Pe aceeași temă
Editia a 59-a a Festivalului de la Cannes tocmai s-a incheiat, cu rezultate foarte imbucuratoare pentru filmul romanesc.
Au fost prezentate doua lung-metraje si un scurt-metraj din Romania: Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii, de Catalin Mitulescu, in sectiunea (oficiala) Un Certain Regard; A fost sau n-a fost?, de Corneliu Porumboiu, in sectiunea (paralela) Quinzaine des Réalisateurs; si scurtul lui Cristian Nemescu Marilena de la P7, in Saptamana Internationala a Criticii.
Catalin Mitulescu a mai fost prezent la Cannes si premiat cu Palme d’Or pentru scurt-metrajul Trafic, acum doi ani. Primul sau lung-metraj a fost, anul acesta, oarecum asteptat ca filmul unui obisnuit al Cannes-ului. Bine si foarte bine primit (cu cateva exceptii), filmul vorbeste, pe un ton trist-nostalgic, despre ultimele zile ale perioadei ceausiste, vazuta prin ochii unui copil si prin cei ai catorva adolescenti obsedati sa fuga din lagarul comunist. E o radiografie reusita a unei societatii in pragul colapsului, a unei lumi pe cale sa moara. Se termina cu zilele din Decembrie 1989, cand a cazut dictatura. Dorotheea Petre (interpreta din Ryna) face aici al doilea rol al sau si primeste mentiunea sectiunii Un Certain Regard pentru interpretare feminina.
Marea revelatie e insa filmul lui Corneliu Porumboiu. Vorbeste tot despre Revolutia din 1989, dar vazuta/analizata cativa ani mai tarziu, din perspectiva unui burg din Moldova (filmul a fost turnat la Vaslui). Exceptionala in filmul lui Porumboiu e imbinarea de mijloace reduse cu inspiratia de a gasi solutii artistice. Cadre fixe, un stil minimalist, o atmosfera terna, extraordinar redata, un simt al ridicolului si micimii la granita grotescului, un umor de o aciditate mai mult decat coroziva - toate au contribuit la reactii de ras/plans din partea unui public entuziasmat. Nu doar est-europenii, nici macar doar europenii, ci si asiaticii au ras cu lacrimi la scenele showului TV si apoi si-au sters lacrimile la ultimele cadre de o tristete cumplita. Premiul Caméra d’Or pentru film de debut si Premiul (label-ul) Europa Cinemas vin sa confirme talentul unui cineast tanar, remarcat deja prin scurt-metrajele anterioare. Premii pe deplin meritate!
Se schimba, asadar, lucrurile in cinematografia romana. Se schimba in bine, gratie cineastilor tineri, din noua generatie. Se simte lucrul acesta mai ales in lumea festivalurilor internationale si sunt recunoscute. Ramane ca ele sa se schimbe si in tara, iar rusini de genul celei de anul acesta, de la premiile UCIN, sa nu se mai repete. Iar valorile sa fie recunoscute si-n Romania. Dar despre toate acestea cu alta ocazie, cand cele doua filme vor iesi pe ecranele romanesti, caci fiecare merita o analiza detaliata.
Revenind la Festivalul de la Cannes, ca (aproape) de fiecare data, atat competitia oficiala, cat si premiile au fost dominate de politic, in defavoarea esteticului. Constatarea e cu atat mai neplacuta, cu cat presedintele juriului a fost anul acesta Wong Kar-Wai si ar fi fost de asteptat niste premii mai putin politizate. Dezamagirea cea mai mare vine chiar de la premiul cel mai mare - Palme d’Or pentru The Wind that Shakes the Barley, al lui Ken Loach - regizor scotian cunoscut pentru parti-pris-urile lui sindicalist-angajate declarate. Filmul vorbeste despre lupta irlandezilor pentru independenta, in anii 1920, si apoi despre inceputurile razboiului civil. E un film care, cu siguranta, isi are rolul lui (britanicii au comis multe atrocitati in Irlanda), numai ca e departe de a fi cel mai bun film al lui Ken Loach si, in acelasi timp, e departe de a fi fost cel mai bun film din competitia de anul acesta.
