Carol al II-lea - rol si imagine

Pentru a prezenta cititorilor revistei 22 personalitatea regelui Carol al II-lea, ne-am adresat colaboratorilor nostri Serban Papacostea, Cristian Preda, Adrian Cioroianu si Armand Gosu.

1. Cum il caracterizati pe Carol al II-lea pentru epoca in care a trait si pentru istoria contemporana?
2. Ce e gresit in imaginea pe care romanii o au astazi despre Carol al II-lea?
3. Ce semnificatie are aducerea in tara a ramasitelor sale pamantesti?

SERBAN PAPACOSTEA
Un rol ambiguu

1. Carol al II-lea, care a fost al treilea rege al Romaniei din dinastia Hohenzollern, a avut o existenta agitata si a desfasurat o actiune care l-a distantat de ceilalti suverani ai Romaniei: de cei doi care l-au precedat (Carol I si Ferdinand I) si de cel care i-a urmat in domnie (Mihai I). A abandonat dreptul la tron in imprejurari legate de viata lui sentimentala si a revenit asupra hotararii sale si a Curtii Regale in situatia creata de moartea prematura a Regelui Ferdinand I si de domnia regelui minor, fiul sau, Mihai I al Romaniei. Revenit in tara intr-un context care i-a fost favorabil, beneficiind de un curent de opinie foarte favorabil lui si care a trecut in cele din urma peste vointa Partidului Liberal al lui Ionel Bratianu, factor de seama al inlaturarii lui de la succesiune, Carol al II-lea a manifestat de timpuriu veleitati de domnie autoritara, cu tendinta de a suprima viata si rolul partidelor istorice. In felul acesta se pregatea sa intrerupa regimul constitutional cu care s-au identificat primii doi regi si care a fost si rostul principal al introducerii monarhiei constitutionale in istoria tarii. Prin aceasta, Carol al II-lea s-a indepartat de traditia creata de Carol I si urmata cu scrupulozitate de Ferdinand I.

E drept ca in aceasta politica a fost ajutat de doi factori: pe de o parte, tendinta generala in Europa vremii spre regimurile dictatoriale (sau chiar totalitare), conjunctura internationala care i-a favorizat inclinatia, iar, pe de alta parte, un puternic curent in tara pentru abandonarea sistemului pluralist si pentru adoptarea unei formule de guvernare autoritara. Cand spun aceasta ma gandesc nu numai la extrema dreapta romaneasca, miscarea legionara, dar si la o parte din intelectualitatea romaneasca, ostila formulei democratice. E suficient sa-l amintesc pe Nicolae Iorga, care a fost unul din promotorii evolutiei spre regimul "peste partidele istorice", si pe numerosi alti intelectuali care s-au indepartat sau au reactionat impotriva formulei pluraliste care fiinta la data aceea in Romania. Era un pluralism instaurat in 1866, odata cu venirea lui Carol I, si care, dupa primul razboi mondial, prin reformele introduse - ma refer in primul rand la votul universal -, tindea sa devina democratie. Trebuie facuta distinctia intre pluralism si democratie: democratia inseamna efectiv un regim politic care reflecta vointa majoritatii poporului. Remarcabil e faptul ca, in ciuda tendintei sale dictate in buna masura de temperamentul lui si de sfaturile care i se dadeau in aceasta privinta, Carol al II-lea nu a reusit sa impuna formula dictatoriala si regimul partidului unic decat dupa opt ani de domnie. Ceea ce arata ca factorii care s-au opus acestei tendinte au reusit sa tina in frau evolutia spre regimul dictaturii personale.

Caracterizarea domniei lui trebuie facuta si in functie de politica externa a Romaniei, care in chip firesc urmarea sa consolideze Pacea de la Versailles, cadrul politic constituit odata cu crearea Romaniei Mari, a intregirii tarii cu provinciile care se aflasera sub stapanire straina. Aceasta a dus la tensiuni grave interne si la conflictul dintre Regele Carol si Garda de Fier, care milita pentru alinierea la Axa Roma-Berlin, ceea ce venea in contradictie cu interesul national, asa cum era corect conceput, acela de aparare a rezultatelor obtinute in urma primului razboi mondial. Cu aceasta politica de aliniere la aliatii din timpul razboiului, Franta si Anglia, s-a identificat Nicolae Titulescu, iar Carol al II-lea a sprijinit aceasta directie pana in 1938, cand, in urma defectiunilor grave din partea aliatilor, Franta si Anglia, care au facut concesie dupa concesie Reichului - 1936 si mai ales 1938, la München, cand au permis ca Europa Centrala sa intre sub influenta germana - se constata si in politica externa a lui Carol al II-lea o tendinta de reasezare a raporturilor cu Germania celui de-al treilea Reich. Dar, pana la capat, a ramas fidel aliantelor traditionale, intuind primejdia care avea sa decurga din restructurarea politica a Europei, ca urmare a dinamismului celui de-al treilea Reich, ceea ce s-a si intamplat, mai ales in urma Pactului germano-sovietic.

