Pe aceeași temă
De la începutul stagiunii curente, în septembrie 2008, Teatrul Metropolis a găzduit mai multe premiere: Visul unei nopţi de vară de William Shakespeare, Ajutorul (Imnul) de György Schwajda, Femeia din trecut de Roland Schimmelpfennig, Hamlet de William Shakespeare, Cum m-am lăsat, după romanul Cum m-am lăsat de gândit de Hannes Stein, Pijamale de Mawby Green şi Ed Feilbert. Acestor 6 noi producţii li se alătură un număr de alte 12, unele dintre ele cu premierele în stagiunile trecute, altele revival-uri ale altor spectacole jucate cu ani în urmă în alte teatre, cum este cazul spectacolului Zaruri şi cărţi de Sam Henry Kass, jucat ani la rând la Teatrul LUNI de la Green Hours sau Podu’ (după Podul sinucigaşilor de Paul Ioachim) şi care multă vreme a figurat în programul Sălii Atelier a Teatrului Naţional din Bucureşti. Acestui portofoliu de 17 spectacole i s-a mai adăugat unul: Azilul de noapte de Maxim Gorki, care a avut premiera la sfârşitul lunii mai.
Spectacolul a fost pus în scenă pentru prima dată la sfârşitul anului 1902, la Moscova, în Teatrul de Artă al lui Stanislavski, căruia Gorki îi promitea, într-o scrisoare din octombrie 1901, că va scrie o piesă: „despre haimanale: un tânăr, un evreu, un actor, un poliţist, un hoţ, prostituate; (...) va fi îngrozitor“. Această piesă, care s-a bucurat de un răsunător succes editorial (la Petersburg, în 1903, pe parcursul a două săptămâni se vânduseră 40.000 de volume cu textul tipărit), nu mai pare o alegere repertorială de actualitate – cel puţin nu în varianta propusă de regizorul Mircea Marin. Spectacolul nu depăşeşte stadiul unei lecturi discrete, în care munca regizorului pare să se fi rezumat la o împărţire a rolurilor în funcţie de calităţile actorilor testate anterior de alţi regizori, pe tipologii asemănătoare de personaje.
Piesa lui Gorki face parte din categoria acelor texte care explorează natura umană şi o feresc de interpretări care ţin de concepte variabile precum politicul sau istoria. Este un text cu calităţi inalterabile, indiferent de trecerea timpului, şi care nu spune altceva decât că omul, în esenţa sa, nu se schimbă. Montarea unor asemenea texte însă trebuie să pună accent pe emoţie, efect puţin vizibil în producţia amintită şi legat în special de o fericită alegere a actorului Ştefan Radof în rolul bătrânului Luca, Claudia Negroiu în muribunda Ana şi a tinerei Ioana Anton în Nataşa. De asemenea, Nicolae Urs (Baronul) şi Antoaneta Zaharia (Nastia) şi-au conturat personajele echilibrat, dar făcând parcă prea des trimitere la roluri din aceeaşi categorie pe care fiecare le-a interpretat în ultimii ani pe scenele altor teatre.
Un straniu sentiment în timpul spectacolului: fizic, alegerea actorilor pentru fiecare rol în parte părea excelentă. Dacă ar fi prezentat ca o amplă galerie de fotografii, spectatorul ar trăi cu iluzia unui spectacol emoţionant. În realitate însă, este un spectacol rece, distant, care tinde să rămână în această ramă: fără a se degrada, fără a fi capabil de îmbunătăţiri.
Cu toate acestea, spectacolul îşi va găsi, cu siguranţă, un public. Respectând sensul literar strict al textului lui Gorki, spectacolul este alegerea potrivită pentru spectatorul care caută literatură în spectacolul de teatru, care îşi doreşte ca teatrul să-i ofere o lectură asistată, cu voci profesioniste şi animată de multă mişcare.
Azilul de noapte de la Metropolis ridică întrebări importante al căror răspuns sincer ar reevalua situaţia teatrului românesc. Care ar fi forma de teatru cea mai potrivită pentru societatea românească actuală? Ar trebui sau nu (şi în ce fel) să se coreleze forma şi finalitatea spectacolului de teatru cu schimbările socio-politice pe care societatea românească le traversează? De suficient de multe ori, spectacolele din repertoriul teatrelor româneşti sunt reprezentaţii ridicate pentru un public care de fapt nu există. Adevăratul public care le frecventează, însă, în loc să le sancţioneze, se lasă transformat, devenind excesiv de tolerant la orice act artistic, atâta timp cât se desfăşoară la adăpostul unei instituţii care îşi trece pe frontispiciu cuvântul „teatru“.
Teatrul românesc guvernează nedemocratic: un grup restrâns de artişti reuşeşte de fiecare dată să-şi găsească adepţi mai mult sau mai puţin convinşi, nealiniaţii fiind obligaţi să se autopedepsească, scoţând spectacolul de teatru de pe lista cheltuielilor periodice, pentru un timp nedeterminat. Fiecare spectacol în Bucureşti se termină cu un ropot prelungit de aplauze, cu o contaminare a unei săli întregi de entuziasmul câtorva care aplaudă, jucând o stare pe care încearcă cu disperare să şi-o inducă şi să o inducă şi altora.
Azilul de noapte este un spectacol aplaudat la Metropolis. Dar acest fapt nu face spectacolul mai bun şi nici pe spectatorul de rând mai mulţumit.//
