Agonia limbii mele

“We are absurdly accustomed to the miracle of a few written signs being able to contain immortal imagery, involutions of thought, new worlds with live people, speaking, weeping, laughing. We take it for granted so simply that in a sense, by the very act of brutish routine acceptance, we undo the work of the ages, the history of the gradual elaboration of poetical description and construction, from the treeman to Browning, from the caveman to Keats.” (Vladimir Nabokov)

Țara în care m-am născut nu contenește să mă uimească. Sunt deja mai mult de ze­ce ani de când îi tot ascult pe bravii noștri cărturari, mari maeștri ai elegiei cu su­biect național, și nu îmi vine să cred. Deși nu există carte sau discurs mai substanțial în care problema limbii să nu se pună (cu suspinul melancolic de rigoare - „ce urât se vorbește astăzi!“, „cu câte greșeli se scrie!“ etc.), aproape nimeni nu așază degetul pe rănile adevărate, pe avariile în­sângerate de unde va veni sfârșitul. Ceea ce, neobosit, face învățatul nostru tipic es­te să inventarieze mici greșeli de ex­pri­ma­re, uzuri deraiate, stereotipii: cutare sub­stantiv banal, rulat de milioane de guri de dimineața până seara, începe deodată să fie pronunțat cu accentul pe altă silabă; cutare adjectiv e folosit cu alt sens decât cel consacrat de strămoși și dicționare; pes­­te unele prepoziții de bază mujicul începe să sară, tot așa cum pentru altele fa­ce un soi de amor și începe să le fo­lo­sească, euforic, te miri unde. Zece-cinci­spre^­zece incidente de felul acesta, pe care toți le știm, de care toți râdem și toți ne plângem, și care întind, într-adevăr, un fel de dizgrație peste scrierea și vorbirea cu­ren­te. Atâta doar că problema lui Se­bas­tian, când sulițele îi sfârtecă trupul, sco­țând din el sfâșiere așa cum arcușul scoate octave din vioară, nu e furunculul puturos de pe coapsă. Sau mai vechea mâncărime din tălpi. Sau laringele răgușit după o noapte șturlubatică. Problema lui Se­bas­tian sunt despicăturile din carne, fantele pe unde sângele i se scurge picătură cu pi­cătură.

*****

La o anumită adâncime, singura re­gulă clară a limbii mele, sin­gurul său spasm de rigoare, este fonetismul. O noțiune urâtă, fi­lo­logică, dar care, în înțelesul ei po­pular, vrea să spună un lucru simplu: în graiul nostru, cuvintele se scriu exact așa cum se aud¹. Ce-i în gușă e și pe hâr­tie. Nu se întâmplă la tot pasul, ca în mul­te alte limbi, uneori dintre cele mari, să nu ai habar cum se scrie cuvântul pe ca­re-l rostești. Să trebuiască, practic, să-l în­veți de două ori: o dată, pentru folosirea ora­lă; încă o dată, pentru folosirea scrisă. Între cele două medii, vorbit și scris, să fie nevoie de un soi de traducere, ca și cum în chestiune ar fi două idiomuri com­plet diferite. În limba mea, limba în care compun și această notiță, nu există, din fericire, un asemenea ecart. Știi cum se spu­ne la limbă, notiță, fericire? Vei ști atunci și cum se scriu cuvintele. Nicio di­ficultate în trecerea de la un regim la al­tul, nicio vamă de plătit. E o regulă adân­că și masivă, o șarpantă de care alte limbi nu dispun, un punct de sprijin. Dacă gra­iul nostru, atât de îndrăgostit de haos, atât de refractar la orice lemă care să-l îm­blânzească, cu o gramatică atât de co­ple­șită de excepții încât seamănă mai degrabă cu o junglă decât cu o cetate, este totuși ma­nevrabil, utilizabil, respirabil, e da­to­ri­tă acestei unice norme necontestate. Co­pi­i­lor și străinilor, încovoiați de efortul de a învăța, le poți zice: „Uite, e drept că re­gu­lile gramaticale sunt ciuruite de ex­cep­ții. E drept că declinările și conjugările sunt o pacoste, că pluralurile seamănă cu un ba­bi­lon, că punctuația e mai schimbătoare decât o midinetă, că accentele pot pica, ar­bitrar, pe orice silabă din cuvânt, că ar­ticolele sunt nehotărâte și capricioase și im­posibile, tot astfel cum prepozițiile sunt nehotărâte și capricioase și imposibile. Dar, cel puțin - reține asta, sprijină-te pe asta, odihnește-ți tâmpla obosită pe pe­te­cul acesta de rigoare -, cel puțin, în limba noastră toate cuvintele se scriu așa cum se aud. E o lege simplă și generoasă, care te va scăpa de o povară imensă și care te va despăgubi de toată grozăvia neregulilor întâlnite. Frumoasă, bogată, misterioasă, bună și pentru suspin, și pentru reflecție, și pentru blestem, și pentru cozerie, și pen­tru șarjă, această limbă are undeva, în fundal, și o mică peluză de ordine. Iar aco­lo vei putea să-ți tragi sufletul în liniște, ori de câte ori cobori, doborât, de pe baricadele gramaticii“.

