Pe aceeași temă
TANIA RADU
Despre sansa primului nascut
In Romania, aproape toata lumea crede ca de la o institutie publica nu se poate astepta mare lucru. In acelasi timp, toata lumea exprima frustrarea unor imense asteptari inselate. Intre aceste doua atitudini contradictorii, trebuie sa cadem de acord ca nu e usor sa construiesti ceva. Intre mitul arhitectului Haussmann, care a facut Parisul sa fie ceea ce este infruntand protestele contemporanilor, si improvizatia permanenta la care asistam in ultimii cincisprezece ani in toate cele, e loc de o nevroza ca la carte. Iesirea din capcana se iveste mai mult din intamplare: o reteta de import care se potriveste, o inconstienta de geniu, sau o solutie gasita pe bunul simt de tip "cosnita". Altminteri, Romania ar trebui inchisa pentru vreo zece ani, ca sa fie reconstruita asa cum se cuvine.
Din fericire, tot ramane un noroc: lucrurile inca nefacute. Acelea in care nu trebuie sa demolezi intai ceva si nici sa-ti asumi riscul de a face altfel decat s-a facut pana atunci. Intr-o privire foarte de sus, in care zdreliturile realitatii nu se mai vad, cam aici trebuie situata sansa Institutului Cultural Roman.
Pana in 2006, tema carierei europene (mondiale?) a autorilor romani a fost doar obiect de vaicareli periodice, mai mult sau mai putin personalizate. Nimeni n-a facut nimic sa se schimbe ceva. Scriitorii ajunsi in posturi de conducere la Uniunea Scriitorilor, la Ministerul Culturii sau in alte structuri bine blindate politic s-au tradus pe sine, si-au tras unul, doua, trei, zece volume prin strainatate, scoase pe barba relatiilor mai mult sau mai putin diplomatice. De regula carti fara nici o circulatie reala, fara nici un ecou (nu spun ca neaparat proaste), simple pozitii intr-o bibliografie umflata conjunctural. La polul opus, o mana de cercetatori romani activi in mediile academice din strainatate si-au facut loc singuri, publicand rar, dar onest, si contabilizand amar ce face statul-mama pentru colegii lor unguri sau rusi.
In toamna lui 2005, dupa cateva luni de complicata (re)construire, ICR a anuntat primul pachet de programe pentru promovarea literaturii romane in strainatate: o linie de finantare a traducerilor de autori romani in limbi straine - Translation & Publication Support Programme (TPS) -, completata de burse si rezidente pentru traducatori din literatura romana.
Zilele trecute, la Mogosoaia, unde toamna a fost foarte frumoasa, iar zidurile obosite ale batranului palat si-au aratat si mai tare nobila resemnare, zece tineri care vorbeau romaneste m-au scos brusc din toate melancoliile managementului cu bani publici. Daca va trece timp pana ce autorii publicati in strainatate prin programul TPS sa devina un fenomen literar romanesc in Europa sau peste ocean, in schimb bursierii "juniori" aflati in rezidenta de trei luni la Bucuresti sunt deja o certitudine. Vin din Portugalia, Cehia, Polonia, Statele Unite, Italia si Croatia si vor sa devina traducatori din literatura romana. Bursa, pe care au obtinut-o in urma deciziei unui juriu de experti, ii gazduieste in cladirile Complexului Muzeal Mogosoaia, gratie colaborarii cu asezamantul condus de istoricul de arta Doina Mandru. Langa ei e tot timpul traducatorul Florin Bican, mentor, prieten, un fel de mama-tata deja indispensabil. Dupa doua luni, vorbesc fluent - motiv pentru care radiourile si televiziunile le-au acordat o nesperata atentie. Cunosc Bucurestiul mai bine decat multi bucuresteni de tip "metro, boulot, dodo" si spun povesti adevarate cu hoti de Mogosoaia si politisti care se stropsesc la pagubas. Dezbat pe rupte daca Petru Cimpoesu e mai bun decat Filip Florian. Au cunoscut scriitori importanti, uneori chiar autori pe care-i traduc, se corecteaza reciproc in romaneste, si-au facut prieteni, merg cu maxi-taxi, stiu cluburile fancy din Bucuresti.
De doua ori pe an, minunea e programata sa se repete. Ma pot gandi ca peste cinci ani Asociatia Internationala a Traducatorilor - pe care o vom infiinta foarte curand - nu va duce lipsa de membri. Dar bursele pentru traducatori n-ar fi fost totusi decat un capat de pod fara pod, daca nu era TPS.
Translation & Publication Support Programme a fost conceput de cativa tineri experti ai institutului, dupa modelul deja indelung rulat in alte tari. Statul (recte ICR) pune la bataie o suma de bani, iar editorii straini care doresc sa publice un autor roman aplica, sunt jurizati de specialisti din afara ICR si pot primi echivalentul cheltuielilor de traducere si, partial, de tiparire. Teama ca rezultatele vor veni prea incet pentru foamea literaturii romane de a iesi din tarc ne-a facut sa dublam, in primul an, aceasta oportunitate cu o oferta pornita din Romania: un juriu desemnat de presa literara a ales douazeci de autori dintr-o lunga lista de nume propuse democratic de publicul romanesc. Ei au fost tradusi si oferiti spre publicare editorilor straini. Dupa mai putin de un an, rezultatul provizoriu al celor doua ofensive conjugate arata astfel: 12 titluri contractate si in curs de publicare (vezi www.icr.ro), 1 deja aparut, aproximativ 6 programate sa apara pana la sfarsitul lui ianuarie 2007, 25 de noi aplicatii in curs de jurizare in ultimele zile ale acestui an.
Pana in 2006, statul roman nu a intreprins nimic coerent pentru a face loc literaturii romane in lume. Cele cateva zeci de titluri tiparite de Fundatia Culturala Romana in limbi straine au adus, cel mult, bani Postei Romane, fiind expediate unor persoane socotite influente. Ele au facut, in acelasi timp, destula paguba FCR si apoi nou infiintatului (in 2003-2004) ICR, umpland ochi depozitul institutiei. Asa se facea atunci! - prefer sa spun in loc de orice comentariu. Adaug insa ca sunt si acum destui scriitori romani din afara tarii care se declara dezamagiti ca nu-si pot publica o carte in limba engleza in urma unei scurte vizite in Aleea Alexandru 38. Pentru ei, argumentul ca acea carte nu se afla in librariile occidentale nu impresioneaza si nu ma mir: cu un titlu tiparit la Bucuresti intr-o limba de circulatie occidentala, altfel te prezinti in birourile unei edituri de acolo, nu-i asa?
TPS cam inchide norocul acestor CV-uri de carton. Nu dau nume, dar exilul literar romanesc iese greu din aceasta mentalitate. Noi mutam accentul spre literatura vie din Romania, in care includem si scriitorii valorosi din diaspora, ba chiar si pe cei care nu sunt pe gustul publicului romanesc, dar conving editori din afara.
Mai sunt multe de facut: TPS trebuie sa devina un program multianual, finantat multianual, si care sa fie adoptat ca prioritate a politicii culturale a statului roman. Romania trebuie sa-si duca scriitorii in strainatate, sa invete sa-i "ambaleze", sa-i impresarieze. Un marketing profesionist nu poate fi inlocuit de nici un entuziasm birocratic. O strategie de coeziune in jurul valorilor culturale este, probabil, prima misiune (simbolica) a statului roman, iar Institutul Cultural Roman e pregatit sa si-o asume. Mult mai concreta e insa misiunea unei reconstructii urgente, si din temelii, a legislatiei sub care functioneaza cultura la noi. A avea oportunitati si a le rata din motive… legislative e o vina de care nimeni nu ne va ierta. Cata vreme nu schimbam nimic, ramanem la scrisele lui Mircea Vulcanescu (cititi ultimul numar, innoit, al Vietii romanesti!): "Ceea ce are, peste toate (romanul - n.n.), e spiritul critic si demonul posibilitatilor. Ceea ce-i lipseste este tenacitatea si perseverenta" .
Interviu cu FLORIN BICAN
Un program care va urni literatura noastrape un traseu universal
Domnule Florin Bican, va rugam sa ne descrieti programul pe care il coordonati.
