Pe aceeași temă
Intoarcerea huliganului, publicata simultan în Romania si în Statele Unite, este una dintre cele mai tulburatoare confesiuni narative aparute în ultimii ani în spatiul nostru cultural. Prin titlul ales, volumul intra în dialog peste timp atat cu romanul lui Mircea Eliade, Huliganii, cat si cu raspunsul îndurerat, dar lucid, pe care Mihail Sebastian îl da, în Cum am devenit huligan, reactiilor violente din presa interbelica la De doua mii de ani. De altfel, acolo, în interbelic, în plin scandal Sebastian, minutios descris de protagonistul însusi în paginile Jurnalului publicat integral abia în 1996, trebuie cautat punctul de plecare al multora dintre situatiile si traumele relatate de Norman Manea în aceasta autofictiune în care "mitul identitatii", "surogatele amintirii" si "cochilia limbii romane" sunt teme recurente.
Ca si Iarna Decanului de Saul Bellow, si Intoarcerea huliganului are ca punct de plecare episoade din biografia autorului, cu singura diferenta ca Norman Manea nu opteaza pentru schimbarea numelor personajelor reale, textul sau cumuland astfel impactul unei autobiografii revelatoare si pe cel al unei fictiuni romanesti în care trecutul si prezentul se topesc deopotriva în pasta densa a unui discurs de intens dramatism. Naratiune a unei duble întoarceri - Prima întoarcere, în timp, în încercarea de a recupera si de a întelege "trecutul, ca fictiune", dar si în spatiu, în Romania anului 1997, într-o vizita de doua saptamani, consemnata în A doua întoarcere (Posteritatea) -, Intoarcerea huliganului aduce în prim-plan problematica "adversitatii interioare" a unei constiinte care mizeaza sistematic pe individualitate, refuzand sa se lase anulata de povara persoanei întai plural. "Identitatea colectiva, oricare ar fi fost, mi se parea suspecta, opresiva, simplificatoare.
Prapastia dintre Eu si Noi nu mai eram dispus s-o trec" - scrie Norman Manea, formuland astfel o adevarata profesiune de credinta, pe ale carei coordonate se întalneste, din nou, cu Mihail Sebastian, care vorbea la randul lui, în epoca exploziei antisemitismului, despre valorile individului, indiferent de apartenenta sau nonapartenenta sa la o colectivitate, ca si despre "efortul de a trece de la «eu» la «noi» si drama de a nu putea niciodata realiza deplin aceasta trecere".
Enuntata în capitolul median al cartii, Divanul vienez, întrebarea "ce ramane evreiesc într-un evreu care nu e religios, nici nationalist, si nu cunoaste limba Bibliei" este imediat nuantata: "Nu ce ramane dupa ce ai pierdut ceea ce nu aveai, ci cum devii (s.m.) evreu prin holocaust, comunism, exil". De altfel, Holocaustul, comunismul si exilul sunt cele trei experiente majore ce au marcat definitiv destinul unui scriitor pentru care singurul acasa recunoscut si marturisit ca atare a fost si este limba romana. Epopeea devenirii începe, pentru copilul de cinci ani, în "anul huliganic" 1941, odata cu deportarea în Transnistria - adevarata initiere în "datoria fata de moarte", continua cu iluzia comunismului si trezirea treptata la realitate, ce culmineaza cu vizita pe care naratorul i-o face tatalui, prizonier din nou, de data aceasta în lagarul comunist de la Periprava, pentru a se prelungi în exilul autoimpus, resimtit acut ca o noua trauma si provocare a identitatii.
"Nu puteam deveni evreica-romana Ana Pauker, vedeta comunismului mondial, iesita din ghetou prin poarta rosie a internationalismului proletar, nici mondenul evreu-roman Nicu Steinhardt, convertit la crestinism, ortodoxism si chiar legionarism, nici macar Avram sau Janeta Braunstein nu puteam fi, cu atat mai putin rabinul lor Yosel, sfatuitorul în toate. Nici chiar rebela lor ruda Ariel, sionistul, nu puteam fi. Fusesem însa, în 1935, anul dinaintea nasterii mele, «huliganul» Sebastian, cum aveam sa fiu 50 de ani dupa aceea si înca zece apoi si în timpul dintre aceste date fatidice." "Umbra" lui Mihail Sebastian planeaza, constant, asupra fiecarei pagini din aceasta cronica a devenirii, ale carei origini se afla, de fapt, în lunile fierbinti ce au precedat aparitia eseului Cum am devenit huligan.
