Antonescu, killerul liberalismului

Nu ştiu ce blestem urmăreşte PNL de a ajuns să se procopsească cu un personaj ca An­to­nes­cu, exact într-un moment al istoriei în care exista şansa să fie şi să rămână pentru multă vreme singura voce liberală de pe scena politică. Cu un PDL zvârcolindu-se în agonie, cu un electorat de dreapta de­zorientat şi lipsit de per­s­pec­tivă, PNL ar fi putut recuceri re­duta pierdută în vremea lui Tăriceanu. Lucrurile au ajuns însă atât de jos, încât însuşi fostul premier, deschizătorul drumului compromisului fără limite, primul care a bătut pal­ma cu socialiştii, a devenit disident în propriul partid, un „lacheu“ al „trădătorului“ Chiliman, în varianta Antonescu, „un mafiot“, cu „patru neveste“, în cea a lui Becali, prototipul noului penelist. Halucinantă este lipsa de reacţie a ba­zei partidului, nu doar faţă de politica dic­tatorială a celui în faţa căruia singurul gest per­mis este oda deşănţată sau bătutul din pin­teni, ci şi faţă de politica antiliberală dusă de propriii miniştri. Căci ce altceva este iniţiativa lui Eugen Nicolăescu în privinţa excluderii spi­talelor private de la banii proveniţi din asi­gu­rări, afirmaţia că asigurările de sănătate sunt un soi de „impozit“ obligatoriu, banii fiind deci ai guvernului, nu ai contribuabilului. Astfel, în loc să se dezbată valori liberale sau să se în­cerce impunerea lor în actul de guvernare, să se iniţieze pro­iecte care să demonstreze elec­toratului neabdicarea de la prin­­cipiile dreptei, situaţia a de­că­zut în aşa hal încât pro­blema de fond a devenit anti­occi­den­talismul, riscul ca PNL să ajungă un fel de PRM mai bo­gat şi cu ceva urme de ştaif.

Acceptarea şi susţinerea tu­turor fantasmagoriilor anto­nesciene arată că în PNL liberalismul a murit de mult, fiecare nouă excludere a in­de­zi­ra­bililor şefului fiind doar un alt parastas. Situ­aţia pare fără ieşire şi, cu certitudine, Con­gre­sul va consfinţi acest statu quo. Gruparea Chi­liman, al cărei scop clar este crearea unei ma­se critice, dispuse să reacţioneze faţă de aca­pararea partidului de camarila lui Antonescu, este sortită eşecului. Conducerea PNL are ca pla­să de siguranţă baza partidului, formată din­tr-o încrengătură de interese, sete de bani şi de putere, care împiedică orice fel de re­zistenţă în interior. Au fost excluşi Săftoiu, Che­recheş, Bot, urmează Chiliman, Tăriceanu, Mo­i­sescu... şi cam atât. Chiar dacă unii dintre ei vor fi urmaţi de o parte din filialele lor, chiar da­că sugerează că vor pune bazele unui nou par­tid, este greu de crezut că se poate repeta si­tuaţia de acum 6 ani, cu PLD condus de Stoi­ca-Stolojan. Contextul politic este altul. Care membru de partid este nebun să dea pu­terea pe o disidenţă cu viitor incert? Plus că is­toria nefericită din ultimii 20 de ani a „ari­pioa­relor“ PNL constituie precedente care in­hibă.

Mai rău, ca niciodată până acum, partidul a în­căput pe mâna unui individ de o goliciune morală şi intelectuală înspăimântătoare, com­plet lipsit de principii, dispreţuitor faţă de is­toria partidului, cu probleme de com­por­ta­ment şi toate ingredientele unui autoritarism care calcă pe cadavre. (L-am urmărit cu ma­re atenţie în timpul discursului ţinut de Ponta în parlament la învestirea guvernului: per­ma­nenta agitaţie, mimica feţei, gestica necon­trolată, tresăririle, chicotelile fără noimă - sunt semne diagnosticabile.) PNL nu s-a mai co­nfruntat cu aşa ceva, de aceea problema este mai complicată şi pe termen scurt şi me­diu nu prea există soluţie. O ruptură a USL ar putea reconfigura taberele în PNL, fără ca asta să însemne că Antonescu va putea fi de­barcat.

Pe de altă parte, nici Chiliman, Tăriceanu sau proaspăt excluşii Cherecheş şi Bot nu au sub­stanţa unor reformişti. Chiliman e un priceput primar afacerist, asupra căruia planează mul­te ne­cu­noscute, Tăriceanu, un om slab şi du­plicitar. În fapt, ei pun chestiunea exclusiv în termenii salvării PNL de Antonescu, ne­re­a­li­zând că par­tidul s-a metamorfozat şi că va­lo­rile liberale la care fac ei apel nu mai au ni­ciun preţ. Ca să nu mai discutăm că recursul la aceste va­lori sună cel puţin ciudat în gura unor oameni ca­re au excelat în colabora­ţio­nismul cu PSD. Alt­fel spus, nu reforma îi mână în luptă, ceea ce, ţinând cont de insuccesul unor demersuri si­mi­lare (a se vedea PDL), poa­te simplifica so­luţia, pentru că, în mod evident, politicienii ro­mâni se pricep mai bine la puciuri şi mă­tră­şi­rea adversarului decât la proiecte de anver­gură.

Nu poate fi însă exclus ca apariţia unei fac­ţiuni în PNL să coincidă cu o schismă ase­mă­nătoare în PDL. Sunt şi acolo voci care cer în­lăturarea lui Sever Voinescu, de exemplu, ca­re iau poziţie faţă de intelectuali şi outsideri. Lupta este cea veche: baronii şi vechea gardă versus noii veniţi. Diferenţa este că acolo exis­tă un miez, mic dar vioi, reformist, care îşi pu­ne problema necesităţii unei alternative pe sce­na politică. Cu puţin PNL şi puţin PDL s-ar pu­tea pune bazele unui alt partid. E unul din­tre scenariile despre care se vorbeşte de cel puţin doi ani. Până la urmă, mai toate noile partide au plecat de la câţiva „trădători“ puşi pe făraş. De ce ar fi acum altfel? Până atunci însă, un lucru e clar: Antonescu e killerul libe­ra­lismului. //