Cu un an in urma acest program era inca un "tramvai numit dorinta", asteptand sa iasa din depourile Institutului Cultural Roman pe un traseu la acea vreme incert. Ideea de baza era sa le oferim unor tineri din alte tari posibilitatea de a petrece trei luni in Romania pentru a le capta bunavointa fata de literatura noastra. Se pornea de la premiza subiectiva ca aceasta literatura merita sa fie cunoscuta si tradusa si se mai pornea de la realitatea obiectiva ca, in afara Romaniei, interesul care i se arata este inexistent, chiar in cercuri altminteri consumatoare de cultura. O alta realitate, dureros de obiectiva, este ca, in raport cu cantitatea de literatura care s-ar cere tradusa, cantitate aflata in continua crestere si nu neaparat in detrimentul calitatii, numarul traducatorilor, indiferent de limba, tinde spre zero. In aceste conditii, era clar ca nu se poate face nimic peste noapte pentru a remedia o situatie care se perpetueaza de - hai sa spunem - secole. Exista totusi un lucru care se poate face peste noapte chiar si in astfel de cazuri disperate: sa incepi. Am inceput, asadar… Mai intai am dat sfoara-n tara si mai ales in afara ei dupa bursieri. Initial, reactia a fost minima, astfel incat pentru prima sesiune, aprilie-iunie 2006, cu chiu cu vai am reusit sa acoperim jumatate din locurile disponibile cu tineri care, in cea mai mare parte, s-au dovedit indisponibili pentru lucrarea de pionierat la care fusesera chemati. Tramvaiul nostru numit dorinta ameninta sa se metamorfozeze in funicularul din Zorba Grecul, cu diferenta ca nu-i venea nimanui sa danseze. Personal, ma resemnasem, ca doar nu degeaba fatalismul, ca si codrul, e frate cu romanul. Dar cand, pentru a doua sesiune de burse, octombrie-decembrie 2006, numarul solicitantilor a fost dublu fata de numarul locurilor oferite, mi-am recapatat increderea in capacitatea programului de a urni literatura noastra pe un traseu universal, semn ca nu degeaba legea cererii si a ofertei a facut minuni acolo unde a fost respectata. Odata alesi, bursierii au fost incartiruiti la Palatul Mogosoaia si ne-am pus cu cultura pe ei. Prima luna a constat dintr-un curs introductiv de traductologie, exercitii practice de traducere pornind de la problematica atinsa in curs, si analiza de text cat cuprinde - si, dat fiind interesul participantilor, a cuprins... De la inceput au fost incurajati parinteste sa citeasca, atat pe baza unor recomandari, dar mai ales pe baza descoperirilor facute din proprie initiativa. Raspunsul a fost coplesitor, in sensul ca apetenta oaspetilor nostri pentru literatura romana a inceput sa dea gauri in rafturile librariilor centrale si ale anticariatelor, precum si in bugetele lor personale. Hraniti, unii dintre ei, in institutiile de invatamant din tarile lor cu cronicari si Budai-Deleanu (si Creanga, Eminescu, Caragiale la desert, daca erau cuminti), s-au inviorat brusc cand au dat de gustul literaturii de piata. Schimbul de opinii care a insotit descoperirile a fost un curs in sine la randul sau. Odata bagati in viteza, bursierii au fost dati in a doua luna pe mana unor profesori de la catedra de romana a Universitatii, ca sa-i scoleasca si sa-i struneasca mai departe. Exercitiile din prima luna au continuat in subsidiar, pe masura ce invataceii demarau proiecte de traducere proprii, pentru care le acordam sprijin individual, in masura solicitarilor. In permanenta mergeau la teatru, la cinema, la manifestarile culturale organizate de Institut, la intalniri cu prietenii pe care si-i facusera aici, precum si la intalniri de lucru cu scriitori, editori etc., ca sa se sature de literatura romana. Si ei tot nu se saturau… Un element distinct al cursului l-au constituit si intalnirile regulate cu scriitorul Filip Florian, al carui roman Degete mici l-au parcurs impreuna, avand privilegiul de a-i cere parerea autorului din pozitia de cititori si traducatori. Intrucat cu Budai-Deleanu nu ne-am putut intalni, ne-am orientat spre Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Nicolae Manolescu, Horia-Roman Patapievici, Calin Torsan, Cosmin Manolache, Vasile Ernu, Cezar-Paul Badescu, Cristina Cheveresan, Luminita Marcu si Paul Cernat, ultimii doi fiindu-le si profesori de literatura romana post-decembrista. Cum un lucru tinde sa conduca la altul, programul are deja propria sa dinamica, asa ca multe elemente trebuie elaborate din mers. Culmea e ca functioneaza, si inca bine. Unii bursieri deja sunt in tratative cu edituri si publicatii din tarile lor pentru traducerea unor selectii de literatura romana. Se pare ca atmosfera cursului le-a intretinut interesul care i-a manat in primul rand aici.
Cum se stabilesc tematicile de curs pentru traducatorii in formare?
In ceea ce priveste partea teoretica a cursului, notiunile introductive de traductologie despre care vorbeam mai inainte, se urmareste o sensibilizare a participantilor la dimensiunea culturala a traducerii literare din perspectiva echivalentei dinamice. Alegerea unei, sa zicem, sintagme de catre autor este rezultatul unei experiente desfasurate intr-o cultura circumscrisa istoric si geografic, comunicate unui cititor care se presupune ca impartaseste aria de provenienta a acestei experiente. Traducatorul va trebui in mod ideal sa reproduca acest circuit la un nivel care sa-l poata include pe cititorul din spatiul sau cultural - operatiune deloc usoara, dar preferabila, zic eu, echivalentei formale care forteaza continutul in tipare adesea nefericite. Traducatorul "in formare" trebuie sa invete sa se plieze alternativ pe cele doua culturi cu care opereaza - cea din limba sursa si cea din limba tinta, ca de aia ii zice "in formare". Ca sa te formezi insa ca traducator iti trebuie si un spatiu liber in care sa-ti manifesti creator initiativa, deci cursul nu trebuie sa opereze ca un tavalug egalizator. Am urmarit echivalenta la nivel de cuvant, de sintagma si de context, oprindu-ne la cazuri comune de neechivalenta si trecand in revista procedeele standard folosite de catre traducatorii consacrati pentru depasirea neechivalentelor. Bineinteles ca in traducere, ca si-n dragoste, nu se poate generaliza. Am incercat de aceea sa cultivam discernamantul ca principiu generator de atitudine. Dreptu-i ca si in numele echivalentei dinamice se comit atrocitati. Intr-o traducere in limba engleza contemporana a Noului Testament, de exemplu, fariseii si saduceii au fost inlocuiti de laburisti si conservatori. Pe de alta parte, nici tehnicile echivalentei formale nu sunt total lipsite de virtuti. Prin urmare, cursul nostru predica echilibrul si buna masura. In fine, cursul incearca sa-i faca atenti pe viitorii traducatori la reactia cititorului, din perspectiva criticii care abordeaza aceasta tema. Traducatorii descopera, singuri de obicei, abisurile care-i pandesc la tot pasul si invata cum sa le exploreze decent sau cum sa le evite ingenios si elegant. Asta ar fi partea teoretica. Pentru cea practica, respectiv literatura romana de ultima ora, am apelat la indrumarea unor cadre universitare specializate care sa-i calauzeasca prin acest desis, ajutandu-i sa pastreze o orientare academica, fara insa a deveni scortosi.
Cum ati ales profesorii? In ce constau cursurile propriu-zise?
Profesorii au fost alesi la recomandarea domnului decan al Facultatii de Litere, Liviu Papadima. Recomandare pentru care ii suntem unanim recunoscatori. Cei recomandati, Luminita Marcu si Paul Cernat, sunt ei insisi scriitori, tineri - apropiati ca varsta bursierilor nostri - si foarte activi in aceasta tripla capacitate pe scena literara a acestui inceput de mileniu. Ne-am gandit la familiarizarea traducatorilor in formare cu literatura tanara pentru ca, fiind si ei tineri, au ocazia sa creasca odata cu aceasta literatura, asa cum cresteau odinioara pionierii odata cu tara. In afara de cursurile la domiciliul clientului, bursierii participa la libera alegere si din proprie initiativa la cursuri si seminare de la Universitate. Cursul lui Ion Manolescu despre traditie si inovatie in literatura romana interbelica este un hit. La cursurile cu Luminita Marcu si Paul Cernat, dupa o introducere generala de tipul "inainte si dupa ’89", cu studiul concret al unor fragmente de text, li s-au dat teme constand din citirea unor carti - Baiuteii, de Filip si Matei Florian, Simion Liftnicul, de Petru Cimpoiesu, Pupa Russa, de Gheorghe Craciun, Povestiri mici si mijlocii de Cosmin Manolache, Calin Torsan, Sorin Stoica si Ciprian Voicila, si Limba comuna a lui Sorin Stoica. Cu aceasta ocazie am vazut si eu studenti care-si fac temele cu entuziasm. Lecturile au fost de obicei insotite de exercitii de traducere. Substanta cursurilor o alcatuieste insa dezbaterea, animata si prin participarea unora dintre scriitorii mentionati. Un caz particular care trebuie insa mentionat este colaborarea bursierilor vorbitori de limba engleza cu masteratul de traducatori condus de doamna profesoara Lidia Vianu la catedra de engleza a Facultatii de Limbi si Literaturi Straine. Aici am asistat la o simbioza superioara intre traducatorii nostri si masteranzi, care, sustinuta cum se cuvine din ambele parti, ar putea semnala sistematic si impecabil literatura noastra in spatiul anglofon, contribuind in acelasi timp la formarea unor traducatori "interni" de literatura romana in engleza - ca nu stii cand iti trebuie…
Bursierii dumneavoastra sunt foarte tineri. Pe ce criterii i-ati selectat?
