Pe aceeași temă
A doua săptămână de festival a fost marcată de un eveniment fără precedent în istoria Cannesului – declaraţii (mai degrabă confuze şi teribiliste decât) pronaziste din partea lui Lars Von Trier la o conferinţă de presă. Întrebat despre originile sale germane, pe care şi le-a descoperit în 1989, la moartea mamei, regizorul a declarat: „Mult timp am crezut că sunt evreu şi eram foarte mulţumit că sunt evreu (...). Dar am descoperit apoi că nu sunt evreu (...), ci că sunt nazist, pentru că familia mea e germană, ceea ce mi-a făcut plăcere“. Şi a adăugat: „Îl înţeleg pe Hitler. Cred că a făcut lucruri rele, absolut, dar mi-l pot imagina la sfârşit, în buncărul lui. Bineînţeles, nu sunt de acord cu al doilea război mondial, nu sunt împotriva evreilor. Sunt de partea evreilor, evident, dar nu prea mult... pentru că şstatulţ Israel face multe prostii“. Dându-şi seama de gafă, încearcă să o dreagă glumind, dar gafează încă şi mai tare: „Cum o să ies din asta? OK, I´m a Nazi“. Evident că protestele au început să curgă valuri (inclusiv din partea festivalului, care l-a declarat persona non grata, ca urmare Von Trier a trebuit să plece de la Cannes), cu toate că, ulterior, regizorul danez avea să se scuze oficial.
Dincolo de aceste incidente şi picanterii (care, e adevărat, pot schimba faţa unui festival şi destinul unui regizor), Melancholia, prezentat în competiţie oficială, poate plăcea sau nu, poate fi sau nu pe gustul unora sau altora, dar un lucru e cert şi trebuie recunoscut: că Lars Von Trier e genial şi că orice film al lui poate fi mai bun sau mai prost doar în comparaţie cu alte filme ale lui, dar că geniu există în toate. Melancholia vorbeşte despre un ipotetic sfârşit al lumii, când Terra se loveşte de o planetă rătăcită – Melancholia. Filmul începe cu vreo 10 minute de imagini hipnotice, stupefiante. Imagini dintr-o altă lume (la propriu şi la figurat, căci Terra devine pur şi simplu o altă lume atunci când planeta uriaşă Melancholia se apropie de ea) sunt de-o frumuseţe ce-ţi taie respiraţia. Din păcate, ele sunt urmate de o scenă mult prea lungă a căsătoriei, cu dezvăluirea relaţiilor tensionate din familie. Partea a doua a filmului însă e plină de tensiune, care duce la deznodământ – ciocnirea dintre cele două planete. Şi, la final, iarăşi imagini suprarealiste de-o frumuseţe paralizantă. Melancholia e un film cu mai puţină nebunie decât am crede iniţial, dar care-ţi rămâne şi te obsedează. Cu Kirsten Dunst care a obţinut Premiul pentru cea mai bună actriţă.
The Tree of Life, al lui Terrence Malick, a fost unul dintre cele mai aşteptate filme din festival. Regizorul lui The Thin Red Line (1998) şi al lui The New World (2005) revine cu o poveste încărcată (chiar copleşită) cu imagini-simbol. Creaţionism, extaz în faţa lumii şi a universului, imagini extrem de frumoase şi pline de poezie pigmentează povestea unei copilării şi adolescenţe a doi băieţi din sudul Statelor Unite, într-un mediu foarte puritan, dominat de autoritatea dictatorială a tatălui. Inserturile poetice îşi au rolul şi farmecul lor, fără îndoială, dar, atunci când se întind pe zeci de minute, ele sufocă pur şi simplu povestea cu un exces de interludii metaforice. Din păcate, aşa se întâmplă în The Tree of Life, iar ceea ce ar fi trebuit să fie sare şi piper într-un film contemplativ, plin de poezie şi sensibilitate, devine prea sărat şi prea iute pentru a mai fi digerat. Cu toate astea, juriul (prezidat de Robert De Niro) a decis să-i acorde Palme d´Or.
Unul dintre cele mai bune filme de anul acesta a fost, fără îndoială, Le Havre, al finlandezului Aki Kaurismäki. Deşi senzaţia de déjà vu e omniprezentă, iar Kaurismäki jonglează cu aceleaşi ingrediente (şi, de fapt, teme recurente) ca în mai toate filmele lui, povestea unui adolescent congolez emigrat / eşuat în nordul Franţei e spusă cu atât de multă sensibilitate, compasiune, căldură şi umanitate, încât e imposibil să nu te emoţioneze. Le Havre e o coproducţie franco-germano-finlandeză, a cărei poveste e plasată în oraşul-port ce dă şi titlul filmului – Le Havre. Kati Outinen (care obţinuse Premiul pentru cea mai bună actriţă în 2002 la Cannes pentru rolul din Omul fără trecut, tot al lui Aki Kaurismäki), unul dintre actorii-fetiş ai regizorului, joacă alături de un actor francez mai puţin cunoscut – André Wilms. Totul e plasat la periferie, într-o lume nu neapărat a marginalizaţilor, dar a oamenilor săraci, într-un cartier în care, deşi sărăcăcios, omul încă îşi păstrează verticalitatea. Până şi poliţistul-cel-rău (Jean-Pierre Darroussin) are o emoţionantă parte umană şi încalcă legea atunci când vine vorba de a-i proteja pe inocenţi. Stângismul lui Kaurismäki nu e niciun secret pentru nimeni, el e asumat, dar nu militant, evitând astfel capcanele filmului-propagandă. Kaurismäki ştie să păstreze echilibrul între socialismul temei şi punctul de vedere, pe de o parte, şi al formei / hainei în care-şi îmbracă povestea, pe de altă parte. Melodramă cu personaje statice, fără mimică, de un extraordinar rafinament vizual şi cromatic, Le Havre e un film în egală măsură plin de umor şi ironie, ca şi de emoţie şi tandreţe. În mod incontestabil, unul dintre vârfurile regizorului.