Asadar, caracterizarea domniei si a politicii lui Carol al II-lea nu este usor de facut, pentru ca sunt aspecte echivoce. Pe de o parte, desigur, s-a identificat cu politica de salvgardare a interesului national, al unitatii teritoriale. Pe de alta parte, nu trebuie uitat ca a deviat de la linia fundamentala a dinastiei al carei reprezentant era la vremea aceea, cea a monarhiei constitutionale, si ca a introdus regimul dictatorial si a pus capat vietii politice nascute din libertate, din alegeri libere, asa cum o cunoscuse Romania de la 1866 pana in 1938.

2. E greu de stiut ce imagine au astazi romanii despre Carol al II-lea. Cred ca vor trebui intreprinse noi cercetari de catre istorici. S-a scris destul de mult despre el, in spirit partizan. Evident ca o astfel de personalitate si o politica precum aceea pe care a desfasurat-o el provoaca luari de pozitie divergente. Am asistat chiar la televizor la luari de pozitii foarte incrancenate in legatura cu personalitatea si rolul lui. Dar inainte de noi cercetari, putem sa sintetizam, atat cat cunoastem, ce este imaginea actuala, ce a retinut lumea de astazi din analiza personalitatii si a activitatii lui Carol al II-lea. In primul rand, fireste, mai toata lumea care are cunostinte de istorie romaneasca contemporana stie ca el a instaurat regimul dictatorial si ca a intrerupt regimul monarhiei constitutionale, care a fost perioada cea mai fecunda a istoriei tarii, si pe planul politicii interne, si pe planul politicii externe, si pe planul afirmarii valorilor, in contextul de libertate pe care l-a cunoscut si in care s-a incadrat istoria tarii de la Carol I pana in 1938. Desfiintarea partidelor a adus dupa sine, inevitabil, ca intotdeauna, aparitia unui grup de influenta in jurul regelui, asa-numita camarila a Palatului. "Unde dispar partidele apar clicile", s-a spus, si pe buna dreptate. Tot ce s-a intamplat negativ in cei doi ani de dictatura regala a fost atribuit camarilei regale, doamnei Elena Lupescu si anturajului ei. Si o parte de realitate este in aceasta caracterizare. Camarila a insemnat si afaceri si afacerism, deci o zona de coruptie. Legaturile sale cu marea industrie, cu Malaxa, Auschnitt si altii, cu marea finanta sunt cunoscute. Inlaturarea si ignorarea fortelor politice de opozitie, mai ales marile partide, PNT si PL, cam aceasta este imaginea care, atat cat imi pot da seama, a ramas in mintea contemporanilior si a celor din zilele noastre despre Carol al II-lea si domnia lui. A mai ramas si amintirea caracterului sangeros al ultimilor doi ani de domnie, urmare a infruntarii violente cu Garda de Fier.

Ce ar putea fi invocat si se stie mai putin cu privire la aceasta domnie este ca ea, mai ales in ultimii ani, a coincis cu un puternic avant economic, ritmuri rapide de dezvoltare economica, care anuntau o sensibila reducere a decalajului intre Europa Occidentala, Europa Centrala si Romania, sub raport economic, cu realizari remarcabile. In al doilea rand, o tendinta si un efort de modernizare a vietii culturale, a arhitecturii, de pilda. Bucurestiul modern este in mare parte opera, daca nu direct a lui Carol al II-lea, dar a tendintelor sale de innoire in planul acesta. De asemenea, nu poate fi neglijat avantul culturii romanesti, inclusiv cu sprijinul lui, in diverse domenii. Ma gandesc acum la Fundatiile Regale, care au sustinut activitati culturale, editii de opere fundamentale ale scriitorilor romani. Sa mai dau un exemplu: scoala lui Dimitrie Gusti, scoala sociologica exceptionala care a avut un rol de inainte mergator in sociologia vremii, acele analize si studii consacrate satului romanesc, urmarit din cele mai variate aspecte. Acest lucru a fost remarcat si peste hotare.

