Austeritatea, jertfa pe altarul leului

Austeritatea nu este o armă politică, este mai degrabă o povară apăsătoare pentru orice politician din lume aflat la putere. Aplicată pas cu pas, austeritatea pavează drumul spre eşafod al politicianului obligat s-o impună. Nu suntem un neam auster. Se vede asta în reacţia multor români îmbogăţiţi, care-şi plimbă pe străzile înghesuite ale oraşelor tancurile SUV-urilor gândite să gonească pe autostrăzi. Se mai observă în puzderia de vile scumpe, care urâţesc imaginea unor oraşe din care arhitecţii par să fi emigrat în masă şi, nu în ultimul rând, în masiva colecţie de credite prin care milioane de familii şi-au finanţat un consum pe care nu şi-l puteau plăti din leafă.

Pe masa de lucru a premierul Emil Boc se află însă proiectul bugetului de stat pentru 2012, an fierbinte, agitat, electoral. Banii sunt puţini şi atâţia cât sunt trebuie drămuiţi cu mare grijă. Iar grija de a drămui banii, fie şi în faţa perspectivei unui an electoral, este vocaţia finanţatorilor internaţionali care stau cu ochii pe România, în principal Fondul Monetar Internaţional şi Comisia Europeană. Echipele de negociatori ai Fondului vor reveni curând la Bucureşti pentru a ştampila bugetul anului viitor.
Parteneriatul cu troica finanţatoare – FMI, CE şi Banca Mondială – asigură stabilitatea economiei româneşti şi a monedei sale naţionale, însă jertfa pe altarul leului cere menţinerea unei atitudini austere.

Un politician silit să folosească austeritatea ca armă politică ar trebui să fie croit din stofa lui Mahatma Gandhi, dar Europa înglodată în datorii nu are aşa ceva. Gandhi nu era chinuit de ţelul de a asigura bunăstarea poporului, ci de urgenţa de a-i reda independenţa, pe care a cucerit-o cu armele austerităţii, nonviolenţei, toleranţei şi simplităţii. Dar astea nu sunt arme capabile să cucerească multe voturi în era consumistă, în care bunăstarea este un un ideal hrănit şi întreţinut de mecanisme sofistificate de reclamă.

Revenind în actualitatea românească, remarcăm fragilitatea unei economii incapabile să livreze bunăstare în înţelesul european al termenului. Salariile noastre lunare sunt echivalente cu plata pentru zece zile de muncă în Polonia sau în Cehia. Comparaţia cu ţările bogate europene înspăimântă. O treime din populaţia aptă de muncă a României s-a împrăştiat prin Europa, pensionarii depăşesc numărul celor care hrănesc bugetul de asigurări sociale şi, în general, aproape jumătate din populaţie primeşte, sub o formă sau alta, bani de la buget.

Bugetul României nu este auster, este prea mic pentru nevoi atât de mari. Este micşorat de efectele negative ale exerciţiului evaziunii fiscale, aproape unicul sport la care, în ultimii 20 de ani, am urcat pe podiumul mondial. Probabil, alături de Grecia.
Cel mai eficient tratament pentru reducerea evaziunii fiscale este relaxarea birurilor. Atunci când observi în cifrele înşiruite de 21 de ani încoace că, de îndată ce ai redus povara fiscalităţii pe muncă, de pildă, reacţia a fost promptă şi pungile bugetului de asigurări sociale s-au umplut, este clar că mecanismul funcţionează spre binele contribuabililor.

Speranţele că taxele pe muncă s-ar putea reduce s-au cam risipit în vâltoarea acestui nou val al crizei economiei globale. Nici taxa pe valoarea adăugată, umflată pentru a finanţa cheltuielile obligatorii ale statului, nu are mari şanse de reducere, deşi o relaxare a acesteia ar înviora măcar activitatea firmelor producătoare şi, cu puţin noroc, chiar consumul.

Sub presiunea crizei locale şi globale şi a banilor puţini, guvernanţii actuali au retezat salarii şi bonusuri, însă efectele acestui exerciţiu s-au răzbunat şi se vor resimţi şi în viitor. Din ce în ce mai mulţi români au intrat în incapacitate de plată personală şi nu şi-au mai putut achita ratele la bancă, băncile nu mai dau credite, sufocând astfel dintr-o lovitură afaceri şi consumul care le ţine în viaţă.

Banii europeni rămân o fata Morgana în lipsa unui program naţional de lămurire şi de susţinere a populaţiei capabile să-şi asume riscurile unei afaceri viitoare, clădită în mare parte pe banii oferiţi în dar de alţii. Pentru a primi acest dar trebuie să treci proba de seriozitate. Or, aceasta este o însuşire care nu mai este preţuită în România secolului XXI.

Lectura proiectului de buget va da cheia evoluţiei politice viitoare a premieruli Emil Boc. El nu are de ales - trebuie să ţină în frâu cheltuielile. În jocul electoral care va debuta, probabil, în toamnă, austeritatea va fi sever comentată şi chiar ridiculizată. Premierul este însă un om serios şi onest, calităţi care ar trebui să-i asigure o platformă de încredere din partea populaţiei. Onestitatea nu este spectaculoasă într-o Românie inundată de imaginea unor aşa-zise vedete, bogate, probabil evazioniste, prizate de public în doze obligatorii.

Dar sentimentul care bântuie prin lume acum este frica, spaima că totul se poate nărui. Frica a scumpit aurul sau francul elveţian. Fie că o acceptă sau nu, austeritatea este soluţia fiscală a momentului în toată Europa şi antidotul împotriva fricii. România şi-a luat doza de austeritate şi a atins pragul limită al suportabilităţii, dincolo de care, dacă întinzi coarda, omori gâsca economiei şi pierzi alegerile, dintr-o lovitură. Soluţia, banii şi investiţiile sunt însă la îndemâna guvernului, care poate apăsa pedala privatizării coloşilor controlaţi autoritar de stat. //

Citeste si despre: piete financiare, volatilitatea euro, schimb moneda nationala, atitudine economica austera, prognoze pe termen lung.