Pedro Almodóvar revine anul acesta la Cannes ceva mai în formă decât în 2009, când Abrazos rotos dezamăgise. Filmul de faţă se numeşte La piel que habito / Pielea pe care o locuiesc şi-l readuce pe ecranul filmelor lui Almodóvar pe Antonio Banderas, cu care nu mai lucrase din 1989, de la Leagă-mă strâns. Almodóvar e cel care l-a impus pe Banderas, cu filmele din anii ´80 – Laberinto de pasiones, Matador, La ley del deseo, Mujeres al borde de un ataque de nervios... Filmul din acest an e o poveste fantasmagorică de posesiune, gelozie, nebunie, pasiune, pigmentată cu ironia marca Almodóvar şi cu un final adorabil de forţat-sarcastic. Un film în care intri foarte bine şi accepţi convenţia, poate pentru că nu se mai ia atât de în serios, ci se întoarce la melodrama sarcastică ce l-a impus în cinematografia mondială.
O revelaţie a acestui an a fost The Artist, al lui Michel Hazanavicius. Regizorul e foarte cunoscut în Franţa pentru două parodii la 007 de mare succes – OSS 117: Cairo, cuibul spionilor (2006) şi Agentul OSS 117: Acţiune în Rio (2009), ambele distribuite şi în România. În amândouă joacă un excelent actor francez de comedie – Jean Dujardin, care e şi un excelent mim. O demonstrează şi în filmul din festival, în care Dujardin joacă rolul unui actor hollywoodian de film mut (George Valentin – sic!), pe care apariţia sonorului îl face pur şi simplu să dispară de pe scena cinematografului. Filmul, în alb-negru, mut, e scris, regizat, filmat impecabil. Are foarte mult umor, multă imaginaţie, dar şi căldură. Iniţial prezentat ca fiind un film în afara competiţiei, inclusiv în catalogul festivalului (nu am înţeles bine dacă intenţionat sau din greşeală), el a fost prezentat ulterior, în toate materialele oficiale, ca fiind unul dintre filmele din Competiţia Oficială. Jean Dujardin a obţinut un binemeritat Premiu cannez de interpretare masculină.
Acelaşi premiul l-ar fi meritat (poate formula ex-æquo ar fi fost cea mai potrivită) şi Sean Penn pentru rolul excelent din This Must Be the Place, de Paolo Sorrentino. Regizorul italian face încă un film în stilul caracteristic – fizionomii foarte bine lucrate / studiate / fabricate (la fel ca-n Le conseguenze dell´amore şi în Il divo), personaje perplexe, o atmosferă în egală măsură tensionată, stranie şi cvasistatică. Sean Penn joacă rolul unui rock star decrepit, care arată şi se poartă ca un extraterestru, un om venit din altă lume şi care, de fapt, chiar trăieşte în altă lume. E poate unul dintre cele mai bune roluri din cariera lui, iar această performanţă i se datorează şi regizorului, care ştie exact ce personaj vrea să obţină.
A doua săptămână de festival a venit şi cu proiecţia singurului lungmetraj românesc de anul acesta de la Cannes – Loverboy, de Cătălin Mitulescu, selecţionat în secţiunea Un Certain Regard. Filmul e sub nivelul debutului de acum cinci ani al regizorului – Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii, care fusese şi el prezentat în aceeaşi secţiune la Cannes şi care obţinuse Premiul de interpretare feminină (Dorotheea Petre). George Piştereanu şi Ana Condeescu sunt personajele centrale ale unei poveşti cu prostituţie, peşti, iubire şi sacrificiu, dar din păcate sunt nişte personaje prea slab conturate, mai degrabă doar schiţate, într-o poveste nici ea îndeajuns lucrată. Ceea ce face ca filmul să nu transmită emoţie, ci să fie o simplă poveste-fapt divers ce se pierde într-un articol de ziar şi / sau printre zeci de alte filme. Păcat, căci al doilea film al lui Cătălin Mitulescu înseamnă un regres faţă de filmul de debut, nu o ascensiune.
Palmaresul
• Palme d´Or: The Tree of Life, de Terrence Malick.
• Marele Premiu, ex-æquo: Once Upon a Time in Anatolia, de Nuri Bilge Ceylan; şi Le Gamin au vélo, de Jean-Pierre şi Luc Dardenne.
• Premiul de regie: Nicolas Winding Refn pentru Drive.
• Premiul de scenariu: Joseph Cedar pentru The Footnote.
• Premiul de interpretare feminină: Kirsten Dunst, pentru Melancholia.
• Premiul de interpretare masculină: Jean Dujardin, pentru The Artist.
• Premiul Juriului: Polisse, de Mïwenn.
• Premiul secţiunii Un Certain Regard, ex-æquo: Arirang, de Kim Ki-duk; şi Stopped on Track, de Andreas Dresen.
