Pe aceeași temă
Fără să îşi propună, Ion Ianoşi veştejeşte – în mod salutar – literatura istorică „nostalgică“, îndatorată naţional-stalinismului.
Datorită ultimului volum al profesorului Ion Ianoşi, Internaţionala mea. Cronica unei vieţi, cititorul român are şansa de a cunoaşte o autobiografie intelectuală extrem de necesară, o carte a nevrozelor, din care se pot desprinde multe învăţăminte.
Amintirile profesorului de estetică sunt foarte bine contextualizate prin descrierea – în general plină de acurateţe – evenimentelor politice, cu răsfrângerea lor în viaţa socială şi personală. În cadrul memorialisticii monumentale inaugurate de Editura Polirom (Adrian Marino – Viaţa unui om singur; Bartolomeu Valeriu Anania – Memorii ş.a.), Ion Ianoşi pare să se impună, datorită egocentrismului sublimat, a vervei polemice temperate şi unei înclinaţii mai mari spre acurateţe şi obiectivare. În plus, din perspectiva istoricului, Internaţionala mea... pare să aibă o valoare documentară sporită. Cronicarul Ianoşi este ajutat cumva şi de datele din biografia sa (politică): mai ales postura de instructor (timp de aproape nouă ani) la Secţia de Ştiinţă şi Cultură din cadrul Direcţiei de Propagandă şi Cultură a Comitetului Central al partidului comunist (PMR) i-a permis să cunoască şi sferele înalte ale puterii; apoi, chiar şi în calitate de profesor la Facultatea de Filosofie, a intrat în contact cu demnitari sau rude ale unor miniştri (Athanase Joja, Miron Constantinescu, Tamara Dobrin, Sabin Totu ş.a.).
Din memorii desprindem imaginea unui personaj preocupat constant atât de tensiunea dintre autonomia individului şi dictatul autorităţii supreme, cât şi de salvgardarea libertăţii lăuntrice (p. 566). Multipla condiţie minoritară – originea transilvană, burgheză, maghiară-evreiască – nu este doar un stigmat, ci şi o şansă pentru o perspectivă mai echilibrată atunci când vine momentul rememorării şi reconstituirii istori(ografi)ce. Cum am scris şi cu alte ocazii, numeroşi români au fost contaminaţi de ideea că regimul comunist din ultimii ani ai lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi din timpurile lui Nicolae Ceauşescu chiar a întruchipat adevăratele sentimente şi valori naţionale. Inclusiv astăzi, mulţi trec cu vederea dimensiunea ideologică a Declaraţiei din aprilie 1964 şi a discursului ceauşist din 21 august 1968. Chiar şi istoriografia postdecembristă a fost infestată de acest virus, o boală a noii mitologii naţionale, cu ignorarea naturii regimului politic din România, în special a politicii interne (represive). Ion Ianoşi este imun în faţa acestei promiscuităţi cultural-ideologice şi politice.
Cred că memorialistul poate fi inclus printre autorii care surprind cel mai bine fenomenul antisemitismului comunist, precum şi trăsăturile a ceea ce Michael Shafir a numit comunismul xenofob. Ion Ianoşi consemnează apăsat inclusiv momentul în care Gheorghiu-Dej i-a lăsat moştenire lui Nicolae Ceauşescu un „comunism naţional“ (naţional-stalinism ar fi sintagma mai potrivită), deopotrivă etnicist şi stalinist (p. 431). În sprijinul argumentaţiei sale aduce atât perspectiva analitică, cât şi experienţa personală: spre sfârşitul lunii august 1964, fiind invitat la congresul internaţional de estetică de la Amsterdam, împreună cu Silvian Iosifescu, nu primeşte viza pentru a putea pleca, deoarece – cum avea să afle de la un coleg activist la CC – „Tovarăşul Dej a decis ca România să nu mai fie reprezentată la reuniuni din străinătate de către «alogeni»“. În plin proces de omogenizare etnică a partidului, primul secretar al CC al PMR şi poliţia secretă acţionau în mod coordonat pentru apărarea „independenţei“ abia proclamate (cu discriminarea neromânilor). „Securitatea ne oprise pentru că eram evrei“ – conchide Ianoşi (p. 431).
