecta propusa de Teatrul National "Marin Sorescu" din Craiova, William Shakespeare este un tip profund, bogat, dar simpatic si accesibil, pe cand Teatrul National din Bucuresti l-a expus ca pe un spirit ale carui intelesuri pot fi patrunse numai daca verticala, orizontala si profunzimea scenei sunt pline-ochi... Shakespeare ca o colectie de obiecte, ca proprietar de materiale, si nu de materie.