Cand solicita bursa, traducatorii trebuie sa prezinte, pe langa scrisoarea de intentie, un CV si o recomandare din partea unui cunoscator credibil de limba romana, cu care au avut de-a face profesional. Este esential ca ei sa aiba notiuni de limba romana de la care sa poata porni efectiv in traducerea unui text literar, sa poata face dovada unui interes sincer pentru literatura si traducere, fara insa a fi avut realizari deja marcante in domeniu - bineinteles ca daca asemenea realizari exista, ele vor fi luate in consideratie -, sa fie pregatiti sa se incadreze in grupul de bursieri si sa contribuie pozitiv la dinamica lui cu personalitatile lor. Disponibilitatea lor de a interactiona este un avantaj, ca si sensibilitatea, dar cum sa cuantifici astfel de calitati? Tineretea e un criteriu, dar in primul rand cea spirituala. Este adevarat insa ca cei care-si pot permite sa stea trei luni cu o bursa in Romania sunt mai degraba studenti, asa ca rezulta de aici o anumita varsta biologica predominanta. In plus, vocatia de traducator tinde sa se manifeste de timpuriu. Nu se exclud insa exceptiile. Oricum, sunt preferati solicitantii cu profil filologic si cei care nu se afla deja in Romania cu alte treburi. Din noianul acesta de calitati un juriu incearca sa faca portretul robot al omului potrivit. Sansa este al patrulea membru al juriului…
Veti pastra legatura cu bursierii? In ce fel?
Aceasta este ideea centrala a programului. Daca toata afacerea s-ar reduce la un stagiu de trei luni la Mogosoaia, urmat de un schimb de carti postale de sarbatori, ne-am putea reprofila pe turism agrar, ca si asta-i o forma de integrare europeana… In primul rand trebuie ca bursierii sa plece cu o impresie care sa le creeze dorinta de a reveni pentru a continua ceea ce au inceput. Pentru asta trebuie sa inceapa deci ceva. La acest capitol stam bine de asta data - nu se va intoarce nimeni fara un proiect pe teava. Pentru finalizarea proiectelor, ma refer strict la datele care vor facilita interpretarea optima a elementelor culturale din romana in vederea traducerii coerente, le voi ramane permanent la dispozitie - de mijloace de comunicare nu ducem lipsa - pentru sfaturi, consultatii si recomandari. Si nu voi fi singurul care va face acest oficiu. Si-au facut deja prieteni, chiar printre scriitori si critici, la care sa poata apela cand ii strange limba romana cu usa. Institutul Cultural Roman se va implica si financiar in publicarea unor traduceri. In plus, de pe pozitia sa, poate functiona ca intermediar intre traducatori si edituri, pe masura ce se vor acumula date suficiente. Important e sa se creeze niste legaturi de suflet, asa cum s-a intamplat de aceasta data. Acest gen de legaturi se pastreaza - si se dezvolta - de la sine. De aceea punem atata pret pe relatiile interpersonale.
(A consemnat Rodica Palade)
DOINA MÂNDRU, directoarea Centrului de Cultura "Palatele Brancovenesti", Mogosoaia
Ganduri la un alt inceput…
Daca Palatul Brancoveanu de la Mogosoaia si casa lui de oaspeti sunt astazi un loc primitor si deschis culturii, este nu doar gratie fondatorului lor (care a mai zidit sau refacut si alte palate, astazi total disparute sau in semiruina), ci mai ales datorita vredniciei mostenitorilor lui de peste un veac, familiei domnitorului Gh. Bibescu, cea care l-a restaurat in doua randuri cu enorme sacrificii materiale, dar si cu o mare stiinta si respect pentru frumos. Intre ei, printesa-scriitoare Martha Bibescu (nascuta Lahovary) si sotul ei, printul aviator George Valentin Bibescu, si-au cheltuit peste 25 de ani de viata, enorme fonduri si energie pentru a finaliza aceasta restaurare, reusind pana la urma sa redea viata, stralucire si chiar un viitor vechilor ziduri smulse ruinei. Musafiri pentru o zi, saptamani sau chiar ani ai acestor locuri incarcate de istorie au fost regii si reginele Romaniei, printi, ambasadori, prelati si politicieni din lumea marilor puteri europene, aviatori si ingineri, iar peste vremuri, si mari scriitori romani, dramaturgi si poeti ce au gasit intre zidurile casei de oaspeti si in umbra parcului secular un refugiu pentru creatie si un cadru de viata decenta, posibila doar in rare locuri.
Mogosoaia, spatiu al intalnirilor esentiale in care s-a vorbit limba culturii in variantele ei germane, italiene, franceze sau engleze cu nuantata eleganta, mi s-a parut, prin chiar istoria sa, cel mai potrivit loc pentru atelierele in care s-ar putea forma, ar putea lucra impreuna cei prin care marea cultura scrisa romaneasca va putea depasi pragul limbii, spre larga comunicare.
De aceea am fost bucuroasa sa ofer Institutului Cultural Roman cele 20 de rezidente pentru tinerii si atat de seriosii sai bursieri, cu siguranta, pe termen lung, cei mai eficienti ambasadori ai culturii romanesti.
Sper ca si celelalte rezidente pe care le acordam, in parteneriat cu centre si municipalitati europene importante in lumea culturii, sa aduca acelasi plus de cunoastere spre comuniune.
Gandurile de fata, la sfarsit de noiembrie, luna scriitoarei Martha Bibescu, in care palatul expune opera lui Octav Grigorescu, exceptional ilustrator de carte, pictor si poet, au si sensul unui omagiu cuvenit fondatorilor, restauratorilor si mostenitorilor de drept care, cunoscand noua viata a Mogosoaiei, ne-au re-daruit-o cu discretie, eleganta si infinita generozitate. Oameni si locuri cu adevarat binecuvantate.
LIDIA VIANU
Lectura incotro? sau, altfel zis, text si context...
Se intampla tot felul de schimbari in atitudinea studentilor la filologie din 1990 incoace. Deschiderea catre piata de carte libera a venit in paralel cu un sentiment de saturatie. De ce nu mai citeste studentul de azi la fel ca cel de acum zece ani? De ce e nevoie de atatea "strategii didactice" pentru a pacali elevii/cursantii sa citeasca, pentru a le invinge inertia, indiferenta fata de textul scris, tocmai acum, cand el se poate cumpara in multe librarii, comanda pe Internet ori pur si simplu descarca de pe Gutenberg.org in conditii de profesionalism? Toti criticii si profesorii de literatura au o singura intrebare obsedanta: Lectura incotro?
In conditiile acestei modificari a campului literar, s-a nascut CTITC (Centrul pentru Traducerea si Interpretarea Textului Contemporan) - centru de cercetare pe care l-am infiintat impreuna cu Daniela Ionescu (coordonatoarea masteratului de interpretare) si Roxana Petcu (coordonatoarea masteratului de terminologie) la Catedra de Engleza a Facultatii de Limbi si Literaturi Straine, Universitatea din Bucuresti. CTITC este un centru care isi propune - printre altele - sa predea literatura contemporana prin traducere. Cursul meu de literatura contemporana (britanica si americana) de la masteratul de traducere a textului literar contemporan (care face parte din CTITC) s-a adaptat noii conditii a studiului textului literar. Am cautat o modalitate complementara studiilor culturale, adica alta cale de a capta interesul decat prin intermediul teoriei critice ori culturale.