Volumul nu este doar o continuare şi completare a cărţii apărute în urmă cu un deceniu – eu – şi el. Însemnări subiective despre Ceauşescu (Editura Dacia, Cluj Napoca, 2003) –, ci o autobiografie care aspiră spre exhaustivitate (cartea acoperă intervalul 1928–2012). Internaţionala mea... nu oferă doar amănunte biografice relevante, ci scoate în evidenţă un Ianoşi care uneori pare o adevărată enciclopedie – în carte sunt informaţii şi detalii pe care era puţin probabil să le aflăm în viitor de la alţi actori ai acelor vremuri. În 1955, abia venit de la Leningrad, Ianoşi ajunge cadru didactic la Institutul de Artă Teatrală. Onest, îşi admite lacunele: „[ca profesor] plăteam tributul cuvenit «marxism-leninismului»“ (p. 335). Anul 1956 este un moment-cheie pentru istoria comunismului sovietic şi est-european, bine reflectat şi în volum. Deşi în mod public nu iese din cadrele conformismului politic (participă în redacţia ziarului de limbă maghiară Előre la întocmirea textelor ideologice – p. 339), în plan subiectiv, tânărul Ianoşi simpatizează cu mişcarea revoluţionară din Ungaria. Altminteri având tendinţa detaliului şi a atotcuprinderii, în anumite situaţii particulare memorialistul recurge la aluzii şi (semi)anonimizări. De pildă, atunci când evocă o întâmplare din august–septembrie 1956: „am ieşit în patru, cu o pereche de prieteni, să luăm cina la un restaurant dintr-o grădină situată în spatele Casei Scânteii. S-a încins atunci o dispută între mine şi V.I. [subl. n.]. Eu pledam cauza intelectualilor disidenţi din Ungaria; el – «linia justă» a PMR, întru stoparea tulburărilor de acolo. A ridicat tonul, m-a somat să-mi bag minţile în cap, dacă nu vreau să dau de belea. Soţia lui, unguroaică originară din Ardeal, îi ţinea isonul. (...) Cu trecutul său de activist la conducerea organizaţiilor de tineret, [V.I.] adopta poziţia românească oficială. (Mult mai târziu, soţia lui îşi va revizui public atitudinea, din păcate uitând-o pe cea iniţială)“ (p. 351).
Fragmentele de mai sus au nevoie de o atentă descifrare: foarte probabil, discuţiile tensionate în contextul (pre)revoluţionar din Ungaria s-au purtat între Ianoşi şi soţii Ioanid (Virgil şi Ileana); Virgil Ioanid pare să fie singurul conducător al tineretului comunist care se încadrează în descrierea furnizată de memorialist. În plus, şi soţia sa, Ileana Ioanid, de origine maghiară, corespunde profilului schiţat: după 1989, a editat şi îngrijit scrierile lui Imre Nagy, Însemnări de la Snagov. Corespondenţă, rapoarte, convorbiri (Editura Polirom, Iaşi, 2004). Într-un studiu introductiv consistent, Ileana Ioanid precizează doar că: „am avut reţineri [în privinţa publicării volumului de documente] pentru că sunt contemporană cu aceste evenimente [din anul 1956], cu imensa lor rezonanţă şi repercusiunile lor istorice. Mai mult, mă simt implicată, în măsura în care poate fi implicat un singur om – care înţelege câte ceva, dar niciodată destul [subl. n.]“ (p. 9) – o firavă aluzie poate la propria poziţie ostilă lui Imre Nagy din toamna lui 1956. Probabil, îndeosebi în numele unor afinităţi cultural-ideologice postdecembriste, Ianoşi îşi menajează prietenii nenumindu-i.
