Al treilea cardinal

În condiţiile în care în România nu există un scaun episcopal ocupat prin tradiţie de un cardinal, opţiunea Papei Benedict XVI pentru un al treilea cardinal român unit, Preafericitul Lucian, capătă o semnificaţie aparte. Cei trei cardinali pe care i-a dat Biserica Română Unită reprezintă trei generaţii diferite, toate mărturisind prin jertfă fidelitatea faţă de credinţa creştină şi ţară.

„Noi nu avem ce face în ţară cu un cardinal!“, a spus Gheorghe Nenciu, şeful Departamentului Cultelor, după ce aşteptase la uşa episcopului Iuliu Hossu rezultatul discuţiilor acestuia cu trimisul Papei Paul VI. La sfârşitul întâlnirii, aflase de la episcopul greco-catolic că acesta nu intenţionează să-şi părăsească ţara.

Era în martie 1969. Monseniorul Chelli îi împărtăşise venerabilului episcop unit, aflat cu domiciliu obligatoriu la Mănăstirea Căldăruşani, hotărârea Papei Paul VI de a-l numi cardinal. Trimisul Papei îi comunicase şi rezultatele tratativelor dintre Vatican şi autorităţile comuniste care se declaraseră de acord să-i permită lui Iuliu Hossu să plece la Roma pentru a primi învestitura, cu condiţia de a rămâne acolo. „Rămân aici, în ţara mea, în mijlocul poporului meu, să împărtăşesc soarta fraţilor mei, a preoţilor şi a credincioşilor mei. Nu-i pot părăsi!“, i-a răspuns Iuliu Hossu lui Gheorghe Nenciu. Ce să facă regimul comunist cu un cardinal în ţară?

Papa Paul VI a respectat dorinţa episcopului român. În Consistoriul din 28 aprilie 1969, Paul VI a anunţat numirea a doi cardinali „in pectore“, în inima Papei, numele acestora rămânând necunoscute publicului larg. Iuliu Hossu, născut în 1885, era unul dintre ei, iar Papa a dezvăluit aceasta abia după moartea episcopului greco-catolic, numindu-l atunci „far al fidelităţii“ trecut prin „suferinţe îndelungate şi încercări crâncene“.

Cât de teribilă trebuie să fi fost teama autorităţilor comuniste la vremea respectivă! O vedem din decizia precipitată de a dispune înmormântarea episcopului greco-catolic chiar în dimineaţa ce a urmat morţii sale în 1970. Sau din decizia de a nu-i permite episcopului să mai viziteze Clujul, oraşul pe care-l păstorise până la arestarea din 1948. Pe cine batjocoreau? Pe ardeleanul care numise Bucureştiul (oraşul în care a fost în cele din urmă şi arestat) „Ierusalimul aspiraţiilor noastre naţionale“. Pe episcopul unit, ales la 1 decembrie 1918, să vestească Marea Unire, mărturie de atunci rămânându-ne acea fotografie icoană de la Alba Iulia cu Iuliu Hossu citind proclamaţia şi o înregistrare-document făcută la 85 de ani în care, „cu glasul scăzut, dar cu neîmbătrânită dragoste de atuncea“ cum spune chiar el, cardinalul Iuliu Hossu recitea cuvintele sale de la 1 decembrie: „A biruit dreptatea. Acesta e ceasul dreptăţii lui Dumnezeu şi al răsplătirii lui pentru suferinţele veacurilor purtate de un neam cu credinţă în Dumnezeu şi cu nădejde în dreptatea lui“.

Alexandru Todea, al doilea cardinal român, a făcut parte din generaţia episcopilor greco-catolici care, fără a se fi bucurat direct de strălucirea „biruinţei dreptăţii“ de la 1918 (s-a născut în 1912), au mărturisit fidelitatea faţă de biserica şi patria reîntregită, înfruntând prigoana şi supravieţuind dictaturii. Făcut cardinal în 1991, mărturisea adesea că se îngrozeşte să se audă apelat „eminenţă şi excelenţă“, după ce, timp de 16 ani, nu i s-a spus decât „banditule“. Cardinalul Todea zugrăvea cât se poate de sugestiv prăbuşirea morală în care s-a găsit poporul român după 1989: „Dacă toţi ar fi urmat pilda Bisericii Române Unite, pilda lui Iuliu Maniu şi a lui Gheorghe Brătianu, n-ar fi degradarea formidabilă care este, că după ce ţi-ai dat viaţa pentru acea Biserică, să vii înapoi şi să spună: nu, numa’ după numărătoare. Dar pe câţi ne-au numărat în 1948?“.

Lucian Mureşan reprezintă o treia generaţie, cea a clericilor care au asigurat clandestin pastoriaţia în cea de-a doua parte a dictaturii comuniste. Smeriţi, neştiuţi la început decât de o mână de credincioşi uniţi, aceştia lucrau pe şantiere, în fabrici, şcoli ori spitale, dar ţineau liturghii şi spovedeau în case. După ce, după patru ani de teologie, a fost exmatriculat de la Institutul Romano-Catolic din Alba Iulia la cererea Departamentului Cultelor, Preafericitul Lucian (născut în 1931) a lucrat timp de 10 ani ca muncitor necalificat la o carieră de piatră şi apoi la Drumuri şi Poduri. A fost hirotonit preot în clandestinitate în decembrie 1964. „Nu puteam să îi spun nici mamei mele, nici mamei mele care m-a născut şi m-a crescut, dar eram preot şi îi mulţumeam bunului Dumnezeu şi atunci“, mărturiseşte astăzi cardinalul greco-catolic. „Numai cu dăruire şi jertfă se poate ridica o societate.“

Numirea sa în Colegiul Cardinalilor arată recunoaşterea tăriei de care Biserica Română Unită a dat dovadă în confruntarea cu totalitarismul comunist ateu, dar şi că valori precum curajul şi discreţia, modestia, fidelitatea şi patriotismul sunt preţuite în continuare. //