Pe aceeași temă
IFF e o abreviere generica, in limbajul legat de festivalurile de film, si care inseamna International Film Festival. Cel de la Cairo este un festival international, ba chiar de categoria A, adica de acelasi calibru (cel putin teoretic) cu festivaluri ca cel de la Cannes, Venetia, Berlin, Locarno, Toronto, Montréal... Sunt doar 12 festivaluri de categoria A in lume, iar Cairo e unul dintre ele.
Atunci cand mergi la un festival in Orient, trebuie sa fii pregatit pentru Orient, cu toate contradictiile lui, si sa stii dinainte la ce sa te astepti. Astfel infrunti "paradoxurile" cu seninatate, fara nervi, ba chiar ajungi sa descoperi sarmul unui astfel de festival.
Desi aflat la editia 31, Cairo IFF (27 noiembrie-7 decembrie 2007) are o organizare destul de amatoriceasca - raspunsuri ce vin extraordinar de greu sau deloc, o sala de presa care inseamna vreo doua calculatoare conectate plus alte doua deconectate, intr-o incapere dezafectata, undeva intr-o constructie la 2 km de locul principal de desfasurare a festivalului, cladire in care mai multi muncitori lucreaza ceva cu bormasina s.a.m.d. Adica o sala de presa complet nefunctionala...
Cairo IFF inseamna insa si mult lux - cazare pentru toti oaspetii festivalului (e adevarat ca doar pentru 5 nopti, nu pe toata durata festivalului, care e de 11 zile) intr-un hotel amplasat pe o insula pe Nil, cu vederi superbe asupra Nilului si imprejurimilor. Inseamna multe excursii organizate pentru invitatii festivalului si presa - la Piramidele de la Giza si Muzeul Egiptean, la Bazar si Orasul Vechi etc.
Dar, fiind un festival de film inainte de orice, Cairo IFF ar trebui sa insemne si film. E adevarat ca sunt multe filme la acest festival, dar in principiu doar o mica parte sunt accesibile oaspetilor straini, adica filmele proiectate in hotelul in care e cazata toata lumea, dotat cu doua sali de proiectie. Mai sunt alte doua sali de proiectie la Opera (acolo unde e si sala de presa), unde se poate ajunge, in ultima instanta, pe jos. Iar restul de 6 sali sunt situate in centru sau inca si mai departe, la vreo 10 km de hotel, intr-un cartier care se numeste Heliopolis. In general, invitatii straini nu prea ies neinsotiti ca sa caute cinematografele prin oras. Cairo e acel tip de oras oriental extraordinar de aglomerat (18 milioane de locuitori) si zgomotos, cu o circulatie infernala si haotica, oras in care pericolul cel mai mare e sa traversezi strada. Regulile de circulatie nu se respecta, masinile trec pe rosu, notiunea de pieton nu exista. Pietonul nu are niciun drept, el trebuie sa fie supus in fata masinii si intotdeauna la panda ca sa se strecoare printre masini atunci cand traverseaza. De transport cu autobuzul nici nu poate fi vorba: in primul rand ca nu e nimeni care sa-ti spuna ce autobuz sa iei, apoi autobuzele sunt inscriptionate numai cu numere arabe si, in al treilea rand, ele sunt infiorator de aglomerate, merg cu pasagerii pe scari si cu usile deschise. Exista metrou, dar statiile sunt relativ departe de hotel si de cinematografe. Singura posibilitate e sa iei un taxi, dar, daca nu cunosti preturile, taximetristii iti cer de 10 ori tariful normal (evident ca nu exista aparate de marcat functionale in taxiuri!).
Si totusi, cei mai curajosi, care fac pasul spre exteriorul cetatii interzise a hotelului de cinci stele de pe Nil, au ocazia sa descopere o lume fascinanta - cea a cinematografelor populare egiptene. Salile sunt invechite si destul de murdare, dar publicul e extraordinar. Personal, n-am mai vazut bataie la cinema de dinainte de 1989, din Romania comunista. Desigur, la multe festivaluri mari exista cozi interminabile si foarte multi oameni care nu reusesc sa intre la proiectii: Cannes, Venetia etc. Dar diferenta e ca acolo se sta la coada, iar cine nu poate intra, asta e... Aici e cu totul altfel: chiar daca salile sunt in cele din urma doar pe jumatate pline atunci cand incepe filmul, la intrarea in cinematograf e bataie. Explicatiile - multiple. In primul rand, in Orient nu exista (sau e de cele mai multe ori ignorata) regula statului la rand - oamenii se bulucesc ca sa obtina ce vor. Apoi, festivalul acesta e singura ocazie pentru egipteni de a vedea filme necenzurate (cu exceptia piratarii de pe Internet). Revolutia islamica din Iran, din 1979, a avut ecouri in toata lumea arabo-musulmana, iar in Egipt unul dintre aceste ecouri a fost introducerea cenzurii la cinema si TV in ceea ce priveste sexul. Scenele prea explicite sunt taiate si, de obicei, in cinema stau 2-3 politisti ca sa asigure ordinea in cazul in care atmosfera se incinge... Nu e cazul si cu filmele din festival, ci la proiectiile obisnuite, din afara festivalului.
