Asaltul european asupra crizei

A fost o vară fiebinte. În lume, statistica financiară a verii a afişat cele mai slabe performanţe din 2008 încoace. În România, s-a simţit ceva confort, deoarece motoarele exporturilor şi industriei rulau alert, în comparaţie cu cei doi ani succesivi de recesiune.

Totuşi, a fost evitat un scenariu catastrofal. Statele Unite au livrat lumii un aranjament de compromis privind lărgirea spaţiului datoriei sale publice, liderii europeni au susţinut Grecia pe linia de plutire, chiar dacă i-au livrat oxigen în ultimă instanţă, iar Banca Centrală Europeană a cumpărat din piaţă obligaţiuni lansate de statele europene cu probleme, prin operaţiuni ample în care a mişcat 43 de miliarde de euro.

Grecia rămâne simbolul crizei actuale prin care trece euro şi prin care urmează să treacă Statele Unite şi, eventual, Japonia. Dacă Grecia cade, dominoul care se va rostogoli nu se va opri la periferia Europei. De altfel, pieţele financiare au penalizat deja băncile americane care sunt doldora de obligaţiuni lansate de statele în nevoie de bani. Şi nu este vorba doar de o expunere exagerată la datoria europeană. Marile citadele financiare, de la Goldman Sachs până la elveţienii de la UBS, îndeamnă pieţele la calm şi prudenţă. Nu este un exerciţiu intelectual, ci o necesitate pragmatică. Deocamdată, frica recunoscută este aceea legată de cantitatea de bani pe care băncile de pe Wall Street au împrumutat-o guvernelor europene. Căderea cotaţiilor acţiunilor băncilor americane descrie faptul că un prim canal de contagiune al unei eventuale catastrofe europene ar fi, evident, cel bancar.

Dar „căderea pieţelor financiare, neliniştea extremă a sectorului bancar şi escaladarea chestiunii datoriilor trezesc asocieri cu toamna lui 2008 şi cu prăbuşirea Lehman Brother“, spune Valentin Hofstätter, expert al Raiffeisen Bank International AG (RBI).
Criza actuală, a datoriei suverane, are o coloratură politică intensă, în ce priveşte crearea, gestionarea şi rezolvarea acesteia. Politicienii depind de factura socială atunci când seduc electoratul, au o problemă de menţinere sub control a acesteia în timpul mandatelor şi au apoi nevoie de un ministru de Finanţe cu abilităţi de magician pentru a achita la timp notele de plată.

Politicienii din zona euro stau însă sub biciul Germaniei, cel mai mare contributor, dar şi cel mai bun performer economic. Germania a disecat cu precizie chestiunea datoriilor şi a ajuns la concluzia fermă că numai un plan de austeritate sever şi serios poate reduce povara datoriilor. Lucru perfect adevărat, pentru că o datorie imensă ca a Italiei, de pildă, chiar dacă este gestionabilă prin împrăştierea elegantă a scadenţelor plăţilor, tot apasă pe generaţiile viitoare, care, în faţa unor eventuale crize noi sau a unor eventuale nevoi imprevizibile, nu vor avea cu ce plăti. Este deci o moştenire grea, care ar putea penaliza, sever şi simultan, mai multe generaţii.

Dansul politic european are un ritm exotic, cu paşi mici înainte şi ample mişcări laterale, în acompaniamentul zgomotos şi nervos al pieţelor financiare. Totuşi, forţele politice europene par să se fi coagulat în această toamnă. Parlamentul german a aprobat legislaţia privind reforma Facilităţii Europene pentru Stabilitate Financiară (EFSF), acest fond menit să salveze statele care caută finanţare şi băncile care caută bani.

Acum Fondul poate să cumpere direct din piaţa de capital obligaţiuni ale statelor europene. Singurele ţări care nu au ratificat încă noua legislaţie a Fondului sunt Olanda şi Malta. Olanda, care şi-a exersat mâna de veto în chestiunea aderării Românei şi Bulgariei la spaţiul Schengen, are puţine opţiuni noneuropene. Cea de-a şaptea exportatoare a lumii depinde masiv de schimburile comerciale cu ţările europene, în special din zona euro. Un sfert din exporturile sale merg în Germania, aproape 9% în Franţa şi mai mult de 5% în Italia, iată de ce o escaladare a crizei în zona euro ar sfârşi prin a lăsa urme adânci în economia olandeză. Votul favorabil este deci previzibil.

Mecanismul optim după care va funcţiona EFSF nu este încă pus la punct şi se pare că va fi desăvârşit la forumul european de la Cannes, în primele zile din noiembrie, ocazie cu care se va reuni Grupul celor 20 de state dezvoltate.