Asa s-a nascut o colaborare incredibil de eficienta intre masteranzii CTITC si bursierii ICR Jeanie Han si Alexis Santi. Ei lucreaza sub indrumarea scriitorului si traducatorului Florin Bican la traducerea catorva autori romani in engleza. Cum orice traducator englez are nevoie de confirmarea unui roman ca a inteles corect textul romanesc pe care il traduce, la fel cum nici traducatorul roman nu poate functiona fara girul unui vorbitor nativ, studentii de la masteratul de traducere a textului literar contemporan au fost entuziasmati sa lucreze in orele de curs cu cei doi bursieri americani, la traducerea unor texte diverse, de la Max Blecher la Gabriela Adamesteanu, Mircea Dinescu si Dan Verona.
Cei doi conducatori de curs - adica Florin Bican si cu mine - s-au trezit in fata unor studenti care aproape ca lucreaza singuri si pe care ii entuziasmeaza interactiunea intre contextele lor culturale. S-au desfasurat lungi discutii legate de registre stilistice, influenta istoriei (mai ales a Cortinei de Fier) asupra literarului, traducerea subtextului (bine cunoscutul "printre randuri", care nu a murit odata cu comunismul, fiindca ambiguitatea e indispensabila oricarei literaturi). Studentii au inteles in mod cat se poate de concret ca traducerea literaturii inseamna traducerea unei epoci/natii/sensibilitati/morale/etc., ca numai traducatorul informat si cultivat poate transpune un text fara a-l mutila.
Planurile CTITC merg in ambele directii: traducerea literaturii contemporane din engleza in romana si din romana in engleza. Infiintarea centrului a fost posibila doar dupa cincisprezece ani de lecturi asidue si de incercari de a lua legatura cu autorii englezi si americani. In 1990 am inceput sa recuperez ceea ce nici nu indrazneam sa visez inainte de caderea comunismului ca voi citi vreodata. Dupa o lunga perioada de lectura, Consiliul Britanic si-a deschis portile si mi-a facilitat invitarea la videoconferinte a autorilor de care ma ocupam. Pâna in acest moment peste cincisprezece romancieri si poeti importanti britanici (printre care David Lodge, Peter Ackroyd, Julian Barnes, Alasdair Gray, George Szirtes, Ruth Fainlight, Randall Stevenson) s-au intalnit cu masteranzii de la traducerea textului literar contemporan, care ii traduc.
Anul trecut am cerut Institutului Cultural Roman sa ne ajute sa materializam eforturile masteranzilor nostri si ale profesorilor lor. Felul in care grupa de masteranzi de anul acesta lucreaza cu Jeanie si Alexis este o incantare. Studentii sunt profesori in acelasi timp, fiecare pentru contextul pe care il cunoaste. Din aceasta intrepatrundere de culturi, textul are enorm de castigat.
Colaborarea CTITC (Catedra de Engleza a Universitatii din Bucuresti, reprezentata in cazul acestui curs de mine) cu ICR (ii multumim lui Horia-Roman Patapievici, Mircea Mihaies, Taniei Radu si nu in ultimul rand lui Florin Bican - care au facut aceasta innoire a predarii literaturii posibila) contribuie la tonifierea literaturii, leaga textul de context intr-un mod care a readus placerea lecturii si a reactualizat-o.
LUMINITA MARCU
Intalnirea cu traducatorii - cel mai interesant eveniment cultural al unei toamne bogate
Intalnirea cu cei zece traducatori invitati in Bucuresti de Institutul Cultural Român s-a produs, in cazul meu, in cladirea Facultatii de Litere, intr-o dimineata de toamna extrem de aglomerata cultural. Dupa lungi perioade in care ai senzatia ca nu se intampla nimic si zilele curg egale si goale, la un moment dat parca se aduna in cateva saptamani toate evenimentele posibile, lansarea unei carti (a primei carti, ceea ce face problema si mai delicata), lansarea unei reviste, un targ de carte plin de intalniri importante si asa mai departe... Dar cursul de literatura româna contemporana pentru urechi straine a fost de departe cea mai mare provocare a acestei toamne nu lipsite de provocari culturale. M-am gandit in fel si chip la structura acestui curs, ba chiar mi-am imaginat cum ar putea iesi o carte, un studiu pornind de la aceasta idee... Dintr-o data, literatura româna acut contemporana, cea pe care o gasim acum pe rafturile librariilor, cea pe care o scriu unii dintre prietenii mei apropiati, literatura asta fata de care ne simtim cateodata asa de apropiati, iar alta data parca n-o intelegem in ruptul capului, trebuia sistematizata pentru niste cursanti "din afara"... Nu cred ca exista exercitiu mai util de clarificare a propriei patrii/a propriei literaturi decat incercarea, nevoia de a o face inteligibila unor urechi straine...
Cei zece tineri traducatori au compus cel mai interesant auditoriu pe care un profesor de literatura româna si l-ar putea dori. Vorbind o limba in unele cazuri aproape perfecta, fara accent strain (Anita Bernacchia, din Italia, de pilda), sau in altele mai putin perfecta, dar cu acea stradanie absolut emotionanta pentru auzul unui nativ care se simte definitiv flatat tocmai de efortul respectiv, traducatorii nostri au stat timp de cateva saptamani ascultand curiosi si intrebatori povesti despre literatura româna contemporana. Am incercat sa le prezint cativa scriitori, care si-au citit din cartile lor, am incercat sa le clarific cateva posibile directii (literatura recuperarilor soft din lumea comunismului, romane ale tranzitiei, un posibil trend cartarescian, scriitorii teribilisti versus scriitorii mestesugari si meticulosi stilistic ai temelor tari etc.), de fiecare data gandindu-ma daca ceea ce le spun e suficient de clar, de explicit sau de interesant. Ei m-au impresionat cu seriozitatea lor (Marina Gessner din Croatia, de pilda, cred ca a fost cea mai neobosita ascultatoare, nu doar a cursurilor de la ICR, dar si a seminarelor mele de literatura contemporana din facultate), la fel cum m-a impresionat ajutorul discret si constant al Institutului Cultural si al lui Florin Bican insusi, cel care s-a ocupat de noi toti in aceasta poveste.
Intalnirea cu cei zece tineri intelectuali din Statele Unite, Italia, Cehia, Polonia, Croatia, Portugalia a fost, de departe, cel mai interesant eveniment cultural al acestei toamne bogate.
PAUL CERNAT
O experienta reconfortanta
Intalnirea cu tinerii traducatori a fost o experienta inedita pentru mine, o experienta reconfortanta pe care as dori-o reeditata de cat mai multe ori si in comunicarea cu studentii romani. Am avut surpriza extrem de placuta de a sta de vorba cu niste tineri foarte inteligenti, draguti si prietenosi, cu minti deschise si mobile, avizi sa afle cat mai multe lucruri, cu un comportament firesc si degajat. Am invatat destule unii de la altii, am comentat in detaliu carti romanesti si, pornind de la ele, am comparat culturile din care venim: adeseori discutia se transforma intr-un brainstorming despre cultura vie si despre relatia ei cu lumea din jurul nostru, o discutie fara rigiditatile si blocajele care intervin adesea in comunicarea universitara din Romania intre profesori si studenti. Mi-am dat seama, cu ocazia asta, cat de multe avem in comun, dincolo de toate diferentele. Ma simt imbogatit intelectual... Studentii au fost minunati, fiecare in felul sau. O sa-mi fie foarte dor de ei. Cine stie, poate ne vom mai revedea...
MARIA LUISA LOMBARDO, Italia
Sunt italianca si am studiat romana la Universitatea din Catania (Sicilia). Dupa facultate, am avut prilejul de a lucra ca lector la Universitatea de Vest din Timisoara, precum si de a face doctoratul de filologie romana in Romania, cu domnul prof. C. Ungureanu. Am si publicat prima mea carte in Romania, Erotica Magna . Acum lucrez la traducerea unor texte populare romanesti si ale lui Creanga. Imi plac multi scriitori romani, pe care i-am citit cu mare placere (de la Creanga la Cella Serghi pana la Filip Florian). In continuare, as vrea sa traduc o antologie de literatura romana contemporana.
Intalniri cu scriitorii
Ce pacat ca nu pot sa povestesc despre Mircea Dinescu, pentru ca intalnirea cu el a avut loc inainte ca eu sa fiu aici, dar colegii mei care au fost la el au spus ca a fost un moment deosebit de placut.
De altminteri, la Mogosoaia momentele placute n-au lipsit nici la intalnirile cu ceilalti autori.
