Pe aceeași temă
Cum partea nevăzută a aisbergului cannez o reprezintă Marketul, adică locurile unde se bate mâna în afacerile legate de cinema, criza se răsfrânge mai ales în scăderea numărului participanţilor la Market şi a proiecţiilor din Market. Pe de altă parte, versiunea oficială e că numărul ziariştilor acreditaţi a crescut cu 10% faţă de anul trecut (când fusese o ediţie de Mare Criză deja).
Oricum ar fi, Cannesul rămâne totuşi cel mai mare şi important festival de film din lume, iar competiţiile oficiale sau paralele îşi văd de drumul lor. Aşa că deschiderea a avut loc miercurea trecută, cu cel mai recent film al lui Woody Allen – Midnight in Paris –, deci un film legat în mod direct de Franţa. Şi pentru ca filmul să fie legat încă şi mai profund de Franţa, în el joacă chiar soţia preşedintelui – m-me Carla Bruni.
Cannesul îşi pune pe afiş şi anul acesta numele mari ale cinematografului mondial – de la fraţii Dardennes la Nanni Moretti, Lars Von Trier, Pedro Almodóvar, Aki Kaurismäki, Radu Mihăileanu, Miike Takashi, cu toţii în competiţia oficială; şi până la selecţionaţii din Un Certain Regard, ca Kim Ki-duk (cu un film documentar despre el însuşi – Arirang), Gus Van Sant, Eric Khoo, Bruno Dumont sau Cătălin Mitulescu.
În afara acestora, în competiţia oficială sunt şi nume mai puţin cunoscute, ca israelianul Joseph Cedar, cu o dramă psihologică ce se numeşte Footnote, în care un fiu e pus să aleagă între dorinţa firească de a accepta cel mai mare premiu israelian ce se decernează elitelor artistice şi academice şi a-l ceda tatălui său. Eliezer Shkolnik e cercetător al scrierilor talmudice, neiubit de colegii săi cercetători din motive mai degrabă subiective, din câte înţelegem. Fiul său Uriel e la rându-i cercetător, dar foarte apreciat de colegi, care hotărăsc să-i acorde premiul cel mare pentru scrierile sale. Dintr-o regretabilă eroare însă, Eliezer e sunat de secretara de la minister şi i se spune că i se va acorda premiul, nu Uriel, căruia i se atribuise de fapt. Acesta e punctul de la care porneşte drama unui fiu care se vede pus într-o situaţie fără ieşire. Filmul construieşte destul de bine un castel al dilemelor greu de rezolvat, cu un stil ce îmbină absurdul cu ironia, analiza psihologică profundă cu detaliile din vieţile private ale personajelor.
Nanni Moretti revine şi el cu un film plin de ironie subtilă, de un intelectualism rafinat şi în acelaşi timp foarte uman şi foarte profund – Habemus Papam. Regizorul italian îşi porneşte povestea fantasmagorică de la ideea că un papă nou ales de Conclavul Cardinalilor (papă jucat magistral de Michel Piccoli) e incapabil să-şi exercite funcţia din cauza unei crize identitare. Noul papă are un atac de panică şi refuză să apară în faţa credincioşilor pentru a fi anunţat în mod oficial. El fuge din Vatican şi rătăceşte câteva zile prin Roma, în compania oamenilor simpli, care ignoră cu cine au de-a face. Atunci când se întoarce pentru a prelua atribuţiile, el renunţă la funcţie în mod public, declarându-se incapabil să exercite atribuţiile papale. Toată această poveste îi dă prilejul lui Moretti să ironizeze instituţia papală cu amestecul ei de ipocrizie şi protocol desuet, dar şi să plonjeze în străfundurile minţii unui bătrânel confruntat cu o criză. Michel Piccoli încarnează un papă-om slab, panicat, în căutarea sensului destinului. Venind în contact cu o trupă de actori, îşi reaminteşte toate textele lui Cehov pe care odinioară le învăţase de la sora lui actriţă şi-l cuprinde un imens regret că nu s-a făcut actor, ci preot. Şi devine tot mai convins că el a fost de fapt, toată viaţa, un preot-actor. Ceea ce şi declară atunci când îşi cere iertare public pentru neputinţa de a fi papă.
În selecţia oficială, dar în afara competiţiei, a revenit la Cannes unul dintre cei mai mari documentarişti de azi – cambodgianul Rithy Panh –, cu (încă) un film despre una dintre cele mai negre pagini din istoria recentă a omenirii – regimul feroce al khmerilor roşii, care în perioada 1975-1979 a făcut 1.800.000 de victime, adică un sfert din populaţia ţării! Panh revine periodic la istoria ţării sale din acea perioadă pentru a face iar şi iar radiografia unei perioade ce scapă oricărei înţelegeri raţionale şi umane. Filmul de-acum se numeşte Duch, Master of the Forgess of Hell şi-l are ca figură centrală pe conducătorul unei sinistre închisori din Pnom Penh. Mărturisirile acestuia sunt înfiorătoare şi cutremurătoare. Există însă o deosebire fundamentală între el şi torţionarii români ai perioadei comuniste: cambodgianul nu doar că şi-a recunoscut crimele, dar îşi cere şi iertare! Nu-mi aduc aminte ca vreunul dintre intervievaţii Luciei Hossu-Longin, din Memorialul Durerii, să fi avut măcar vreo urmă de remuşcare pentru atrocităţile făcute!
Vor urma, în săpămâna care vine, filme foarte aşteptate, semnate Lars Von Trier, Aki Kaurismäki sau Pedro Amodóvar. Ca şi cele ale lui Cătălin Mitulescu – Loverboy; şi Radu Mihăileanu – La Source des femmes (producţie franco-belgiană). Despre ele – în corespondenţa viitoare.