Cred ca atunci cand va fi analizata in ansamblul ei opera culturala a epocii, avantul pe diverse planuri va trebui retinut pentru o imagine echilibrata asupra lui Carol al II-lea.

3. Este, neindoielnic, un fapt firesc si care trebuia sa se intample mai devreme sau mai tarziu. A fost un rege al Romaniei, e firesc ca locul lui de veci sa se afle alaturi de ceilalti regi ai Romaniei. E un act reparator, poate, pentru memoria lui, dar sigur pentru istoria nationala si un fel, intentionat sau nu, de a recunoaste rolul extraordinar al monarhiei in istoria moderna a Romaniei. Am mai spus-o si o repet: Romania moderna este rezultatul intalnirii intre o dinastie care si-a onorat angajamentul fundamental si a asigurat tarii un climat de libertate si capacitatile creatoare ale unui popor care si-au gasit posibilitatile de manifestare plenara in cadrul creat de dinastia Hohenzollern.

Rolul lui Carol al II-lea, desigur, e ambiguu. A continuat opera de creatie in plan cultural a inainte mergatorilor sai, dar a pus capat regimului care a asigurat acest mare avant. Inca o data, e foarte bine ca se face acest act reparator si se intregeste la locul de inhumare a regilor Romaniei seria regilor cu ramasitele lui Carol al II-lea. Nadajduiesc ca initiativa nu va fi folosita pentru a instrumentaliza acest transfer in scopuri actuale, pe care nu le pot defini acum, dar care ar diminua din semnificatia pozitiva a acestui act. Ramane sa vedem daca este un act istoric binevenit, sau daca se va incerca altceva. Sper ca nu va fi cazul.

CRISTIAN PREDA
Un adversar al parlamentarismului si al democratiei

1. Carol al II-lea ramane in istoria moderna a Romaniei in primul rand ca personajul responsabil pentru sfarsitul democratiei interbelice. Dupa alegerile din 1937, Carol al II-lea a refuzat convocarea Parlamentului, chiar daca legea electorala in vigoare permitea si distribuirea mandatelor si alcatuirea unei formule guvernamentale care sa reflecte votul cetatenilor din acel moment. Cred ca distrugerea voita a sistemului democratic ramane punctul esential al carierei sale. Nu diferitele atitudini politice pe care le-a asumat in privinta partidelor sau a unora dintre personajele epocii, ci aceasta vointa de a distruge democratia cred ca reprezinta gestul fundamental pentru care manualele de istorie il vor mentiona pe Carol al II-lea.

2. Nu imi dau seama ce imagine colectiva au astazi romanii despre Carol al II-lea. Vad ceea ce propune presa despre acest personaj si studiile istorice despre Carol. Din nefericire, atat presa, cat si studiile istorice insista pe aspecte superficiale, pe relatia lui Carol cu cultura epocii, pe relatia lui personala cu personajele feminine din interbelic. Cred ca aceste lucruri sunt minore in raport cu personajul politic despre care e vorba. Interesul pentru aceste aspecte ale vietii lui private vadeste foarte bine carentele unei anumite culturi democratice de azi. In opinia mea, Carol al II-lea este unul din adversarii cei mai redutabili ai parlamentarismului si ai democratiei din Romania. Or, acest aspect este, din nefericire, in ceea ce se poate numi imaginea publica a lui Carol de astazi, intr-o pozitie minora si nu trezeste un interes sistematic.