Tensiunea dintre identitatea personala si identitatea colectiva este resimtita cu atat mai intens, cu cat si nazismul si comunismul au anulat dreptul natural la intimitate si la individualitate al fiintei umane, distrugand echilibrul dintre singuratate si solidaritate. Intr-un dramatic monolog sustinut pe "divanul vienez", Norman Manea vorbeste despre "umilinta de a fi definit printr-o negare colectiva si o catastrofa colectiva" si pledeaza pentru recunoasterea adevarului simplu ca "nu suntem doar catastrofe colective, oricare ar fi ele. Diferiti unul de altul, suntem mai mult decat atat, mai mult si altceva". O constatare asemanatoare facea si Mihail Sebastian în 1935: "Marxismul si fascismul pot cuprinde o suta de adevaruri politice si economice decisive, dar amandoua pornesc de la o groaznica ignorare a omului. Este si în marxism si în fascism o lipsa de viata si un abuz de scheme care le face din capul locului artificiale.
Acest lucru se va razbuna astazi sau peste o suta de ani, dar se va razbuna". Intuitie corecta a unui esec, previzibil doar pentru cei lucizi, constienti ca orice partizanat este o iluzie si ca orice dogma care nesocoteste individualitatea umana este sortita, mai devreme sau mai tarziu, disparitiei.
In conditiile în care, iesirea dintr-o dictatura de coloratura fascista duce în plina dictatura a proletariatului, unde duplicitatea si impostura politica devin norme comportamentale, salvarea interioritatii se transforma într-un exercitiu de supravietuire îndelung profesat. In noua colonie penitenciara a minciunii institutionalizate, al carei blazon elocvent este lagarul de munca de la Periprava, Norman Manea îsi descopera "reala cetatenie si reala apartenenta", "adevaratul domiciliu" care este limba romana. Refuzul de a pleca din Romania este, multa vreme, motivat de neputinta de a renunta la privilegiul de a locui în limba romana, "la 5 ani, mai întai, din cauza unui Dictator. La 50 de ani, din cauza altui Dictator si a ideologiei opuse". Captivitate benevola a unui om care s-a autoiluzionat ca istoria personala se poate scrie fara intruziuni majore ale istoriei colective.
Uneori aspru, de cele mai multe ori amar, tonul acestor pagini nu devine nici o clipa acuzator. Norman Manea reface, retrospectiv, traseul unui destin exemplar, marcat în egala masura de ideologii opuse si, totusi, complementare, ca si de preocuparea permanenta a eului de a se defini pe sine însusi, prin identificare, dar si prin diferentiere. Recursul la memorie, frecvent în Intoarcerea huliganului, face ca sinele sa se înfatiseze ca o veritabila opera-în-miscare, identitate freatica, ce se constituie ca raspuns la o serie de stimuli exteriori. Amintirile personale devin text, se întrepatrund si intra în dialog cu aminitirile celor apropiati, rude sau prieteni, într-o partitura complexa la capatul careia traumele trecutului si socurile prezentului se topesc într-un continuum în care singura certitudine o ofera cuvintele lui Mark Twain - "un om este o fiinta umana - asta îmi ajunge. Nu poate fi mai rau".
Norman Manea are vocatia prieteniei, o dovedesc cu prisosinta portretele - unele de-a dreptul impresionante -, pe care prozatorul le face celor apropiati. Nuantat, mereu atent la calitatea umana a celor din jurul sau, scriitorul are darul de a surprinde esentialul în cuvinte putine, dar percutante, atat în evocarile întalnirilor cu cei dragi, în libertate, cat si în reconstituirea realitatii sumbre a lagarelor din Transnistria si Periprava sau a atmosferei de suspiciune, duplicitate si ambiguitate din "paradisul socialist". Solitudinea funciara a omului pare sa se risipeasca doar în scris si în contactul cu cei apropiati, pe care îi poarta cu sine pretutindeni, în cochilia limbii romane.
Li se alatura prietenilor din tara umbre ale unor celebri scriitori disparuti, cu care Norman Manea poarta un perpetuu dialog: Kafka si Sebastian, Cioran si Proust, Freud si Petru Cretia. Pentru Norman Manea, limba romana, limba în care scrie si viseaza nu este doar singurul domiciliu real, ci si unicul spatiu în care eul se simte pe deplin liber sa fie el însusi. Suspendat permanent în interval, într-un du-te-vino deopotriva spatial si temporal, la care se adauga jocul interioritate/exterioritate, Norman Manea creeaza un univers textual care încearca sa rascumpere raul provocat de istoria colectiva a acestui secol. Sobru, dramatic fara sa fie patetic, cu nostalgie, dar si scepticism, obiectiv si, uneori, resemnat, scriitorul roman încearca sa înteleaga etapele unui traseu existential, la capatul caruia se contureaza o întrebare deloc retorica: "Ce eticheta port, de fapt, si de ce mi-ar trebui vreuna?".
Norman Manea, Intoarcerea huliganului, Editura Polirom, Iasi, 2003, Colectia "Fiction Ltd."