În multe cazuri, susţinătorii şi simpatizanţii revoluţiei din Ungaria – fie ei români, fie maghiari – nu sunt pedepsiţi imediat. Uneori, unda de şoc a represiunii îi loveşte abia după doi ani – aşa se întâmplă şi cu istoricul şi criticul literar László Földes, un cunoscut şi apropiat al lui Ion Ianoşi din perioada clujeană. Stigmatizarea lui László Földes îi provoacă memorialistului poate nevroza cea mai apăsătoare din întreaga viaţă (p. 380). Probabil silit de conducerea superioară de partid, Ianoşi participă la seria de obiecţii ideologice îndreptată împotriva profesorului de la Universitatea Bolyai, între altele redactor-şef la reputata revistă Utunk. În 1957, László Földes era criticat de Ion Ianoşi într-o notă a Sectorului de Literatură pentru manifestări mascate de liberalism şi apolitism (Notă despre unele aspecte privind atmosfera politică din rândul unor intelectuali maghiari din Cluj, 30.IX.1957, în Arhivele Naţionale ale României, fond CC al PCR – Secţia de Propagandă şi Agitaţie, dosar nr. 5/1957, f. 110). Ceea ce părea o critică beningă ia însă proporţii în anul următor; ies la iveală în medii literare rivale din Târgu Mureş delaţiuni contra lui Földes (era acuzat că s-ar fi solidarizat cu revoluţia maghiară şi ar fi adresat injurii la adresa lui Gheorghiu-Dej): „Turnătorii au trimis dosarul [cu delaţiuni] conducerii superioare [a PMR], care ni l-a trimis nouă [Secţiei de Ştiinţă şi Cultură/Sectorul de Literatură]. Ca răspunzător pentru literatura maghiară, l-am primit spre lectură, fără să mi se ceară vreun punct de vedere“ – îşi aminteşte Ianoşi (p. 380). În 1958, Földes este eliminat din organizaţia de partid, demis de la Utunk, fără dreptul de a mai publica. Împreună cu Pavel Ţugui (superiorul său de la Comitetul Central), Ianoşi asistă neputincios la Cluj la demascarea prietenului său.
La fel ca şi Ianoşi, deşi incomparabil mai incisiv şi decis, un alt anticeauşist – în plus având şi mai vechi atitudini antistaliniste – care a încercat să salveze marxismul a fost Tudor Bugnariu, profesor de filosofie şi decan la Universitatea din Bucureşti începând din 1958 (nu 1957, cum se afirmă în carte). Pentru curajul cu care şi-a apărat studenţii de la Facultatea de Filosofie în anul 1965, a fost sancţionat în şedinţe de partid şi demis din funcţia de decan. Era cunoscut pentru faptul că în timpul diverselor reuniuni îşi însemna tot ce se discuta. Ianoşi – coleg de facultate – îi acordă mai multe pagini. Din păcate, unele exprimări sunt nefericite, condescendente sau inexacte: „colegii îşi amintesc cum, aşezat în banca întâi din amfiteatru, nota febril întreaga desfăşurare a şedinţelor, luările de cuvânt şi rezoluţiile. Obiceiul şi l-a păstrat până la sfârşitul vieţii (1988). Văduva Dorli Blaga [Ana-Dorica Bugnariu] n-a găsit, se pare, de cuviinţă să încredinţeze acest enorm maldăr de însemnări unui redactor priceput, spre selecţie, ordonare şi publicare: am fi intrat în posesia unei scrupuloase mărturii despre epocă“ (p. 367). Se impun mai multe precizări. În jurul arhivei Tudor Bugnariu s-a dus o întreagă luptă după decembrie 1989, documentele fiind revendicate cu vehemenţă de foşti colegi de la filosofie ai lui T. Bugnariu – în niciun fel îndreptăţiţi să intre în posesia manuscriselor (între ei: afini ai memorialistului). Acesta este contextul în care văduva Dorli Blaga – singura moştenitoare legală – a încredinţat arhiva Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga“ din Cluj, unde documentele din fondul Tudor Bugnariu pot fi studiate şi în prezent, cu permisiunea donatorului.
Controversa cu Dorli Blaga pare o divergenţă oarecare, dacă o comparăm cu disputa de proporţii dintre memorialist şi Vladimir Tismăneanu. Este poate singura secţiune a cărţii în care Ianoşi poartă o polemică susţinută, necruţătoare, cu cineva. Rândurile destinate profesorului de la University of Maryland parcă sunt scrise precipitat, nervos, de unde şi riscul de a greşi. Vladimir Tismăneanu este un fost prieten, un „vizitator asiduu al locuinţei noastre din [strada] arhitect Louis Blanc“ (p. 432) înainte de 1981, care după un deceniu schimbă tabăra culturală/politică şi devine un fel de Nemesis, urmărindu-l mereu în postcomunism. Ion Ianoşi are obiecţii în ceea ce priveşte enunţul formulat de Comisia pentru analiza dictaturii comuniste, prezidată de Tismăneanu (regimul comunist a fost ilegitim şi criminal) şi deplânge faptul că sintagma „regim comunist“ ar fi „unanim acceptată“ (pp. 828–829). Nu este, cel puţin în studiile istoriografice propriu-zise: influenta şcoală Ioan Scurtu a încercat prin mijloace nu tocmai paşnice să impună ca etichetă pentru comunismul românesc noţiunea de „regim socialist totalitar“ (Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX (1918–1948), Editura Paideia, 1999 ş.a.). Totuşi, din punct de vedere spiritual, cred că memorialistul se află mai aproape de Tismăneanu decât de cuplul naţionalist Scurtu - Buzatu.