Ceea ce vreau să spun e previzibil. Prefacerea violentă prin care tre­ce limba noastră în ultimul de­ce­niu, sub ochii ațipiți ai căr^­tu­ră­rimii, este pierderea acestei uni­ce, esențiale redute de ordine. Nimeni nu pare să observe, preocupați cum suntem cu tot felul de greșuri pasabile, că ma­la­diile ce macină astăzi cultura lingvistică a locului sunt maladiile ce-i macină fone­tismul. În mod tradițional, caracterul fo­netic era perpetuat în două feluri mari și late. Întâi, cuvintele erau scrise, în­tot­dea­una și instinctiv, cu diacritice. Să repetăm cu băgare de seamă: întotdeauna și ins­tinctiv. Fie că vorbeam de literatură, fi­lozofie, științe, fie că vorbeam de arti­co­lele de presă, fie că vorbeam de do­cu­mente administrative, registre contabile, sentințe judecătorești, de sloganuri pu­bli­citare și scrisori de amor, de legi, ru­gă­ciuni, facturi și testamente - tot, absolut tot ce însemna scriere pe întinsul ță­ri­șoarei era însoțit de aceste mărci fonetice. Inutil să mai spun că, astăzi, în epoca tu­turor derivelor, lucrurile stau taman in­vers. Din zece documente administrative, nouă sunt scrise alb, plat, fără umbră măcar de semn diacritic; din zece în­scrisuri stradale, în nouă literele par ju­pu­ite, arse, nude, deposedate de orice aluzie la pronunție; din zece mesaje pe care ni le trimitem, nouă nu mai disting, în fond, între alfabetul nostru și alfabetul latin. În general, semenii mei par să fi renunțat complet la ceea ce, până odinioară, făcea parte din însuși geniul vernacular al gra­iului lor. Cu un soi de furor amnezic, la li­mita senilității, cuvintele sunt epurate de virgule, căciuli, accente. Scriem alandala, ca­ligrafiem scalp, manevrăm un alfabet îm­puținat. Literați în degringoladă, năuci veseli, somnambuli ai lexicoanelor, în­cur­căm grav borcanele și simplificăm ca pen­tru a complica. Semănăm, în multe pri­vin­țe, cu o oaste derutată, în război cu pro­pria sa limbă. Iar ceea ce începe cu dispariția dia­cri­ticelor - e un al doilea lucru care cred că trebuie spus -, e desăvârșit cu in­flația de împrumuturi. Mai bine zis, cu inflația de cuvinte pe care le tra­gem din alte graiuri, fără să ne mai obo­sim să le naturalizăm. Căci al doilea fel în care o limbă își pierde fonetismul ține de eșecul întâlnirii sale cu celelalte limbi. În mod normal, nimic nu e mai frumos și mai adevărat decât ușu­rința cu care se­mințiile își împrumută vo­cabular. Duhul tre­buie să bată în toate di­recțiile, po­poa­rele nu sunt secte bari­ca­da­te în propriul dicționar. Evoluăm, dacă sun­tem vii și in­teligenți, între mai multe limbi și mai mul­te limbaje, între Cinci­ze­cime și Cosmo­po­li­tism. Numai că una este să preiei cuvinte de pretutindeni (cu cât mai multe, cu atât mai bine) și alta este să le grafiezi ca ni­căieri. Înainte vreme, un cu­vânt adus din engleză sau eschimosă era pronunțat în con­tinuare ca în limba de proveniență, dar scris ca în cea de adopție. Vibrațiile de aer, ca la ei; slovele, ca la noi. Ca și fo­lo­sirea caracterelor cursive (alt obicei pe cale de dispariție), era un mod elegant de a împăca des­chi­derea cu memoria, bu­cu­ria de a privi că­tre celălalt cu nevoia de a rămâne tu în­suți. Vorbeai „în limbi“, dar știai totodată că, atunci când scrii, trebuie să te ho­tă­răști pentru una singură, că nu poți face fraze în cinci limbi deodată, ca într-un soi de păsărească. Deschiderea e una, de­văl­mășia e alta. Ce te costa să pre­iei un cu­vânt frumos din franceză, bu­cu­rându-te de farmecul său graseiat, dacă apoi îl scriai după normele lingvistice de la tine de-acasă? Ce te costa să preiei un foarte util cuvânt din lumea germană, cu­vânt ce ție îți lipsea, dacă apoi îl scriai fă­ră să bruschezi logica și stilul propriului idi­om? Nimic, fără îndoială; câștigul era total. Limba ți se îmbogățea cu asupra de mă­sură, așa cum se și cuvine, dar ră­mâ­nea în același timp una singură, o limbă co­e­rentă, compactă, consecventă cu un anu­mit concept. Nu poți construi o frază în care fiecare cuvânt respectă norme de grafie din limbi diferite. Mai precis încă, o frază în care cuvintele ascultă de ase­me­nea reguli diferite nu e scrisă într-o lim­bă, oricât ar părea de ciudat, ci în mai mul­te limbi. E regimul snob, caraghios, in­coerent până la dambla în care trăim noi, astăzi. Chiar dacă nu ne dăm seama, vor­bim o limbă îmbogățită copios, dar scri­em, caricatural, în mai multe limbi deo­da­tă. Exigența fonetismului pare dată uitării pentru totdeauna, ca și cum armonia din­tre vorbire și scriere e ultimul lucru ce ne-ar putea preocupa. Împrumutăm vo­cabular din zece limbi? Nu-i nicio pro­blemă, vom scrie ca în tot atâtea, fără griji și fără regrete. Noi, oricum, nu aveam prea multe reguli.