Pomenesc in primul rand discutiile saptamanale cu scriitorul romanului Degete mici si coautorul romanului de memorii Baiuteii, Filip Florian. Florian ne-a introdus in lumea sa de scriitor, precum si in lumea sa personala, pentru ca romanele lui tin si de latura aceasta mai intima. Vorbele lui m-au facut sa inteleg cat este de firesc si sincer acel lirism (uneori tragic si uneori nostalgic) pe care l-am perceput in cartile lui. Ne-a marturisit un fel de neliniste sufleteasca datorata faptului ca uneori cotidianul l-a obligat, cu mare regret, sa-si neglijeze arta scriitoriceasca. Pentru Florian a scrie este un sacrificiu, dar si o placere: placerea de a lucra la fiecare cuvant ore in sir pentru ca, in mod paradoxal, proza lui sa fie spontana, precum spontan a fost si scriitorul insusi cu noi.
Cum am facut specializarea in filologia rusa, intalnirea cu Vasile Ernu a fost un voiaj spre trecut, asa cum o calatorie intr-o lume trecuta este si romanul lui, Nascut in URSS. In afara de faptul ca am ascultat cu placere vocea lui cu un vag accent rusesc (asa mi-a sunat mie, cel putin), perspectiva lui ludica de a privi inapoi mi s-a parut extraordinara. Mai ales ca el vorbeste cu verva si pasiune despre nostalgia pentru o lume spre care nu mai merge nici un avion si nici o strada, dar care totusi exista in memoria celor care au trait candva in lumea aceea, rea sau buna, care a fost.
Ana Blandiana a remarcat cum poezia poate fi o oaza de liniste intr-o lume cutremuratoare. Cu o simplitate si o veselie neasteptate, a vorbit despre viata ei de scriitoare si ne-a daruit unele dintre cartile ei. Dar cadoul cel mai frumos pentru mine a fost prilejul de a o asculta pe poeta citindu-ne o poezie compusa chiar la Mogosoaia.
La Muzeul Taranului am stat la taifas cu prozatorii Calin Torsan si Cosmin Manolache, care ne-au povestit cate ceva despre ei, despre Sorin Stoica si despre caracterul experimental al grupului lor, intr-o ambianta foarte prietenoasa.
Si nu trec pe planul doi ca profesorii care ne tin cursurile sunt si ei scriitori, chiar daca unii nu prea dezvaluie aspectul acesta, precum Paul Cernat, despre care am descoperit acum cateva zile ca a scris (in calitate de coautor) un roman cu totul amuzant despre lumea insectelor.
JEANIE HAN, Statele Unite
Jeanie Han este americanca originara din Coreea de Sud. A inceput sa invete limba romana din 2004 acasa pe Internet si cu niste carti. In acest moment isi revede traducerea romanului de Max Blecher Intamplari in irealitatea imediata.
O povestire de dragoste
Dau de Daria pe Bulevardul Balcescu si o intreb cum se spune pe romaneste "Salut-o pe Lavinia". Anita mi-a spus asta acum doua zile in micuta noastra bucatarie din Palatul Mogosoaia, dar nu pricepusem totul si eram prea jenata sa tot intreb. Si ma izbeste din nou cat de groaznica e romana mea. Ma gandesc cum trebuie mereu sa caut o pagina intreaga de cuvinte la fiecare doua pagini citite in Degete mici. (Dar ai tradus intregul text al Intamplarilor in irealitatea imediata. Cum de s-a putut intampla asta?) Limba romana pe care de fapt nu o cunosc. Tin un cuvant romanesc in palma mea, dar inca nu are nici greutate, nici forma, nici textura. E zidul dintre mine si omul care a fost Max Blecher. Dar nu e doar un zid; e si un instrument la care incerc sa cant atunci cand citesc cu voce tare cateva pagini din intamplari alese la intamplare. Incerc sa articulez fiecare silaba (si sa-mi rulez dramatic "r"-urile!) si fara sa ma gandesc prea mult la sens ma delectez cu sunetele, care imi imaginez ca transmit sens. ("Ziua, indata dupa masa, in caldura incinsa de soare, dezolarea balciului era nesfarsita. Imobilitatea caisorilor de lemn, cu ochii lor holbati si coama lor bronzata, capata nu stiu ce teribila melancolie de viata impietrita. Venea din baraci, miros cald de mancare, in timp ce o unica flasneta, undeva departe, insista sa-si scurga astmatic valsul, din haosul caruia, din timp in timp o nota metalica fluierata, ca un brusc «jet d’eau» inalt si subtire iesit din masa unui bazin cu apa.") Dar ce a spus de fapt Blecher? Si de ce sunt insetata sa citesc ce spunea? Ce mi-a spus oare mai mult decat asta: ca lumea este limba pe care n-o poti citi, care te inconjoara si te chinuie ademenindu-te, si care are totusi o precizie implacabila? Imi gasesc cumva alinarea in articularea lui si incerc sa o fac a mea - traducerea. Traducerea ca revelatie si comuniune. (Poate exista un act mai intim decat a primi in tine rostirea cea mai adanca si mai autentica a cuiva si apoi a-i da o a doua existenta, paralela, care e in acelasi timp o dublare si ceva autonom si complet?) Daca nu o pot articula singura (desi mereu incerc!) - asa cum e - eu inauntrul lumii, parte a lumii, privind lumea in fata - atunci privesc la altii, oriunde, in orice limba, cumva, undeva, ca sa-l gasesc pe cel ce a rostit - intr-un fel care sa stinga aceasta sete - ceea ce trebuia sa fie spus.
(Tradus de Dani Brandiu din engleza)
CAROLINA MARTINS FERREIRA, Portugalia
Jurist specializat in dreptul imigratiei, lucrand la Inaltul Comisariat pentru Imigratie si Minoritati Etnice, institutie guvernamentala din Portugalia. Traducator si interpret autorizat de Ambasada Romaniei la Lisabona.
Traduceri: M. Eminescu (poezie), T. Arghezi (poezie), A. Blandiana (poezie si proza), E. Cioran (eseu), M. Eliade (fragmente), M. Dinescu (articol).
Proiecte in lucru: G. Adamesteanu, Dimineata pierduta (roman); H.-R. Patapievici, Omul Recent (eseu).
Legaturi tainice
De Craciunul 2001, eu am cerut o combina muzicala, iar fratele meu un laptop. Eu nu voiam un laptop si nici nu ma interesa Internet-ul. Dar in acel miez de noapte atat eu, cat si fratele meu am despachetat amandoi: cate o combina si cate un laptop...
Povestea legaturii mele cu Romania a inceput in dimineata zilei de 9 februarie 2002, cand, in posta mea electronica, recent infiintata, a aparut un email intitulat "AMAR AMÁLIA" (A iubi pe Amália) si avand ca expeditor un nume exotic, terminat in "escu". Era scris intr-o portugheza buna: cineva, in cealalta extremitate a Europei, intr-o tara despre care eu nu prea stiam mai mult decat numele capitalei si faptul ca acolo se vorbeste o limba latina, invatase in mod autodidact limba mea spre a putea intelege versurile cantate de cea mai mare cantareata din tara mea. Si iata ca din pasiunea noastra comuna pentru Amália se naste o vasta corespondenta si o mare prietenie. Primul meu contact cu limba lui Eminescu s-a produs printr-o carte, trimisa de prietena mea, cu poezii tocmai ale acestuia. Parca ma vad recitandu-le, cu voce tare, descoperind si perfectionand fiecare sunet al acelei limbi in mod straniu latina care incepea sa ma fascineze, dar pe care eu credeam a fi imposibil s-o invat candva...
Pe 27 decembrie 2002, am aterizat pentru prima oara in Romania. Am plecat doua saptamani mai tarziu, luand cu mine o tristete anume dupa ceea ce lasam in urma si trecuse parca prea repede pe langa mine... acea limba de care ma indragostisem definitiv, pe care mi se parea ca o inteleg fara a intelege, obiectiv, aproape nimic, acea lume atat de diferita dar atat de asemanatoare in fond, acea tara, in fine, care ramanea un mister pentru mine.
Si iata ca, nascuta dintr-o gluma, o idee a devenit serioasa. Pe 23 septembrie 2003, am ajuns in Romania cu o bursa Erasmus, gata sa incep marea aventura a vietii mele: sa termin Dreptul intr-o facultate necunoscuta, intr-o limba necunoscuta, la 4.000 de km de tara mea. La inceput ma asteptam sa pot face cateva cursuri in limba franceza, dar pe la sfarsitul lui noiembrie deja imi venea mai la indemana sa spun unele lucruri in romana decat in franceza sau in engleza, iar in decembrie am dat primul meu examen (in romana), la care am luat un rotund 10. A fost prima zi cand a nins in Bucuresti in iarna aceea... Imi amintesc bucuria mea cu gustul primei ninsori. Am invatat mult, am muncit mult (iar prietena mea m-a ajutat foarte mult), dar limba romana n-am simtit-o niciodata ca pe un obstacol, ci intotdeauna ca pe o pasionanta provocare care mai si aducea o lumina noua asupra dreptului insusi.
