Pe aceeași temă
A spus lucrurilor pe nume, direct şi fără reverenţe salonarde. A avertizat despre expansionismul sovietic, a scris printre primii despre primejdia orbirii colaboraţioniste. Vocea sa i-a deranjat pe mulţi.
Arthur Koestler (1905-1983) a traversat veacul XX trăind deopotrivă febra entuziasmelor doctrinare, seducţia religiilor politice şi gustul de cenuşă al trezirii din aceste beţii ideologice. Despre el s-ar fi putut spune, precum despre Hans Castorp, eroul din Muntele vrăjit de Thomas Mann: placet experiri. A rupt cu mediul său de origine, clasa de mijloc superioară de origine evreiască din Budapesta începutului de veac, a îmbrăţişat revizionismul sionist, mişcarea radicală (opusă direcţiilor socialiste) al cărui campion a fost Zeev (Vladimir) Jabotinsky, a devenit ziarist de succes şi membru al aparatului clandestin al Cominternului. A fost colaborator apropiat al faimosului Willy Munzenberg, militantul comunist german (în final adversar al lui Stalin şi probabil ucis de NKVD-OGPU), căsătorit cu Babette, sora lui Margarete Buber-Neumann (cu această supravieţuitoare a lagărelor comuniste şi naziste Koestler avea să rămână prieten până la sfârşit). A rupt cu comunismul în 1938-1939 şi a devenit, pe urmele lui Panait Istrati şi Boris Souvarine, alături André Gide, Manes Sperber, Ante Ciliga şi Ignazio Silone, unul dintre cei mai cunoscuţi apostaţi.
Intervenţiile publice ale lui Koestler au jucat un rol crucial în demascarea totalitarismului comunist. Fără a oferi explicaţia definitivă (dar o poate oferi oare cineva?) a misterului confesiunilor autoacuzatoare ale vechilor bolşevici în timpul morbidelor procese-spectacol de la Moscova (1936-1938), ipoteza lui Koestler („Ultimul serviciu făcut partidului“) rămâne una verosimilă (cel puţin în cazul Buharin). Suficient de importantă pentru ca Maurice Merleau-Ponty să o utilizeze (distorsionant) în a sa carte Humanisme et terreur. Lucreţiu Pătrăşcanu a citit cartea în 1945, neştiind că avea să devină el însuşi victimă a angrenajului terorist. Ori poate că presimţea şi tocmai acest lucru explică refuzul său de „a mărturisi“ în ceea ce a fost monstruoasa înscenare din aprilie 1954.
Excurs metafizic, tratat de demonologie şi meditaţie psiho-istorică, romanul Darkness at Noon a fost, după al doilea război mondial, un best-seller absolut în Europa de Vest şi în special în Franţa. Într-un discurs intrat în istorie, André Malraux, ex-compagnon de route devenit gaullist, formula, imperios şi solemn, cum îi era stilul, alternativa: Molotov sau Koestler. Subtitlul acestui incendiar roman ar fi putut fi, ecou al unui celebru eseu al tânărului Lukacs, „bolşevismul ca problemă morală“. Pentru Koestler, călcâiul lui Ahile al comunismului este tocmai absenţa unui sistem al moralităţii, iezuitismul absolutizat în principiu pseudo-etic. Alături de volumele-mărturii ale unor Viktor Kravcenko şi Whittaker Chambers, a fost, spre a relua titlul unei recente cărţi de John Fleming, un manifest anticomunist. Sartre şi Simone de Beauvoir au încercat mai întâi să modereze pasiunea anticomunistă a lui Koestler, să-l coopteze în grupul lor existenţialist, antiburghez, antiamerican şi programatic ateu, apoi l-au atacat şi calomniat.
Cartea s-a vândut în sute de mii de exemplare şi a fost ceea ce se cheamă un eye-opener pentru generaţii de intelectuali. În anii ‘50, Koestler a fost dinamul Congresului pentru Libertatea Culturii. A creat, din drepturile de autor ale cărţilor sale (să amintesc aici culegerile de eseuri, cele două volume de memorii, romane precum cel despre experienţa condamnării la moarte în timpul Războiului Civil din Spania), un fond de ajutorare a intelectualilor din ţările ocupate de URSS. Între cei susţinuţi de Koestler, să-i amintesc pe Gustaw Herling-Grudzinski, Virgil Ierunca, Czeslaw Milosz. Prietenul din tinereţe al lui Attila Jozsef şi al lui Gyula Hay nu putea asista pasiv la orgiile criminale ale stalinismului. Pentru Koestler, ca şi pentru Hannah Arendt, Camus, Orwell ori Manes Sperber, nu există o diferenţă esenţială între bolşevism şi nazism ca expresii ale Răului radical, între Djugasvili-Stalin şi Schickelgruber-Hitler. Totalitarismul, de orice culoare, a fost ciuma bubonică a veacului concentraţionar.