Pentru a rezuma, peisajul arată astfel: se dă o limbă frumoasă, dar sălbatică; dacă e să numești o singură normă importantă, ca­re să fie deopotrivă extrem de ușor de înțeles și de aplicat, aceea este co­respondența dintre vorbire și scriere; de­parte de a fi un detaliu, norma e decisivă pentru felul în care arată limba scrisă, pentru cum sună cea vorbită, pentru mo­dul în care se predă în școli, pentru ușu­rința cu care o învață străinii, pentru felul în care toată lumea, educată sau nu, na­tivă ori ba, se raportează la ea; cu toate acestea, zarva permanentă ce se face în le­gătură cu degradarea limbii, zarvă între­ținută conștiincios mai ales de profesori și cărturari, focalizează arareori, cu titlu ex­cepțional, asupra acestei probleme; por­niți să facă nomenclatorul zgaibelor (mici derapaje de semantică, anacoluturi, pleo­nasme), îndrăgostiții de corectitudine nu par să remarce că cele două mari pro­bleme ce grevează astăzi limba sunt cele care-i pun în pericol caracterul fonetic; în speță, dispariția diacriticelor și importul nesăbuit de lexic: cuvintele împrumutate nu sunt nici izolate ca niște corpuri stră­i­ne (prin litere italice), nici integrate până la capăt (prin observarea unei reguli unice de scriere, cea a idiomului-gazdă). Con­se­cința? Dacă este să fim onești cu noi în­șine, și să spunem lucrurilor pe numele lor adevărat, în momentul de față trăim în două limbi autohtone: cea în care vorbim și cea în care scriem. Cea în care cuvintele curg unele după altele în sonorități și ca­dențe cunoscute, oricât de multe ar fi îm­prumuturile și oricât de variate pro­ve­ni­en­țele, și cea în care cuvintele se așază unele după altele în grafii stranii, fiecare dintre ele fiind transpus după norme proprii, în funcție de graiul din care vine. În general, un regim lingvistic amestecat, bram­bu­ristic, schizofren, la mii de leghe distanță de limpezimea și coerența avute până acum. Iar dividendele, chiar dacă semenii mei nu își dau seama, vor începe curând să fie plătite: în școli, elevii și studenții vor continua să dea teste de dictare și la dou­ăzeci de ani, așa cum se întâmplă în alte culturi; străinii vor înțelege că, la o gra­matică și-așa foarte dificilă, se adaugă acum un lexic barbar, unde grafia fiecărui cuvânt în parte trebuie învățată separat, ca o regulă în sine; vor exista concursuri naționale de scriere, care îl vor răsplăti pe cel ce știe să transpună corect cât mai mul­te cuvinte; va apărea un soi nou de anal­fabetism, cu oameni care vor ști per­fect să citească, dar care vor bâjbâi scrisul, tot așa cum va apărea un soi nou (și haz­liu) de bilingvism: bilingvismul în propria limbă. Pe scurt, limba în care am trăit con­fortabil atâta vreme, limbă în care, cu drag și îngrijorare, compun și eu această notiță, va înceta să existe în datele ei cu­noscute. Firește că din cenușa vechiului grai se va naște - euterpă de pripas - unul nou. Firește că și această limbă înnoită își va dezvolta, încetul cu încetul, rafi­na­men­tele și geometria ei. Poate că, în timp, vom ajunge să o și iubim. Dar aceea nu va mai fi limba pe care o știm și pe care s-a construit cultura noastră. În tot cazul, nu va mai fi limba mea.