Am trait zece luni in Bucuresti. Niciodata nu m-am simtit intr-o tara straina,
intotdeauna m-am simtit acasa. Azi, cand trec pe langa Facultatea de Drept, pe Bd. Kogalniceanu, spun natural "facultatea mea". Si mi se pare straniu ca a fost o vreme cand eu nu stiam romaneste.
Marturisesc ca-mi doream o sansa de a simti din nou ca sunt in Romania nu doar in trecere - ca traiesc in Romania. Si iata ca, dupa trei ani (si mi se par mult mai multi...), ajung in Bucuresti tot cu o bursa, dar, de aceasta data, deja ca traducatoare de romana in descoperirea minunatei lumi noi a literaturii romane. Ce bine e sa ma-ntorc acasa!
JIRINA VYORÁLKOVÁ, Cehia
Studiez limba si literatura romana si limba si literatura ceha la Universitatea Carolina din Praga in anul cinci. Ca traducator sunt novice absolut. Acum traduc Erotikon de Liviu Bleoca si am inceput sa lucrez si la traducerea romanului Craii de Curtea Veche, dar asta e o inghititura cam mai mare.
Identitatea ascunsa
Cred ca legaturile intre Cehia si Romania sunt mult mai profunde decat se stie, fiind aproape invizibile pentru majoritatea cehilor (probabil si pentru majoritatea romanilor). Uneori sunt niste detalii mai nostime. Eu m-am nascut in partea Moraviei de Est, careia i se spune Valahia, pentru ca in secolul al XVI-lea au venit acolo niste oameni din teritoriul Romaniei de azi. Au importat la dealurile noastre cultura lor ciobaneasca, distilarea de tuica de prune, cat si niste cuvinte de origine balcanica, ca baci, coliba, branza, jintita sau tap. Bunaoara daca cineva nu-mi miroase bine, e pentru mine ceva obisnuit sa spun (nu cu voce tare, bineinteles) ca duhneste ca un tap.
Acum cativa ani a fost fondat Regatul Valahiei, un fel de mistificare sau de gluma. Si ca un fel de patriotism local. Avem un rege (un actor foarte cunoscut, cu pasiune pentru tuica), si chiar pasapoarte.
Dar exista si lucruri mai serioase, din istoria recenta. De pilda Kromeríž, orasul dupa parerea mea cel mai frumos din Moravia, n-a fost eliberat de Armata Rosie, ci de romani. Mi-am adus aminte la Ana Blandiana, care scrie in Orase de silabe despre calatoria sa in Slovacia, unde a vrut sa gaseasca mormantul lui Gheorghe Sincai, dar in loc de asta a gasit o sumedenie de morminte ale soldatilor romani.
Dupa razboi, in zona de frontiera - fosta Sudetenland, parasita de germani si bantuita de niste "patrioti" cehi - au venit multi romani si greci ca sa se stabileasca acolo. Unul dintre ei a fost bunicul meu, un tanar dintr-un sat aproape de Suceava, care in razboi sau dupa el a trait ceva despre care n-a vrut sa vorbeasca niciodata.
Si eu nu l-am auzit niciodata pe el vorbind romaneste. Nici cand incepusem deja sa studiez romana. Nu stiu de ce, nu stiu aproape nimic, dar cred ca nu trebuie sa stiu tot precis ca sa inteleg ca este o tipica poveste est-europeana sau central-europeana, daca vreti. O poveste cu razboiul, cu "fratii" rusi, care mi-au omorat-o pe strabunica, cu comunismul victorios, cu Securitatea... Are ceva de-a face cu identitatea noastra comuna, nu numai cu identitatea bunicului ori a mea.
Cred ca avem mai multe lucruri in comun decat consumul excesiv de tuica sau cuvantul tap. De fapt, Ana Blandiana, in sfarsitul schitei sale, a zis cum a descoperit in loc de ramasitele pamantesti ale lui Sincai o parte a identitatii romane. Presupun ca eu am o experienta asemanatoare. Nu l-am cautat pe nici-un mort si nu l-am gasit pe nici-un mort - ci ceva viu. Oricum abstract si invizibil.
PETRA MENDLOVÁ, Cehia
Ma numesc Petra Mendlová. Studiez limba si literatura romana la Facultatea de Litere din Praga.
Dupa un deceniu
In viitor as dori sa pastrez legatura cu limba si literatura romana ca traducator. Impreuna cu profesorul meu de romana de la Praga am planuit sa lucram la o antologie de proza scurta contemporana.
Am studiat pianul aici la Bucuresti, la liceul de muzica George Enescu.
M-am gandit ca as putea sa profit de aceasta experienta personala si sa compar in cateva cuvinte Bucurestiul de atunci cu imaginea pe care am regasit-o astazi.
Cand m-am intors dupa aproape un deceniu la Bucuresti am fost cam dezamagita. Mi s-a parut ca nu s-a schimbat aproape deloc. Insa plimbandu-ma putin prin centru am descoperit ca prima mea impresie a fost falsa. Multe lucruri s-au imbunatatit. S-au construit si renovat multe cladiri. Am fost incantata cand am vazut cat de frumos arata acum Ateneul, BCU s.a. Poate doar monumentul din Piata 21 Decembrie nu mi s-a parut chiar o ameliorare, dar asta este doar parerea mea. M-a surprins transformarea Pietei Victoriei, unde au aparut cladiri inalte din otel si sticla care pe atunci abia incepusera sa se construiasca - parca am gresit statia de metrou. Cat despre trafic, aici cred ca lucrurile din pacate au ramas neschimbate. Am impresia ca este chiar mai rau decat inainte. Masinile sunt parcate pe trotuare, asa ca esti nevoit sa mergi vrand-nevrand pe carosabil, unde trebuie sa fii foarte atent sa nu te calce un sofer nervos si grabit. Traficul este incarcat, iar fara claxon si obraznicie nici nu poti conduce masina in Bucuresti. Dar poate din cauza acestei permanente agitatii poti aprecia si admira mult mai mult parcurile bucurestene. Au fost si au ramas perfect ingrijite. Este o mare placere sa te plimbi prin ele in orice anotimp. Un lucru care m-a intristat atunci, si acest sentiment l-am avut si la revenirea mea aici, a fost sa vad copii sau oameni batrani cersind pe strazi sau in metrou. Aceasta problema mostenita din trecut a mai ramas de rezolvat.
As vrea sa termin totusi pozitiv. Bucurestiul s-a schimbat, dupa ce l-am comparat cu cel de acum un deceniu, destul de mult si ii urez din tot sufletul ca schimbarile sa fie in continuare numai in favoarea lui.
LENKA MIKEŠOVÁ, Cehia
Sunt studenta la limba si literatura romana, la Praga. Am fost interesata (si mai sunt) de tarile Europei de Est si am vrut sa studiez una dintre limbile respective cu istoria si cultura ei. Cand m-am uitat la programa de admitere, am vazut ca in anul urmator incepe o serie noua la romana. Atunci am inceput sa ma pregatesc si m-a prins mai mult decat ma asteptam. Dupa un timp mi-am facut prieteni in Romania si am cunoscut tara cu toate contrastele ei, si nu-mi mai trece interesul - Romania a ajuns sa fie a doua mea tara.
Pana in prezent am tradus povestirea Chitimia de Ion Baiesu in ceha pe un website cu literatura universala. Am alcatuit un dosar dialectal bazat pe romanismele existente intr-un dialect ceh vorbit in satul banatean Ravensca, pe care nu l-am publicat inca. Acum lucrez la traducerea Evanghelistilor, de Alina Mungiu-Pippidi, si sper ca traducerea mea sa fie publicata. Daca nu, se vor bucura de ea tatal si prietenii mei.
Mogosoaia
Fiind o studenta care a petrecut o mare parte a ultimilor opt ani in diferite camine, diferite numai in ceea ce priveste numarul colegelor de camera si (ne)calitatea saltelelor (adica dupa cat timp incepeai sa simti dureri de spate), nici nu-mi imaginam ca poate exista altceva. Afland ca am primit bursa ICR, mi-am facut bagajele in modul obisnuit - nu uitasem nici prosop bun de carpa, oala veche, cana, lingura si briceag - si am plecat spre Bucuresti.