Avem acum o nouă biografie - aş cuteza să o socot definitivă, în sensul de fundamentală şi greu de depăşit - a autorului celui mai cunoscut roman politic al timpurilor recente, Darkness at Noon (cunoscut şi sub titlul francez Le Zéro et l’infini, tradus în limba română la Humanitas drept Întuneric la amiază), datorată lui Michael Scammell: Koestler: The Literary and Political Odyssey of a Twentieth Century Skeptic (New York: Random House, 2009). Autor al unei monumentale biografii Soljeniţîn, Michael Scammell a lucrat vreme de două decenii la noua carte, singura biografie autorizată de executorii testamentari ai lui Koestler (spre deosebire de senzaţionalista lucrare semnată de David Cesarani acum câţiva ani).
Christopher Caldwell, autorul recent apărutei Reflections on the Revolution în Europe: Immigration, Islam, and the West, a semnat o incitantă recenzie de prima pagină în The New York Times Book Review (27 decembrie 2009). Portretul lui Arthur Koestler din această biografie nu este neapărat unul flatant. Personajul a fost, se pare, un egoman incurabil, mizantrop, arogant, alcoolic, brutal până la violenţă în relaţiile cu femeile, depresiv, angoasat şi terorizat de infinite, indicibile şi inavuabile complexe. Ori, cel puţin, aşa apare el în amintirile unor contemporani. Se poate. Alţii şi-l amintesc în chip diferit. Dar nu această faţă întunecată a lucrurilor este ceea ce contează de fapt. În plus, să nu-l confundăm pe Koestler cu Bertolt Brecht, un narcisist duplicitar capabil de cele mai abjecte ploconiri în raport cu despotul sanguinar de la Kremlin. Atunci când Koestler a denunţat Marea Teroare, Brecht a aplaudat-o (rămâne de pomină fraza sa despre cei condamnaţi la Moscova: „Cu cât erau mai inocenţi, cu atât mai mult meritau să piară“). De altfel, în ale sale memorii The Invisible Writing, Koestler făcea o deconstrucţie nimicitoare a piesei lui Brecht Die Massnahme, adevărată odă a crimelor Cominternului în timpul Revoluţiei chineze din deceniul al treilea. Şi azi mă întreb cum se poate ca oameni inteligenţi, care se jurau pe admiraţia pentru Arthur Koestler, să rămână prizonierii unor absurde visuri stângiste. Un Gáspar Miklós Támás, care l-a citit când trebuia, legat prin atâtea fire biografice de experienţa eretică a unor Koestler sau Kołakowski, şi care totuşi vine astăzi să facă elogiul marxismului ca ideologie salvatoare.
Se pare că nu putem scăpa de magnetismul paradigmelor redemptive. Or, în cazul său, nu se pune nici măcar problema candorii bibliografice...
Ca şi Michael Scammell, cred că moştenirea lui Koestler este una a apărării libertăţii în vremuri de josnice abdicări. A fost printre ultimii care au vorbit cu Walter Benjamin. Prietenul său Otto Katz (André Simone) a fost spânzurat în urma procesului Slansky.
Cei mai mulţi din cercul său intim s-au sinucis ori au fost asasinaţi. Trecuse vremea catacombelor, a naivilor idealişti, a iluminaţilor revoluţionari, scria el, Europa şi omenirea intraseră în era familiei Borgia. Ştiind că risca să fie ostracizat, ponegrit, insultat, poate chiar lichidat fizic, Koestler a spus lucrurilor pe nume, direct şi fără reverenţe salonarde. A avertizat despre expansionismul sovietic, a scris printre primii despre primejdia orbirii colaboraţioniste. Vocea sa i-a deranjat pe mulţi. A fost într-adevăr o Cassandră în acele timpuri de dezonoare şi fanatism. Prietenii democraţiei liberale îi datorează enorm (recitiţi în antologia Etica neuitării, Humanitas, 2008, ce scria Monica Lovinescu despre el). A fost mereu motivat de un libido politic de nestăvilit, de o irepresibilă vocaţie a libertăţii, a crezut, asemenea Nadejdei Mandelstam, că la ceasul totalitarismului tăcerea e crimă împotriva umanităţii. Iată concluzia cronicii lui Caldwell:
„... În ceea ce a scris, ca şi în viaţa personală, a fost determinat de ego, nu de principii. Subiectul său a fost el însuşi. Şi totuşi, într-un moment când oroarea comunismului sovietic era încă invizibilă pentru atâţia oameni raţionali, acest om aparent fără conştiinţă a trezit conştiinţa Occidentului“. //
