Anticomunismul necesar

Azi, ca şi ieri, anticomunismul civic rămâne unul necesar.

În zilele acestea, Academia Civică ani­ver­sează, deja, 20 de ani de la înfiinţarea Me­mo­rialului Victimelor Comunismului de la Sighet. Dincolo de reuşita im­presionantă a acestui proiect, reuşită pe care re­vis­ta 22 a subliniat-o în nenumărate rânduri, acesta poa­te fi şi momentul unui bilanţ al anti­co­mu­nis­mu­lui românesc.

O impresie rapidă, poate prea rapidă, ne spune că acesta a eşuat şi încă pe mai toate fronturile. De la cel politic la cel cultural, trecând prin dimensiunea educativă şi cea judiciară, tabloul general nu ne dă prea multe semne încurajatoare. Unii pot spune că alte ţări stau şi mai rău, dar cred că acesta este ul­timul argument care trebuie adus pentru a nuanţa ideea eşecului. Cred chiar că poate fi nu numai nuanţată, ci chiar contrazisă, dacă plecăm de la în­ţe­le­gerea dualităţii fenomenului anticomunist.

Din 1990 putem observa două dimensiuni ale an­ti­comunismului, una civică, explicit „antipolitică“, ex­­primată în Piaţa Uni­ver­si­tăţii, şi una partizană, a celor trei partide istorice. Deşi se vor uni în Con­ven­ţia De­mocratică, cele două dimensiuni au fiecare dru­mul ei. Alianţa Civică s-a delimitat pâ­nă şi de PAC, partidul care se născuse din Alianţă, apoi a părăsit CDR când for­ma­ţiu­nile politice componente erau la putere. Me­morialul de la Sighet, iniţiat de lidera miş­­cării civice din anii 1990, Ana Blandiana, es­te o re­u­şită tocmai pentru că pleacă de la cons­ta­tarea eşe­cului coabitării an­tico­mu­nismului civic cu cel po­li­tic. Primul are în mod fundamental un scop edu­cativ, in­clu­siv moral. Celălalt instrumentalizează dis­­cur­sul despre trecut pentru a câştiga res­pecta­bi­litate şi voturi.

De mai multe ori a fost declarat decesul an­ti­co­munismului. Mai ales criticii acestuia au avut grijă să nu facă distincţia între cele do­uă anticomunisme, pentru că cel civic e mult mai greu de atacat. Astfel, în 2000, mulţi i-au anunţat dispariţia, prin asta do­rind să şi con­tribuie la ea. Moartea CDR şi ieşirea PNŢCD din parlament au marcat sfâr­şitul antico­munismului politic reprezentat şi le­gitimat de foştii deţinuţi politici. Dar la ale­gerile imediat următoare retorica Ali­an­ţei D.A. se inspira copios din cea a CDR, chiar dacă anticomunismul era mai mult im­plicit. De ce opoziţia de atunci a simţit ne­voia re­în­vierii unui clivaj politic care pă­rea de­pă­şit? De ce această temă revine ci­clic în dez­baterea politică? Răs­punsul este simplu: pen­tru că niciun alt producător de iden­ti­tate şi de legitimitate nu s-a impus în­că. Şi chiar dacă se va impune, utilizarea politică a tre­cu­tului comunist va rămâne o re­sursă sim­bolică. Ceea ce nu se poate ve­dea în son­daje se poate deduce din atitudinea oamenilor politici care încearcă să ex­ploa­teze unul dintre foarte puţinele elemente de mo­bilizare colectivă din societatea românească. An­ticomunismul politic este deci inevitabil. Iar im­por­tanţa lui este cu atât mai mare, cu cât toa­tă istoria Ro­mâniei după 22 de­cem­brie 1989, plecând de la continuitatea elitelor şi cea de la nivelul ins­ti­tu­ţiilor statului, face ca orice discurs despre prezent să de­vi­nă şi un dis­curs despre trecutul totalitar.

Pe de altă parte, anticomunismul ci­vic este departe de a fi un simplu dis­curs abstract, el răspunde unei nevoi sociale. O parte a societăţii româneşti nu vrea să se elibereze de trecut prin uitare, ci prin memorie. Întrebarea nu este dacă aceas­tă parte a societăţii este ma­jo­ritară sau nu, ci dacă acest reflex al ei serveşte întreaga co­mu­ni­tate po­li­tică. O „comunitate“ care cu greu poate fi numită aşa, o co­mu­ni­tate în criză de identitate. Anti­co­mu­nismul civic, în măsura în care se si­tuează dincolo de partizanatul po­li­tic, poate răspunde acestei crize, ca­re este şi o criză de legitimitate a sis­temului nos­tru politic şi statal. Şi nu există mod mai bun de a face ac­cep­tabil acest sistem formal democratic decât ară­tând cum era cel care i-a pre­cedat.

Ca orice realitate socială, anti­co­mu­nis­mul civic este multiform, are ma­ximalismul şi excesele sale, e marcat atât de încercările de utilizare po­li­ti­că, cât şi de conflicte personale. Dar dincolo de toate acestea, pentru mai mult de 20 de ani a fost cea mai con­secventă formă de afirmare şi sus­ţi­nere a valorilor democratice şi eu­ro­pene. În acest fel a compensat în par­te ceea ce partidele şi statul ar fi tre­buit să facă. Azi, ca şi ieri, an­ti­co­mu­nismul civic rămâne unul ne­cesar.

Memorialul Sighet a fost o iniţiativă în vremuri în care politica uitării era consecvent aplicată la toate nivelurile statului român. Cu siguranţă ar tre­bui să ne amintim şi de această pe­rioadă atunci când analizăm eve­ni­mente mai recente, cum a fost con­damnarea oficială a regimului co­mu­nist, dar acesta este un subiect în si­ne. Deşi atitudinea statului a evoluat, rezistenţa faţă de gesturi normale, din care făcea parte şi înfiinţarea unui muzeu al comunismului, se do­vedeşte feroce, aşa cum am văzut şi din recenta respingere a unui proiect de lege la Camera Deputaţilor. Pare şi acum necesară o iniţiativă civică care să compenseze inerţia statului. Un prim pas poate a fost făcut chiar săptămâna trecută de Ziua Europei, când aceeaşi instituţie condusă de Ana Blandiana şi Romulus Rusan a des­chis un spaţiu expoziţional în str. Jean Louis Calderon nr. 66. Reuşita acestui proiect ne va spune ceva im­portant despre forţa de mobilizare ac­tuală a anticomunismului civic. //