La gara am fost asteptata si bagata cu tot calabalacul intr-o masina care a pornit imediat spre Mogosoaia. Ma asteptam la vreun camin de nefamilisti lipit de zidul inconjurator al palatului. Asadar, cand soferul a intrat drept in gradina domneasca, mi s-au facut ochii cat mingile de tenis. Cand am coborat langa poarta interna si am zarit palatul in care urma sa stau, a trebuit sa ma pisc ca sa verific daca n-am adormit cumva in tren.
Am fost condusa intr-o camera mare, cu baie proprie si cu doua paturi (cu cele mai bune saltele pe care am dormit vreodata), frumos mobilata, cu o mica bucatarie alaturata, si mi-a venit sa ma pisc a doua oara. A treia oara am simtit nevoia de-a face asta cand, la intrebarea "Cand soseste colega de camera?", am primit raspunsul "Deocamdata preferam sa stati fiecare singur". O, luxul de-a sta singura in camera, si pe deasupra intr-una atat de mare si frumoasa! Nu puteti s-o apreciati daca n-ati avut experienta unui camin cu cinci oameni in camera, nici mare, nici frumoasa, si - din cauza marimii - nici prea mobilata...
Ce-i drept, exista si in raiul nostru cateva maruntisuri nu chiar placute. Fetelor cazate la mansarda nu le prea place teava montata la chiuveta pe post de dus. La eventualul avantaj de-a face dus asezate comod pe WC ar renunta aproape toate pentru un dus normal care merge, fie el si comun. E adevarat ca, dupa ce faci "dus", baia se transforma pentru un timp
in patinoar.
Alt "maruntis" il reprezinta domnul portar care, de la caderea serii pana a doua zi dimineata se incuie la adapost in palat, asadar, ori de cate ori vrei sa intri sau sa iesi, trebuie sa suni la sonerie sau il cauti (n-avem voie sa descuiem singuri). Sunetul patrunde in tot palatul ca o alarma, si mi-e totusi jena sa-mi trezesc colegii la 7.30 dimineata.
Dar toate aceste "maruntisuri" dispar in timpul unei plimbari prin parcul mare si frumos ingrijit. Cand te asezi pe malul lacului sau urci in turnul portii si vezi ce frumos este aici la Mogosoaia, te simti intr-adevar norocos. Nu stiu altii cum sunt, dar eu una cred ca niciodata nu voi mai sta intr-un un loc atat de incantator ca acesta.
SZYMON WCISŁO, Polonia
A studiat limba romana la Universitatea din Cracovia si pregateste un doctorat pe tema dramaturgiei romanesti contemporane. Este autorul unei antologii de teatru romanesc contemporan care va fi lansata in 2007 si are in pregatire o antologie de proza contemporana din Romania, care va constitui un numar al revistei Literatura na svete.
Bucuresti
"urmeaza statia" - lume peste lume - lupta pentru un scaun - oameni buni!, daaa-ca aveti po-si-bi-li-ta-tea... - ziarele larg deschise, fornetti calzi, discutii, telefoane, smsuri - coborati la prima? - "scara rulanta in revizie, multumim pentru intelegere" - soarele in noiembrie! - dacia 1300, acolo inca una, ca-n filmele despre revolutie! - o toamna ruginie - precupete - garoafe, trandafiri, lalele - "aici s-a murit pentru libertate" - sir de masini - un teatru splendid - si cadoul de la americani... ala de pe ilustrate - "sus se lucreaza" - "jos rasismul" - pe trotuar carti vechi, carti noi - cu lei vechi, lei noi - dati-mi si mie un polonez va rog - vreme inabusitoare! asta-i noiembrie? - restul cincizeci de bani, "cinci mii" adica - mare trafic - o ambulanta - claxoane - masini cu fite - 5, 4, 3, 2, 1... verde! trecem pe aici - "comision 0%" - "vize SUA" - "inchis pentru consolidare" - "la trei la romana, iesire spre coloane" - "da, iti dau un bip" - cladiri superbe ca la Mateiu Caragiale - fabuloase! - sau la Hortensia Papadat-Bengescu - "hai, steaua" - Lipscani neglijata - comert in toi - tablouri - candelabre - rochii de mireasa - saorme sau cum le zice - pornire 13000 lei - dacia nou-nouta - pornim - "si de unde stii romaneste, dom’le?" - "la voi tot asa, numai gropi si tigani?" - scheletul unei cladiri pe care cresc deja cativa copaci - "ai vazut ce bataie au luat turcii de la dinamo?" - trecem pe rosu - manevre bruste, frane neasteptate, ca la carusel - "te las aici ca acolo n-am voie" - carti, muzica, ceai - stau peste o ora - iau o harta - stau pe scari - trei caini si-o catea, ma privesc atent, "kuti, kuti!" - ce nume ciudate: piata chibrit - ai un foc?, nu, nu fumez - drumul taberei, am auzit ca e frumos, cica multa verdeata - herastrau, ar trebui sa fie minunat, mai ales cu soarele acesta! - a zis spre coloane sau spre everest? - nu, n-ai intarziat mult - auzi, imi place acest oras - ai luat ceva?! - vorbesc serios, nu stiu de ce - hai lasa, sa mergem - "introduceti cartela" - "atentie, se inchid usile!"
ALEXIS SANTI, Statele Unite
Ca traducator de literatura romana, Alexis este inca in formare, dar ca scriitor american are deja o experienta consistenta. Scrie poezie si proza scurta si editeaza pe Internet o revista literara.
A venit in Romania ca voluntar al organizatiei nonguvernamentale Peace Corps in anul 2000 si a invatat romana la fata locului. Dupa un stagiu de doi ani, a revenit acasa cu sotie romanca. De aceasta data se va intoarce cu o tolba plina de proiecte. Traducerea unor poezii si eseuri de Mircea Dinescu este doar unul dintre ele.
In spiritul voluntariatului de odinioara, a participat alaturi de colega lui Jeanie Han la masteratul de traductologie condus de Lidia Vianu in cadrul catedrei de engleza a Facultatii de Limbi Straine, unde au colaborat ca stilizatori la traducerile masteranzilor romani.
Mate de peste
Imi place sa vad un poet care nu se teme sa puna mana pe mate de peste. Nu sunt in toate mintile, veti zice.
In Statele Unite am intalnit o multime de scriitori. Eu sunt scriitor. Tata e critic literar. Am crescut printre scriitori. Mi-am petrecut mult timp cu unii dintre cei mai buni scriitori din America, cu care am avut suficiente conversatii intelectuale cat sa umplu cateva labirinturi borgesiene. Cat despre poeti, credeti-ma, am avut parte de ei pe saturate. Dar ia sa vedem cum arata poetul nostru american tipic… Imaginati-va un tip pirpiriu, purtand ochelari cu lentile groase, care sta eventual cocosat peste jurnale literare toata ziua si mai soarbe din cand in cand dintr-o ceasca in care cafeaua s-a racit de mult, un specimen apartinand unei specii care traieste in izolare. Are telefonul in permanenta inchis. Refuza sa dea interviuri. Detesta politica. V-ati prins voi… Asa ca atunci cand am sosit aici cu bursa Institutului Cultural nu stiam la ce sa ma astept de la omologii lor romani.
N-aveam nici cea mai mica idee. Cand l-am intalnit insa pentru prima oara pe poetul Mircea Dinescu, am stiut ca aceasta tara si scriitorii ei trebuie sa fie cu totul aparte, pentru ca aici am gasit un poet care nu se temea sa puna mana pe mate de peste.
