Blogul, noul jurnal?

Ce apropie şi ce desparte jurnalul de blog? Cine va învinge? Va dispărea jurnalul aşa cum îl ştim noi?

Înaintea apariţiei şi dezvoltării Internetului, jurnalul deţinea o supremaţie absolută la nivelul conservării şi transmiterii intimităţii oamenilor, fie că vorbim de oameni simpli sau de mari oameni politici, de ştiinţă sau de cultură. Dezvoltarea Internetului a schimbat într-o oarecare măsură această situaţie, jurnalul căpătând o altă formă, transmiţându-şi din conţinut unui instrument novator: blogul. Adolescenţii nu prea mai au jurnale secrete, pe care să le dosească cu încăpăţânare de părinţi, fraţi sau bunici, ci bloguri pe care toată lumea le poate consulta liniştită.

Înainte de a proceda la o comparaţie între cele două modalităţi de transmitere a memoriei şi amintirilor, considerăm necesară o minimă definire. Ce este jurnalul şi cine şi de ce ţine un jurnal? Gabriel Liiceanu face o analiză amplă şi expresivă a noţiunii (sau instituţiei?) diaristice1: „Exact asta e un jurnal: un mod de a explica, de a desfăşura în cuvinte sulul înfăşurat al vieţii noastre.

Cei mai mulţi oameni mor pliaţi, împăturiţi, aşezaţi pe raftul care le-a fost hărăzit de către natură şi societate. De fapt, cu toţii vrem să ne explicăm, să ne depliem, să spunem de ce am făcut sau de ce n-am făcut cutare lucru, ce ne propunem să facem, ce am fi făcut dacă… Dar, până la urmă, sfârşitul ne prinde pe fiecare într-o înfăşurare sau alta, neexplicaţi“. „Jurnalul este cea mai strânsă formă de colaborare cu viaţa care ţi-a fost dată. Este un fel de reverenţă făcută nu-se-ştie-cui, un fel de a arăta că ceea ce ţi s-a dat nu-ţi este indiferent. Pe de altă parte, faptul că ai primit ceva în necunoştinţă de cauză poate să devină sursa unui protest infinit.“ Cine sunt ciudaţii care ţin un jurnal? „Senzaţia pe care ţi-o dau oamenii care ţin jurnal. Spre deosebire de ceilalţi, ei simt mai tare că mor şi încearcă să fixeze timpul: timpul lor, pe care îl decupează, îl ţin în braţe, îl mângâie şi pe care îl depun cu grijă undeva, pe un pat de hârtie, ca şi cum acolo el ar fi sustras propriei sale curgeri, pus într-un seif la o bancă a eternităţii. Ceea ce-i distinge pe aceşti oameni este că ei ies din viaţă însoţiţi de comentariul ei. Spre deosebire de ceilalţi, ei se retrag din viaţă zgomotos. Un autor de jurnal se duce la moarte făcând tapaj, gesticulând, explicând, justificându-şi trecerea pe aici, crezând că el va scăpa de deznodământul bine ştiut dacă va expune mai convingător felul în care şi-a întrebuinţat timpul.“ „Orice jurnal este de aceea rictusul unei vieţi imortalizate în răşină, grija antumă a autorului de a se pune în insectar. Un jurnal, adică o consemnare pe zile, poate fi numit aşa numai în măsura în care orice relatare are loc în timp. Dar ce criteriu exterior! Căci, altminteri, el este o dare de seamă despre tot, de la oamenii pe care viaţa ţi i-a scos în cale - iar tu eşti primul dintre ei - şi până la întâmplări, etats d’âme, gânduri şi idei. Orice jurnal este un mod de a pătrunde în viaţă prin poarta cea mai la îndemână, adică prin poarta care eşti tu însuţi.“

Dar sunt şi dintre cei care au contestat calitatea jurnalului (ne întrebăm ce ar fi spus despre fiul vitreg al jurnalului, blogul...) Oare Salinger nu avea dreptate când scria: „Şi apoi, nu s-a scris niciodată o pagină de confesiuni care să nu miroasă a mândria scriitorului de a fi renunţat la mândria lui. Lucrul care trebuie ascultat, de fiecare dată când cineva face o confesiune publică, este cel pe care nu îl confesează“2.

În mod cu totul nesurprinzător, blogul a evoluat din ideea de jurnal zilnic. Un anume Justine Hall este considerat a fi primul blogger, pe vremea când încă era student la Swarthmore College, în anul 1994. Iniţial, blogurile erau componente ale paginilor web, care erau updatate manual zilnic. La scurt timp s-a reuşit ca aceste postări să fie afişate invers cronologic. Un alt proto-blog a fost Wearable Wireless Webcam, un jurnal on-line al unei persoane care combina atât textele scrise, cât şi imagini video sau fotografii.