Ion Ianoşi are dreptate când susţine, chiar dacă la modul maniheist, necesitatea existenţei unei intelectualităţi de stânga: „de omul de stânga ar fi nevoie, inclusiv printre intelectuali, ca să menţină acea stare de fertilă nemulţumire în afara căreia s-ar trezi cam însinguraţi apologeţii dreptei, ai capitalismului, ai liberei concurenţe, ai acumulării nelimitate de proprietăţi“ (p. 767). Cărturarul – altminteri un marxist foarte deschis către nuanţe şi „ospitalier“ (p. 617) atunci când se referă la intelectualii din cealaltă parte a eşichierului cultural-politic – vădeşte un straniu reducţionism: pare că pentru memorialist există doar dreapta, nu şi centru–dreapta; în plus, este aproape obligatoriu ca un om de dreapta să conteste automat raţionalismul şi revoluţia franceză, alături de marxism, Ianoşi neluând în calcul singularizarea marxismului ca ideologie indezirabilă. Ataşamentul faţă de Marx merge mână în mână atât cu denunţarea nedreptăţilor sociale, cât şi cu empatia faţă de minorităţile de orice fel – naţionale, etnice, religioase etc. Câteodată, însă, apar inconsecvenţe: într-un caz, Ianoşi apără ferm inclusiv dreptul romilor de a se defini cum vor, pronunţându-se contra etichetelor jignitoare (p. 808), iar cu altă ocazie face următoarea remarcă deconcertantă şi depreciativă: „apartamentul [fiicei şi ginerelui meu] nu era situat în rău-famatul cartier Craioviţa, împânzit de «populaţia înlocuitoare» – cum i se zicea celei tuciurii [subl. n.]“ (p. 604).
Vreau să scot în evidenţă, în încheiere, marile merite ale cărţii, în special din perspectiva raporturilor dintre memorie şi istorie. Fără să îşi propună, Ion Ianoşi veştejeşte – în mod salutar – literatura istorică „nostalgică“, îndatorată naţional-stalinismului. În primul rând, prin relevarea în detaliu a caracterului profund malign al tentativei de uniformizare, îndeosebi din anii 1960–1980 – „visul ceauşist al omogenizării“ (p. 11) –, îmbinând reflecţia specifică istoriei politice cu propriile mărturii. În al doilea rând, profesorul Ianoşi are meritul de a consemna uneori un epilog neaşteptat, tăinuit de istoriografia „patriotică“ (post)comunistă. Spre exemplu, atunci când evocă mult-lăudata contestare de către regimul de la Bucureşti a Planului Valev, aproape unanim elogiată chiar şi după 1990, Ianoşi adaugă şi un aspect neconvenabil pentru discursul de glorificare a „independenţei“ dejisto-ceauşiste: când „Emil Valev a avansat propunerea specializării ţărilor socialiste pe domenii economice, României revenindu-i prioritar sectorul agricol – «Planul Valev» a fost respins. Delegatul permanent la CAER, Alexandru Bârlădeanu, a pledat cauza industrializării în continuare a României; iar Costin Murgescu a publicat, în revista Viaţa economică, un articol vehement la adresa doctrinei Valev. (Mai târziu, acelaşi Costin Murgescu va recunoaşte faptul că Valev «formulase o teză care se putea susţine pe plan economic. Şi, de altfel, îmi pare mai actuală ca oricând»“ – subl. n.) – p. 429. Întreaga retorică a perniciosului naţionalism istoriografic, prelungit şi după 1989, pare dinamitată. //
// ION IANOŞI
// Internaţionala mea.
Cronica unei vieţi
// Editura Polirom, Iaşi,
2012, 854 p.