Marele perdant e, fara indoiala, Pedro Almodóvar, care a semnat, cu Volver, poate cel mai bun film al carierei sale de pana acum. Rocambolesc la limita nebuniei, cu o poveste adorabil de falsa si, ca de obicei, melodramatica, un imn inchinat Femeii, Volver ar fi meritat mult mai mult decat premiul pentru scenariu (Pedro Almodóvar) si pe cel pentru ansamblul interpretarii feminine (sase actrite, printre care Penélope Cruz si Carmen Maura).
Ar mai fi fost cel putin un film care ar fi meritat Palme d’Or - ultima parte a trilogiei mexicanului Alejandro Gonzalez Iñárritu - Babel. Film ambitios, ce reuseste sa se ridice la nivelul ambitiilor, cu aceeasi constructie cu povesti intercalate si personaje care au ceva in comun, dar care nu se cunosc, asa cum fusese revelatia Amores perros, filmul sau de debut, din 2000. A obtinut premiul de regie.
Si Loach, si Almodóvar, si Iñárritu au mai obtinut premii la Cannes, dar niciodata Palme d’Or. Momentul era de varf pentru Almodóvar si Iñárritu si ar fi trebuit marcat anul acesta, nu si pentru Ken Loach...
Un alt film cu mesaj (si cam atat) a fost Indigènes, de Rachid Bouchareb. E un film despre rolul “indigenilor” (asa cum erau ei numiti) din coloniile franceze, in timpul celui de-al II-lea razboi mondial, si despre discriminarea care dureaza pana in zilele noastre. Combatantilor li s-au acordat pensii care le-au fost suspendate in anii 1960, cand fostele colonii si-au dobandit independenta. Desi acum cativa ani ei au obtinut in justitie dreptul la pensii de veterani (care, in plus, sa fie platite retroactiv pentru toata perioada din anii 1960 incoace!), masura nu a fost pusa in aplicare nici acum de catre statul francez. Si acesta un film necesar, dar nu neaparat premiabil. A obtinut premiul pentru ansamblul interpretarii masculine (Samy Nacéri, Djamel Debbouze, Sami Bouajila, Roschdy Zem, Bernard Blancan).
Iar Marele Premiu al Juriului i-a fost acordat lui Bruno Dumont, pentru Flanders.
Tot sub semnul politicului se afla Il Caimano, al lui Nanno Moretti - o satira la adresa lui Berlusconi, una destul de proasta insa, cu un final complet rupt de tot restul filmului. Si tot in zona politicului (cu un final de data asta excelent) a fost Crónica de una fuga, al argentinianului Israel Adrián Caetano, despre torturile la care au fost supusi opozantii juntei militare din anii 1970-1980, din Argentina.
Dincolo de competitia oficiala, Cannesul inseamna si alte cateva sectiuni competitive, plus Saptamana Criticii si Quinzaine des Réalisateurs. Multe dintre cele mai interesante filme sunt selectionate in aceasta din urma, asa cum a fost cazul lui A fost sau n-a fost? ori al filmului lui Daft Punk - Electroma. De o stranietate si o frumusete paralizante, foarte tragic, Electroma e o parabola pe marginea conditiei de paria si a singuratatii, aflata (vizual) intre filmele psihedelice ale lui Matthew Barney si meditatiile lui Gus Van Sant (din care e aproape copiat drumul prin desert din Gerry). Cei de la Daft Punk, cunoscuti pentru stranietatile lor, nu fac acum decat sa se inconjoare cu si mai mult mister, amestecat cu fascinatie.
Mergand mai departe, pe langa sectiunile “la vedere”, Cannesul inseamna, in proportie de 80%, Market. Adica sute de proiectii in Market, in care poti descoperi infinit mai multe decat in competitii. Poti descoperi, de exemplu, Tsotsi - filmul sud-african care a obtinut Oscarul pentru film strain anul acesta, nu rau, dar cu mult sub nivelul palestinianului Paradise Now, concurentul lui. Poti descoperi primul film produs de Arabia Saudita (tara in care cinematograful e interzis) - Shadow of Silence, de Abdullah al Moheissen, foarte foarte prost. Poti descoperi inclusiv filme romanesti - Legaturi bolnavicioase, de Tudor Giurgiu, care a mai fost cumparat in cateva tari. Si poti descoperi standuri si pavilioane, printre care si cel al Romaniei, reprezentata pentru prima data in Village International anul acesta cu un pavilion.