Ceea ce e fascinant sunt reactiile foarte spontane ale publicului la proiectii. La proiectiile de la hotel, filmele sunt subtitrate in araba si engleza, dar in oras nu am vazut niciun film subtitrat in araba - toate doar in engleza. Sunt convins ca 80% dintre egiptenii care vin la proiectii nu stiu nici macar sa citeasca in engleza, daramite s-o mai si inteleaga! Si totusi, au o intelegere intuitiva atat de bine dezvoltata, incat reactioneaza incredibil de spontan. Probabil ca cei mai multi asteapta scene de sex, in sali e o vanzoleala permanenta, multi raman insa pana la final, chiar daca scenele de sex nu apar... iar altii probabil ca pleaca in timpul proiectiei, eventual sa-si faca ablutiunile la chiuvetele din toaleta cinematografului pentru ca apoi sa mearga la moschee (asa cum se intampla la Cinema Metro, in plin centru, probabil plasat langa vreo moschee fara sursa de apa pentru ablutiuni).
Cat despre filme... ele sunt asa si asa. Exista trei sectiuni competitive - internationala (fictiune lungmetraj), araba si o sectiune pentru film pe suport digital. In afara competitiei, exista mai multe sectiuni retrospective - anul acesta dedicate noului cinematograf marocan, arab, turc si romanesc. Plus o sectiune cu selectii de la alte festivaluri etc. Problema cu retrospectiva romana e ca festivalul nu a facut o selectie a filmelor romanesti recente pe care sa le prezinte, ci a acceptat tot ce a fost disponibil la CNC-ul de la Bucuresti, filme pe care nu le cere niciun festival: Si totul era nimic..., de Cristina Nichitus; Dupa ea, de Cristina Ionescu; Happy End, de Radu Potcoava; Ticalosii, de Serban Marinescu; si un alt film extrem de prost, la care se tot lucreaza de vreo 2 ani, dar care nici macar n-a fost lansat in Romania (se anunta lansarea pentru inceputul lui 2008, vom vedea...) - Un acoperis deasupra capului, de Adrian Popovici. E adevarat ca cei de la Cairo IFF au reusit sa aduca si filme bune sau foarte bune: 4 luni, 3 saptamani si 2 zile, al lui Cristian Mungiu; California Dreamin’ (nesfarsit), al lui Cristian Nemescu; Cocosul decapitat, de Radu Gabrea.
Bucuria mea a fost ca am reusit, in sfarsit, sa vad Si totul era nimic..., de Cristina Nichitus. Filmele extrem de proaste, ca acesta, sunt niste raritati. Daca nu le vezi in momentul lansarii pe ecran, e imposibil sa le mai prinzi pe undeva, caci niciun cinematograf nu vrea sa le difuzeze si niciun festival nu le accepta. Filmul e, intr-adevar, cumplit de prost, dezlanat si fara cursivitate, desincronizat, prost jucat, fals de la un capat la altul. A fost fluierat de publicul egiptean, iar la Ticalosii mi s-a povestit ca s-a strigat "Schimbati filmul!".
Din filmele in competitia internationala, Jasminium, in regia polonezului Jan Jakub Kolski, e printre cele mai bune. Inventiv, cu o imagine excelenta si un umor foarte inteligent - toate acestea fac din Jasminium si unul dintre cele mai bune filme poloneze din ultimii ani. De altfel, regizorul e foarte cunoscut inca din 2003, cand Pornographia fusese in competitia oficiala la Venetia si foarte bine primit la mai multe festivaluri. Tot in competitia oficiala, britanicul And When Did You Last See Your Father?, de Anand Tucker, e unul dintre acele filme care-ti lasa o foarte puternica senzatie de déjà-vu. Relatia dintre un tata care imbatraneste si fiul sau care se maturizeaza, cu multe flash-back-uri, un ton foarte nostalgic si lipsa unei tuse foarte originale - sunt elemente care-l arunca intr-o zona a (prea) comunului.
Nu e rau La Luna en botella, al spaniolului Edward Grojo - alt film cu tusa trista, despre cateva destine care se incruciseaza intr-un bar. Bine ritmat si cu o imagine foarte buna, nici acesta nu e foarte original, dar oricum este mult mai bine condus decat filmul britanic.
Si tot destine incrucisate in indianul Life in a Metro, de Anurag Basu. Ca la mai toate filmele indiene, lungimea e excesiva (doar genericul de-nceput dureaza 19 minute!), iar inserturile lacrimogene importante. Filmul e totusi bine tinut in mana si face o buna radiografie a societatii indiene urbane de astazi, in care descoperi multe aspecte copiate din societatile occidentale (filmul insusi pare copiat dupa unul hollywoodian pe bucati lungi).