3. Aducerea in tara a ramasitelor sale pamantesti este o initiativa a guvernului, care tine sa-si construiasca o identitate "istorica”. Este evident pentru oricine ca premierul si partidul pe care domnia sa il conduce nu au legitimitate, si cu atat mai putin o legitimitate istorica. Aceste personaje nu se revendica de la o traditie social-democratica din Romania, desi exista resurse suficiente pentru o asemenea revendicare si, in mod oarecum irational si dezordonat, guvernul si, inainte de toate, Adrian Nastase cauta sa-si defineasca o identitate care trimite la epoca interbelica, la recuperarea unor simboluri ale istoriei interbelice. E, de fapt, o miscare pe care au facut-o intr-un mod la fel de haotic si de inconstient partidele istorice, la inceputul democratiei postcomuniste. Adrian Nastase vrea sa il recupereze pe Carol al II-lea, asa cum taranistii l-au recuperat pe Maniu sau liberalii pe Bratianu. Nu cred ca memoria colectiva a romanilor legitimeaza PSD pentru un asemenea gest. Aducerea in tara este rezultatul unui calcul propagandistic al unor politicieni care se recomanda a fi social-democrati, dar care cultiva de fapt o imagine extrem de ambigua a intregii istorii romanesti din secolul XX. Sa ne amintim ca, daca astazi sunt aduse in tara ramasitele pamantesti ale lui Carol al II-lea, nu cu mult timp in urma guvernul si parlamentarii au decis sa decoreze galeriile Parlamentului si culoarele guvernului cu portretele responsabililor politici români, inclusiv ale celor totalitari. In fond, identitatea politica a lui Adrian Nastase se defineste foarte bine prin aceasta dubla asociere, aceasta dubla convocare a unor figuri precum maresalul Antonescu si Carol al II-lea si, pe de alta parte, Bratianu sau prim-ministrii comunisti. Nastase e sinteza acestor ambiguitati ale istoriei romanesti. Recuperarea memoriei, asa cum o practica premierul, e proba cea mai elocventa a fragilitatii crezului sau democratic.

ADRIAN CIOROIANU
Un bun rege, daca vremurile i-ar fi permis

1. In opinia mea, Carol al II-lea avea calitatile necesare pentru a fi un bun rege al Romaniei, dar s-a nimerit ca aceste calitati sa nu fie eficiente intr-o epoca atipica. Din pacate, anii ‘30 sunt o perioada atipica peste tot in Europa, inevitabil si in Romania, astfel incat inteligenta si entuziasmul lui Carol al II-lea au fost dirijate spre un autoritarism care parea atunci, peste tot in Europa, ca fiind solutia la o democratie ce parea pur cronofaga si in pierdere de viteza. Carol al II-lea ar fi fost un bun rege, daca vremurile ar fi fost altele. Dar vremurile au fost cele care au fost si amintirea si mostenirea lasate de Carol al II-lea sunt astazi discutabile din perspectiva eficientei sale politice.

2. Sunt exagerate lucruri ce tin de latura sentimentala si privata a lui Carol al II-lea. Dincolo de orice act de guvernare sau de ideile lui reformatoare, modernizatoare despre societatea romaneasca, toata lumea stie mai curand legendele ce-i insotesc viata privata, legaturile in special cu Elena Lupescu, cea care avea sa-i devina sotie in 1947, cea pe care el a iubit-o sincer si cea care, la randu-i, l-a iubit sincer. Cred ca aceasta legenda greveaza imaginea reala a regelui. Evident ca n-a fost cel mai statornic dintre barbati, dar daca am face inventarul regilor europeni care au avut destine oarecum similare, cred ca am ajunge la concluzia ca din nici un punct de vedere Carol al II-lea nu a fost singur in aceasta situatie. Apoi, mai e imaginea unui mare corupt, ceea ce iarasi cred ca este o exagerare, care are o filiera. Ea s-a nascut odata cu legionarii si a continuat, evident, cu regimul comunist, care avea si el interesele sale. Carol al II-lea nu a fost un inger, din acest punct de vedere. A influentat oameni si s-a lasat influentat de oameni, dar nu a fost nici Diavolul despre care se vorbeste.

3. Aducerea in tara a ramasitelor sale pamantesti cred ca este cel mai normal lucru cu putinta, in sensul ca revine in istoria din care a facut si oricum face parte si se intoarce in pamantul pe care s-a nascut.

ARMAND GOSU
Groparul Romaniei Mari

1. Carol al II-lea este un personaj negativ. El este groparul Romaniei Mari. A contribuit la esecul proiectului democratizarii reale a Romaniei. A lucrat cu o pasiune demna de cauze mai bune pentru slabirea partidelor politice, inca din momentul urcarii pe tronul Romaniei, in iunie 1930. In 1938, Carol al II-lea a desfiintat pur si simplu partidele politice si a fondat Frontul Renasterii Nationale, o formatiune politica al carei principal obiectiv a fost sustinerea tronului. Un deceniu de imoralitate, de absenta a unor principii politice sanatoase si de coruptie nu se putea incheia mai dramatic decat s-a sfarsit domnia lui Carol al II-lea, cu dezastrul din vara 1940, cind tara a pierdut teritorii si chiar intregi provincii istorice fara sa traga macar un foc de arma in apararea lor.