*****

Peste câteva decenii, când trupul învins al limbii mele își va horcăi ultimele su­flări, ferparul va suna astfel:

Grai frumos, cu vocale ample, vo­ioase, despletite, cum rostogolesc oa­menii exu­beranți din sud, fii ai soarelui și ai le­neviei. Consoanele ei netede și aspre, în care dentiția scrâșnea saxon parcă, fă­ceau un nimerit contrapunct, astfel încât pă­mântul acela nefericit a nutrit cea mai ra­finată tradiție eseistică de pe continent și câțiva poeți care au scris, în iambi sui­tori, pentru fulgerele de fiori de pe șira spi­nă­rii. Un amestec de bălegar și dantelă, de prispă balcanică și salon franțuzesc, o lim­bă pe corpul latinesc al căreia sclipeau, ca niște podoabe primite de la cei vechi, agate slavone și topazuri grecești. Ici și co­lo, precum cicatricile unei istorii bez­me­tice, dâre cumane, striații maghiare, pe­numbre turcești, pliuri franceze și iu­daice și bulgare și englezești făceau din trupul ei felin o mică minune leopardină. A trăit câteva rânduri bune de generații, nutrind reveriile și înjurăturile unui popor vesel și trist, care s-a folosit de ea fără s-o merite. Nimeni, când carnea ei de cuvinte a în­ce­put să agonizeze, nu a dat vreo bă­tălie în numele ei. O limbă periferică și splendidă, care a murit ca și cum nici nu trăise cu adevărat vreodată. Poeții și preo­ții ei s-au priceput de minune, mereu, să privească în altă parte.

¹ Trebuie precizat că lingviștii folosesc cuvântul "fonetism" într-un sens diferit de acesta. Am preferat înțelesul popular din motive de simplitate.