Auzisem legende despre acest om. Despre acest poet. Un poet care a luptat impotriva comunismului cu armele poeziei sale. Imi aminteam imaginile alb-negru si cu purici care-l infatisau alaturi de alti oameni la televiziune. Auzisem si ceva in legatura cu dosarele Securitatii. Se vorbea si despre o crama. Despre o casa pe malul Dunarii cu vedere spre Bulgaria. Dar cu toate acestea, in mintea mea americana mi-l imaginam ca pe poetii americani. Asa ca asteptarile mele erau cel putin incerte. Mircea Dinescu ne-a invitat sa ne petrecem weekend-ul la el, si dupa o calatorie care a durat noua ore am ajuns la casa lui de pe malul Dunarii. O gospodarie de proportii, cu opere de arta imprastiate pe pajistea din fata casei si cu cel putin zece caini latrand in curte. "Aparatul meu de propaganda", avea sa ne lamureasca proprietarul mai tarziu. Casa, un conac cu trei nivele si cu vreo douazeci de camarute, era locul ideal pentru a invita prieteni la taifas prelungit pana seara tarziu. Avea mese intinse la care ne asezam sa mancam. "Asta-i zacusca adevarata, asa cum se face la tara", avea sa-mi spuna, la care l-am avertizat sa nu se laude, ca si soacra-mea-i "tare" la de-al de astea. Ne-a vorbit despre poezie, despre traducatori, iar cea care-i este sotie de aproape treizeci de ani, ea insasi traducatoare, ne-a impartasit parerile ei despre aceste subiecte. Cand nu mancam, nu stateam de vorba, nu ne plimbam pe malul Dunarii, nu ne zgaiam pe malul celalalt la Bulgaria sau nu priveam norii alunecand agale pe cer, lui Mircea Dinescu ii placea sa ne vorbeasca despre inteligenta sclipitoare a taranilor din Romania, despre intelepciunea si savoarea modului lor de viata. Vinul era nelipsit, iar o cantitate simbolica de tuica era obligatorie la fiecare masa. Ne-a primit in casa lui, ne-a ospatat, a vorbit cu noi deschis, chiar inainte de a sti cine suntem si de unde venim. In mod cert, nu aveam de-a face cu un sihastru. Nu era genul care cocheteaza cu miscarea dadaista si detesta politica. In fata lui Dinescu toti eram indreptatiti sa avem propriile noastre pareri si nici el nu se jena sa ne impartaseasca gandurile sale.
In ultima dimineata petrecuta acolo, imi savuram linistit cafeaua si tigara afara, cand l-am vazut trecand pe langa mine cu patru pesti mari in brate. A dat din cap catre mine, imbracat in tinuta obisnuita - pantaloni negri si camasa neagra, inalt, atletic, un munte de om care transporta un brat de peste in curtea din dos. Mi-am stins repede tigara si l-am urmat. Pe masa zaceau pesti de mai multe soiuri, care mai zvacneau inca din cand in cand si-si cascau ritmic gurile. "Alexis, ai mancat vreodata ciorba de peste?" "Nu", i-am raspuns, privind cum isi afunda degetele puternice in maruntaiele pestelui. "E grozava, dar trebuie sa te-nvat cum sa despici capul ca sa-i mananci continutul", mi-a spus in timp ce matele unui crap se revarsau intr-o mare de sange, ca o masa de argint viu. Apucand un cutit, a repetat operatiunea cu pestele care-si astepta randul.
"O sa mancam bine diseara", a strigat catre un satean care trecea pe drum, reluandu-si indeletnicirea, dupa care mi-a soptit si mie "Da, Alexis, o sa mancam bine".
Iar eu, tragand pe nas adierea vantului, m-am uitat la poetul roman care statea-n fata mea imbracat in alb si negru eviscerand pestele si i-am raspuns "Da, o sa fie grozav".
ANITA NATASCIA BERNACCHIA, Italia
Salve! Sunt Anita Natascia Bernacchia, o italo-romanca "get-beget"! Am absolvit Facultatea de Traducere si Interpretare de la Triest, cu profilul Interpretare de Conferinta pentru limbile engleza si rusa. Lucrarea mea de diploma a avut ca subiect traducerea audiovizuala si cinematograful romanesc, cuprinzand analiza si subtitrajul in italiana ale filmului Occident de Cristian Mungiu. In prezent lucrez ca free-lancer in diferite domenii. In cadrul programului ICR, lucrez la traducerea in limba italiana a volumului Monicai Lovinescu La apa Vavilonului. Impreuna cu colega mea Maria Luisa lucrez si la o antologie de literatura romana contemporana in italiana.
Filme romanesti
Pasiunea mea pentru cinematografia romaneasca s-a nascut la Triest in 2003, cu vizionarea filmului de Cristian Mungiu la Festivalul Alpe Adria. Dupa aceea, am cautat oriunde am putut filme romanesti si am avut o "iluminare". Exista o ironie foarte amara, apocaliptica, in filmele turnate imediat dupa 1989, urmata de o atitudine mai mult vesela, desi tot amara, in anii 2000. In ultimele doua luni petrecute in Bucuresti, am avut ocazia sa vedem diferite filme romanesti recente despre revolutia din 1989 si sa constat inca o data ironia aceasta dulce-amara, care mizeaza pe exorcizarea evenimentelor. Toate filmele ne-au placut foarte mult, dar cel pe care eu si colegii mei l-am iubit in mod deosebit a fost lungmetrajul A fost sau n-a fost?, de Corneliu Porumboiu. Personal, citisem deja scenariul filmului, si ideea regizorului de a povesti evenimentele prin intermediul unei emisiuni de televizor mi s-a parut foarte reusita si originala. De remarcat este faptul ca, datorita succesului obtinut la Cannes, filmul a fost dublat in italiana si difuzat pe marile ecrane ale Peninsulei, cu titlul A Est di Bucarest (!). Din pacate, Italia dubleaza toate productiile cinematografice, se inchide, intr-un fel, lumii de afara, iar Romania subtitreaza, demonstrand astfel cat de apropiata este lumii de din afara granitei, incepand deja cu traducerea filmelor... Romanii au talentul de a se deschide imediat culturilor si prietenilor noi, fiindca stiu cat de frumoasa este viata si, totodata, cat de scurta este...
In fine, asta e, si, cum spune un personaj de Porumboiu descriind atmosfera de Craciun la sfarsitul filmului, "Bucurati-va, domnii mei, de zapada, ca maine va fi din nou noroi!".
MARINA GESSNER, Croatia
Formare: absolventa de la Facultatea de Litere si Limbi Straine din Zagreb, Croatia (specializarea engleza si franceza; cursuri de trei ani in româna si portugheza).
Starea sufleteasca: poliglot si traducator in formare.
Proiect in desfasurare: Antologia prozei scurte contemporane românesti.
Extract de cultura
Cu doua luni in urma cuvinte precum Studio, Carturesti, Bulandra, Muzeul Taranului Român, Teatrul Mic, Eforie, Club A, Odeon, Laptaria Enache, Sala Dalles, Nottara, Cinema Europa, Green Hours, MNAC si multe alte nume ale punctelor principale ale vietii culturale bucurestene erau pentru mine niste insiruiri de sunete fara rost, niste nume - pur si simplu - straine.
Astazi insa, fiecare dintre ele rasuna altfel in urechile mele, evoca alte amintiri, alte conotatii. Studio imi aduce aminte de primele mele vizionari ale filmelor românesti pe marele ecran si greutatea cu care descifram graiul "revolutionarilor" din A fost sau n-a fost?. Sala Dalles imi aminteste de "Modernism in Bucuresti", o expozitie care a jucat un rol de compas in plimbarile mele prin oras. Carturesti imi provoaca o pofta de ceai cu scortisoara si mandarine. Bulandra imi aminteste de entuziasmul cu care tinerii de lânga mine il priveau pe Unchiul Vania (fara indoiala profesorul lor universitar), la prima mea experienta cu teatrul românesc.
Va marturisesc, am vazut mai multe filme, expozitii si piese de teatru, mi-am cumparat mai multe carti in ultimele doua luni decât in restul anului la mine acasa. De ce? E usor de raspuns. Dusmanii consumului direct de cultura, cum ar fi lipsa de bani, responsabilitati legate de serviciu, mersul la cumparaturi, obligatii catre prieteni sau familie s.a.m.d., pur si simplu lipsesc din cotidianul meu bucurestean. Ritmul zilelor mele e determinat de programul evenimentelor culturale bucurestene aflat din Sapte seri sau 24-fun (inca doua nume complet necunoscute cu doua luni in urma). Traiesc din lectura, mersul la teatru, cinema, lansari de carti, lecturi publice, prelegeri, conferinte, expozitii…
In cele doua luni petrecute in capitala româneasca am avut de a face cu un extract de cultura. Un fel de Red Bull cultural. Bucurestiul a avut ce sa ofere, iar eu am un spirit curios la nebunie, asa ca m-am prins usor. Am trecut printr-o reabilitare culturala, astazi simt pofta de cultura cum nu am simtit-o de mult. Pentru mine, asta este cel mai mare câstig al calatoriei mele.
Spun psihologii ca omul isi face o obisnuinta dintr-un comportament in trei saptamâni. Sper ca obisnuintele mele capatate in Bucuresti n-or sa dispara dupa ce ma intorc acasa.