Germania a transmis cu ocazia ratificării noului Fond de salvare mai multe mesaje. Primul, nerostit, este acela de susţinere a zonei euro, aşa cum este ea acum, cu periferia ei cu tot. Al doilea mesaj, lansat de ministrul de Finanţe, Wolfgang Schaeuble, este în fapt un ultimatum: Germania se va opri aici cu cheltuiala şi aşteaptă măsurile de însănătoşire pe care statele cu probleme le vor lua, potrivit tratamentului prescris şi urmat de nemţi. „E deja suficient“, a declarat Schaeuble pentru revista germană SUPERillu. „Facilitatea Europeană pentru Stabilitate Financiară are un prag de 440 de miliarde de euro, iar Germania contribuie cu 211 miliarde de euro. Şi asta e tot. Punct.“ Tratamentul este clar: introducerea unui prag de deficit fiscal de 3% din PIB, de netrecut, aşa cum cerea de altfel şi Pactul de Stabilitate semnat de toate statele doritoare să formeze o piaţă europeană unică.

De altfel, Germania şi-a proptit în Constituţie un prag de netrecut al deficitului public şi plănuieşte să ajungă la echilibru fiscal peste patru ani. Marea Britanie a lansat un plan de austeritate prin care, după cinci ani, va elimina deficitele structurale.
Grecia, Irlanda şi Portugalia şi-au tăiat cheltuielile şi au majorat taxele.

În Grecia, partea de cheltuieli a ecuaţiei fiscale include o îngheţare a pensiilor, tăieri ale beneficiilor sociale şi o reducere cu 150.000 a numărului angajaţilor din spaţiul public. Separat de majorarea taxei pe valoarea adăugată pentru restaurante şi baruri, Grecia va impune şi o taxă de solidaritate, situată între 1 şi 4%.

În Portugalia s-au construit planuri de austeritate succesive. Noul ministru de Finanţe, Vítor Gaspar, a completat, la finalul lunii august, măsurile de austeritate luate de fostul cabinet condus de Jose Socrates. Ţelul noului plan este acela de a ajunge la deficit zero în cinci ani, prin tăierea cu 7% din PIB a cheltuielilor publice, îngheţarea salariilor, reducerea facturii de salarii plătite de stat şi a ajutoarelor sociale. Totodată, măsurile de austeritate sunt acompaniate de creşteri de taxe, făcându-şi apariţia şi aici o taxă de solidaritate. Spania avea deja probleme legate de fragilitatea sectorului bancar şi a revenit în iulie în radarul investitorilor, dar a fost acompaniată atunci de o altă economie mare europeană: Italia. Costurile împrumuturilor celor doi giganţi europeni au urcat vijelios şi zgomotos, ceea ce a forţat mâna guvernanţilor pentru a lansa măsuri noi de austeritate.

Atât Silvio Berlusconi, cât şi José Luis Zapatero au anunţat tăieri de cheltuieli. Italia s-a mişcat extrem de rapid şi a redus factura de cheltuieli cu 48 de miliarde de euro, lucru aprobat de parlament. Guvernul a completat austeritatea cu măsuri de tăiere a pensiilor, de întărire a disciplinei fiscale şi cu unele acţiuni de reducere a costurilor administrative şi politice, încă sub semnul dezbaterilor.

Spania, aflată deja sub zodia austerităţii, a mai tăiat, uşor, cheltuieli de 5 miliarde de euro, dar se pregăteşte să introducă în Constituţie principiul bugetului echilibrat, adică al deficitului spre zero. Toate ţările zonei euro se pregătesc să adopte aceeaşi regulă, care permite un deficit mare doar în caz de extremă criză.

Dar statele europene se mişcă greoi, ceea ce l-a făcut pe acest profet al crizei, care este economistul american Nouriel Roubini să exclame: „opriţi cacofonia“. El cere acţiune clară de la politicienii europeni, susţine că Grecia este ineficientă şi în evidentă incapacitate de a-şi onora vreodată datoriile şi, ca atare, trebuie alungată din zona euro. Portugalia şi Irlanda pot fi salvate, susţine un Roubini extrem de vioi în avanpremiera Premiilor Nobel pentru Economie. Mai pragmatic, George Soros, acest filosof erudit care şi-a lepădat blana de şacal al pieţelor financiare, recomandă europenilor modelul american, în care a fost creat un mecanism capabil să salveze, contra cost, băncile. Este şi dorinţa ascunsă a pieţelor financiare: vor un TARP european, adică un program de ajutor pentru activele cu probleme ale băncilor, sau o iniţiativă similară de recapitalizare a băncilor. Investitorii mai vor ca Banca Centrală Europeană să joace un rol mai agresiv în piaţă, aşa cum fac Federal Reserves, Banca Angliei şi alte bănci centrale. Dar băncile sunt credibile cât timp finanţează datorii care pot fi returnate. //