În primul rând, încă din start trebuie subliniat că jurnalul are o dimensiune fundamentală, aceea a discreţiei, fiind un instrument din sfera privatului, în timp ce blogul este eminamente o formă de exprimare publică ce se adresează în mod direct celorlalţi. O deosebire importantă, căci, în mod sigur, atunci când scrii în jurnal ştii că ai intimitatea de a fi complet sincer sau atât de sincer cât poate fi un om, în timp ce, atunci când postezi pe blog, conştient sau inconştient, intervine cenzura şi autocenzura. Un om normal, în mod teoretic, nu poate să-şi expună toată intimitatea pe blog, chiar dacă suntem siguri că sunt şi mulţi care o fac.

Accesul la sfera privată, la gândurile, trăirile, sentimentele, eşecurile personale transformă o persoană şi o fac vulnerabilă în societate, căci ne pasă ce spune vocea târgului (mai mare sau mai mic) despre noi, indiferent ce afirmăm în mod public. Suntem, până la urmă, fiinţe sociale. Pe blog expui, scoţi pe tarabă ceea ce te avantajează, blogul creând o proiecţie ideală a propriei persoane. Bloggerul este mult mai puţin sincer decât diaristul, căci scriind în jurnal poţi fi cu adevărat liber, liber de convenţiile sociale, liber de prejudecăţi, pentru că părăseşti sfera în care pare că întreaga noastră societate s-a instalat: sfera imediatului. Şi prea mult imediat afectează serios sănătatea psihică!

Chiar şi publicat în timpul vieţii autorului, în cazul când această persoană este mediatizată, iar afacerea este rentabilă, jurnalul este contemplat din această perspectivă retrospectivă. Jurnalul cinstit, însă, îşi decantează valoarea sau nonvaloarea după moartea autorului, după trecerea unui timp rezonabil (câteva decenii, Ion Negoiţescu a impus prin testament trei decenii de la moartea sa până la deschiderea jurnalului) pentru a permite înfăţişarea întregului tablou (cazul jurnalului lui Mihail Sebastian), fapt ce, de obicei, în jurnalele autorilor care încă trăiesc nu este posibil, autorul având grijă să-şi coafeze/mascheze atât personajele, cât şi faptele jurnalului. Să îl preschimbe în altceva decât în ceea ce ar fi fost în mod brut. Recunoaştem că şi jurnalul poate fi ipocrit, poate avea doze de fals, poate fi folosit ca un berbec, mai ales atunci când este ţinut de oamenii politici sau de cultură, căci scopul lor explicit este acela al publicării lui, fapt ce alterează din natura esenţială a jurnalului. Să scrii un jurnal cu gândul să-l arzi la sfârşitul vieţii, dar să nu mai apuci să o faci!

Avantajul blogului constă în faptul că îţi oferă rapid un feed back a ceea ce ai postat, ba, mai mult, se pot chiar monitoriza accesările şi, culmea mercantilismului şi marketingului societăţii de consum, poţi chiar câştiga bani în anumite condiţii, acceptând să postezi reclame pe blog. Fiecare click dat unei reclame de către vreun vizitator poate alimenta contul cu o sumă infimă, dar care, în timp, poate creşte. Blogul a democratizat ideea de site, care presupunea nişte costuri pe care nu toată lumea şi le permitea. În schimb, apariţia reţelelor de blogging a permis tuturor să deţină/creeze unul, două, trei bloguri. Poate tocmai inflaţia fantastică de bloguri să reducă la derizoriu blogul şi să-l determine să piardă competiţia cu jurnalul scris, care va dura, în timp ce postările de pe blog nu au răgazul necesar să se decanteze, nu, ele se acumulează din ce în ce mai multe, lună după lună, pierzându-şi din importanţă. Prea multe bloguri nu conţin nimic, nu transmit nimic diferit faţă de altele. Nu se diferenţiază, fiind mai mult nişte portaluri de distracţie (sau fun) în care deţinătorul postează ceea ce i s-a părut amuzant din imensul ocean planetar al Internetului. Pe blog se preia. Copy-paste. În România, blogul a devenit şi mijlocul favorit de defulare, de exprimare a enervărilor zilnice, o modalitate de a protesta pe care, evident, autorităţile nu au cum şi nu doresc să o bage în seamă (pentru asta am avea votul). O altă diferenţă între jurnalul scris şi blog, una aparent rizibilă, constă în faptul că pentru a avea un jurnal trebuie să mai ştii să scrii de mână, un obicei din ce în mai problematic (mai ales pentru tinerele generaţii), căci tastatura a început să ia locul cu mult succes stilolului. Comparaţia dintre cele două se poate încadra în disputa mai amplă între carte şi calculator/Internet. Cine va învinge, cine va fi învins? Greu de estimat, dar, în mod normal, ambele mijloace de exprimare, intimă sau mai puţin intimă, ar face bine să supravieţuiască, să se completeze şi ajute, contribuind la promovarea cuvântului scris şi la transmiterea experienţei umane.

1. Gabriel Liiceanu, Uşa interzisă, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002.
2. J.D. Salinger, Dulgheri, înălţaţi grinda şi Seymour, o prezentare, Ed. Polirom, Iaşi, 2002. pag. 158.