Politic, Carol al II-lea a fost un rege care, prin conduita sa, a contribuit la compromiterea monarhiei in Romania. A incercat sa compromita si partidele politice, reusind sa faca acest lucru in cazul PNL-ului. Doar intransigenta politica si moralitatea exemplara ale lui Iuliu Maniu si Ion Mihalache au salvat PNT-ul si l-au transformat in ultimul bastion al democratiei romanesti interbelice.

Economic, a doua parte a domniei lui Carol al II-lea a fost o perioada de crestere. Insa coruptia politica si-a pus grav amprenta si asupra economiei romanesti. Au fost cativa ani, incepand din 1934, foarte buni pentru economia tarii. Este indiscutabil faptul ca in timpul domniei lui Carol al II-lea s-a inregistrat apogeul dezvoltarii economice a Romaniei interbelice. Iar regele nu a fost strain de acest progres.

Domeniul in care Carol al II-lea a excelat a fost cel cultural. Regele personal a sprijinit proiecte culturale prin Fundatiile Regale. Carol al II-lea a contribuit decisiv la infiintarea unor institutii culturale de mare prestigiu la vremea respectiva si care – unele – functioneaza si astazi.

2. Majoritatea romanilor au retinut despre Carol al II-lea doar ceea ce au citit in manualele de istorie. Intr-un mod aparent paradoxal, Carol al II-lea nu a fost o tinta predilecta a atacurilor istoriografiei comuniste, incepand cu Roller si terminand cu tripleta de aur a Sectiei de Propaganda a Comitetului Central: Ardeleanu-Musat-Patroiu. Tonul acru al istoricilor care scriau in deceniul sase si in prima parte a deceniului sapte s-a transformat intr-o atitudine mult mai binevoitoare fata de Carol al II-lea a istoricilor din perioda ceausismului tarziu. S-a umblat la concepte. 1938-1940 nu mai erau anii dictaturii regale, ci ai regimului de autoritate monarhica. E limpede de ce. In anii cei mai cumpliti ai dictaturii lui Ceausescu se evita folosirea cuvantului dictatura. Se vorbea in soapta de Elena Lupescu, amanta nefasta a regelui, si de camarila regala pentru ca nu cumva, voluntar sau nu, sa fie facute comparatii intre cele doua Elene (Lupescu si Ceausescu) si intre domnia unui monarh corupt si dezastrul economic, politic, cultural in care se afla Romania lui Ceausescu.

Dupa decembrie 1989, istorici de curte ai PCR-ului, trecuti in solda FSN-PDSR, au declansat o campanie de compromitere a institutiei moharhiei, campanie ce amintea, mai degraba, de anii ‘50. Dar nu Carol al II-lea a fost tinta principala a atacurilor, ci Regele Mihai. Dupa decembrie 2000, aceiasi istorici si-au moderat la comanda tonul. Acum ei chiar lucreaza din greu - tot la comanda - pentru punerea in opera a reconcilierii nationale, decretata de presedintele Iliescu.

Daca acum, in opinia publica, lipseste practic o imagine precis conturata a lui Carol al II-lea, in aceste zile am asistat la o tentativa stupida a unor istorici (Lilly Marcou a excelat) de a creiona un portret roz al lui Carol al II-lea. E cel mai grav lucru care se putea intampla. Ar fi extrem de contraproductiv pentru educatia civica a romanilor daca un rege imoral, corupt, precum Carol al II-lea, ar deveni un personaj pozitiv in memoria publica.

3. Semnificatia in sine i-o dau actorii. Ori, fiecare dintre actorii acestei reinhumari citeste semnificatia intr-un fel foarte pragmatic. Portughezii sunt fericiti ca-si elibereaza o debara, in care-si vor pune probabil roabele, care – cine stie? – poate acum ruginesc in ploaie. Cotroceniul mai bifeaza – cum spun ei – o actiune, pe traseul reconcilierii nationale, armata mai trage citeva salve de tun pe Otopeni. Ministrul Dancu e fericit ca a dat de lucru presei pentru citeva zile. Ideologii partidului de la putere vad in aducerea osemintelor o sansa de legimitare istorica. Adica, ei sunt de fapt mostenitorii de drept ai Romaniei interbelice, a Regatului... doar ei l-au adus pe Titulescu si acum pe Carol al II-lea si pe Elena Lupescu. Insa, pentru opinia publica e greu de evitat concluzia ca guvernul Nastase si Carol al II-lea sint apropiati in planul coruptiei si al imoralitatii in politica. Asa ca reinhumarea lui Carol al II-lea ar putea sa nu aduca neaparat beneficii in planul imaginii partidului de guvernamant.