Antipolitica

De unde să ia naştere o cultură politică de fond la aceia pentru care Internetul e zeu, televizorul drog, iar cartea şi cultura generală mofturi?

În ultimii ani, am constatat şi am deplâns destul de des apolitismul tot mai marcat al societăţii româneşti, mai ales al celei urbane şi relativ tinere. Acest apolitism s-a vădit în felurite moduri: preocupările „pragmatice“ şi consumismul, dezinteresul mergând până la ignorarea senină a trecutului (inclusiv a comunismului), indiferentismul tot mai răspândit pentru vot şi implicarea politică directă, simţul civic relativ scăzut.

Protestele de stradă din ultimele două săptămâni din Bucureşti şi alte oraşe au părut unora că infirmă acest apolitism: iată, s-a zis, România „s-a trezit“! E adevărat, apolitismul în sens de indiferentism a părut în aceste zile în declin, dar tendinţa a fost nu în favoarea unei implicări în politic, ci, dimpotrivă, împotriva acestei implicări. Spus simplu, atitudinea apolitică a devenit antipolitică.

Într-adevăr, dacă îi exceptăm pe „revoluţionari“ şi pe pensionarii militari, în general anexaţi de PSD, atmosfera generală a „minirevoluţiilor“ a fost profund antipolitică. Iată două evenimente care o expun paradigmatic: Petre Roman (la fel ca, mai înainte, Ludovic Orban), încercând să se alăture manifestanţilor, este respins şi chiar agresat verbal şi fizic;  locotenentul Alexandru Gheorghe, venit să manifesteze în uniformă, care susţinea pe faţă o rebeliune militară ce presupunea aducerea regelui şi dizolvarea parlamentului, este acceptat şi chiar, pe alocuri, aclamat de mulţime. Doi politicieni ai opoziţiei politice respinşi; un militar indisciplinat, antisistem şi antipolitic – admis de Piaţă.
Există şi destule alte indicii: cerinţa ultimativă a demisiei guvernului, preşedintelui şi a alegerilor anticipate, cuplată în mod absurd cu refuzul tuturor partidelor existente, totul rezumat de sloganul: „PDL=USL=mizerie!“; absenţa oricărei idei de program (inclusiv economic) care să depăşească fie revendicările „ultime“, fie revendicări punctuale; inexistenţa unor lideri, fie şi informali, absenţa unor nuclee ideologice, fie şi de stânga. (Stângiştii de la CriticAtac, de pildă, scriu articole de susţinere, dar nu par să aibă vreo influenţă semnificativă în Piaţă.) Mai adaug şi dependenţa mişcărilor de prezentarea lor in extenso la televiziuni, fapt despre care am vorbit în articolul de săptămâna trecută. Şi să nu uităm primitivismul agresiv al unor lozinci ce stigmatizează trăsături fizice ale unor lideri şi de care nici Piaţa, nici susţinătorii ei din presă nu par să se distanţeze.

E de spus, mai întâi, că antipolitismul, care merge uneori până la o contestare generală a sistemului democratic, este un mare cadou făcut puterii actuale. Într-adevăr, după un moment de relativă panică, sunt semne destule că aceasta s-a calmat: a observat că mişcările nu aduc neapărat puncte opoziţiei, astfel încât pare posibil de redresat situaţia în perspectiva alegerilor, cu anumite eforturi de comunicare şi unele concesii punctuale (gen suspendarea taxei auto pentru automobilelele mai vechi de 2007). Altfel ar fi stat lucrurile, dacă această mişcare ar fi susţinut fie opoziţia, fie mai ales o mişcare politică nouă, care ar fi putut participa la alegeri. În al doilea rând, antipolitismul este un cadou pentru întreaga clasă politică actuală.

Speranţa că în structura partidelor româneşti, ca şi în configurarea internă a acestora s-ar putea schimba ceva important, fie prin apariţia unui nou partid, fie prin reformarea unora dintre partidele existente, fie măcar prin apariţia unor candidaţi credibili la alegerile locale (de exemplu la Bucureşti) pare astăzi mai firavă decât oricând, şi aceasta nu în pofida protestelor, ci, măcar într-o anumită măsură, chiar din cauza necalibrării adecvate a lor. Oricum ar fi, suspiciunea generalizată la adresa politicului nu grăbeşte reformarea acestuia în România. Mai mult, ea discreditează revendicările legitime, amestecându-le cu revendicări absurde sau minore, şi încurajează indirect discursul paternalist al puterii (adoptat de Traian Băsescu).

Apolitismul s-a manifestat deodată ca antipolitism. De ce? Nu am o explicaţie simplă. Dar sunt înclinat să cred că precaritatea culturală tot mai avansată a generaţiilor mai tinere are o legătură generală cu fenomenul. De unde să ia naştere, mă întreb, o cultură politică de fond la aceia pentru care Internetul e zeu, televizorul drog, iar cartea şi cultura generală mofturi? //