Au fost, evident, mai multe filme egiptene in festival (Egiptul e tara araba cu cea mai mare productie cinematografica), printre ele Demons of Cairo, de Ahmad Atef. Filmul ia in vizor fenomenul copiilor strazii, omniprezent intr-o societate dominata de paradoxuri, cu o patura saraca extrem de numeroasa si un ritm de crestere a populatiei care agraveaza problemele sociale si asa grave. Demons of Cairo e o pelicula usor deasupra unui nivel semi-amatoricesc, dar asta nu i-a impiedicat pe egipteni sa-l aplaude si sa reactioneze cu entuziasm la aparitia fiecarui actor (probabil) foarte popular in Egipt. Filmul se inscrie, de altfel, in tendinta generala a productiei cinematografice egiptene, bazata pe film de consum pentru lumea araba - comedioare facile, cu gaguri rasuflate, dar prizate de publicul larg, cu actori-vedeta in spatiul arab, ceea ce le face foarte apreciate in toata lumea araba. Sunt filme fara miza, dar care fac deliciul publicului din tarile arabe.
Vizand mult mai sus decat filmul egiptean, filmul libanez Caramel a fost si el prezentat in competitia araba. Caramel e primul lungmetraj al regizoarei Nadine Labaki si fusese prezentat si la Cannes 2007, in sectiunea Quinzaine des Réalisateurs. E (inca) un film mozaicat, care urmareste destinele a cinci femei din Beirut, care se incruciseaza intr-un salon de cosmetica. Si acesta e o radiografie - a problemelor personale ale oamenilor si a celor generale ale societatii libaneze de azi. Un film pertinent, bine realizat.
In afara sectiunilor competitive, dar in selectia oficiala, descoperim cateva filme care au fost distribuite si in Romania in 2007: francezul La Môme, de Olivier Dahan; americanul Rendition, de Gavin Hood; anglo-americanul A Mighty Heart, al lui Michael Winterbottom, cronica palpitanta si tragica a rapirii unui ziarist in Pakistan, cu o Angelina Jolie intr-un rol foarte bun.
In sfarsit, tot la Cairo IFF ai ocazia sa descoperi un film foarte straniu - Jesus, the Spirit of God, al iranianului Nader Talebzadeh. Stranietatea vine din mai multe parti. In primul rand, fiind un film despre Isus, realizat intr-o republica islamica foarte conservatoare, te-ai astepta sa fie unul de propaganda anticrestina, ceea ce nu e cazul! In al doilea rand, e straniu din punct de vedere al perceptiei crestine, caci filmul prezinta faptele cunoscute crestinilor despre viata lui Isus in doua variante: cea islamica si cea crestina, dar pana la un punct aceasta din urma. Si, in al treilea rand, filmul e mai invaluit in mister decat orice alt film despre viata lui Isus, din toate pe cate le-am vazut pana acum din lumea crestina! Conform Islamului, Isus (Issa in araba) a fost unul dintre cei mai mari profeti, care au adus mesajul lui Dumnezeu printre oameni. Versiunea islamica difera in mai multe puncte esentiale de cea crestina insa. Mai intai, Isus nu e de origine divina, ci doar umana; el sustine acest lucru in film foarte clar, atunci cand e intrebat direct de Caiafa, da un raspuns direct. El spune raspicat ca nu e fiul lui Dumnezeu si anunta venirea ultimului si a celui mai mare profet al tuturor timpurilor (Mohamed). Apoi, Isus nu invie. De fapt, conform Islamului, Isus nici macar nu moare, ci in noaptea dinaintea rastignirii e luat de arhanghelul Gabriel la ceruri. In acelasi moment, arhanghelul ii da lui Iuda chipul lui Isus, pentru ca Iuda sa fie cel rastignit, drept pedeapsa pentru tradarea lui. Astfel ca filmul prezinta momentul rastignirii, doar ca nu Isus e cel care moare pe cruce, ci Iuda, insa toata lumea crede ca e vorba despre Isus. La un moment dat, povestea filmului se despica in doua, fiecare fir urmarind una dintre cele doua versiuni. Cea crestina, care avanseaza pana in momentul rastignirii lui Isus, dar neurmata de inviere; si cea islamica, cu ridicarea lui Isus la ceruri de catre arhanghelul Gabriel, urmata de rastignirea lui Iuda, caruia ii fusese dat chipul lui Isus.
Daca ar fi prezentat in lumea crestina, cu siguranta ca filmul ar starni mari controverse si chiar proteste, dar astfel el trece cu totul neobservat. A fost prezentat si la Cannes 2007, dar numai in Market, adica rezervat doar cumparatorilor (distribuitori si reprezentanti de festivaluri), nefiind inclus in nicio selectie si trecand si acolo cu totul neobservat.
In ceea ce priveste premiile, cele pentru cel mai bun film si cel mai bun regizor le-au fost atribuite francezului L’Ennemi intime, respectiv regizorului sau - Florent Emilio Siri; iar pentru cel mai bun film arab unui film marocan cu reactii foarte bune - Waiting for Pasolini, de Daoud Aoulad-Syad.
Una peste alta, Cairo IFF, in ciuda disfunctionalitatilor, prezinta filme pe care cu greu le poti vedea in alte parti si are sarmul lui cu totul aparte.
