Ce mancam inainte de 1989?

Sarbatorile de iarna clasice se apropie, iar furia consumatorilor se va concentra din nou asupra rafturilor hypermarketurilor, in ciuda crizei mondiale din ce in ce mai prezente in Romania. Am putea spune ca, dupa ce multi giganti comerciali occidentali si-au deschis filiale in tara noastra si criza a facut acelasi lucru, un virus puternic ataca incetul cu incetul economia romaneasca. Din pura intamplare, cu putin timp inaintea placutelor evenimente de la sfarsitul anului, in fiecare an se celebreaza, din ce in ce mai sters, Revolutia romana din 1989. Punctul zero. Borna istorica. In timp ce plasele de unica folosinta se vor umple din nou cu sute de mii de produse, ne permitem o scurta rememorare personala: ce mancam inainte de 1989? Cum de am supravietuit si chiar dezvoltat din punct de vedere fizic fara douazeci-treizeci de feluri de iaurturi de fructe, ciocolate, salamuri sau bauturi racoritoare?

Banane si Pepsi

Am ramas cu lipsuri alimentare fundamentale care mi s-au grevat in gene si memorie. Nu cred ca sunt singurul care are astfel de probleme culinare, pentru ca, in ciuda planului de alimentatie rationala conceput de Iulian Mincu (personaj care a avut o cariera parlamentara indelungata in stramba democratie iliesciana) si sustinut din interes de catre Ceausescu, doream, asemenea milioanelor de romani, sa mananc bine, variat si, chiar daca inconstient, sa am de unde alege. Resimt o atractie deosebita fata de toate produsele care nu puteau fi achizitionate inainte de 1989. Fata de citrice si in mod special fata de banalele banane pe care, atunci cand tata reusea sa le cumpere dupa ore si ore de stat la coada sau prin cine stie ce alt miracol, le aseza sus pe un dulap, la caldura, unde trebuiau sa se odihneasca o saptamana bine invelite in ziarul Scanteia sau Romania libera pentru a se coace, caci niciodata falicele fructe nu ajungeau gata coapte. Cine stie ce tara pretina care se aventurase cu prostie sinucigasa in proiectul socialismului international, cine stie ce popor negru coleg de lagar si hemoragie interna facea troc cu nea Nicu, in schimbul unor mii de tone de banane verzi primind sute de Dacii sau arme, sau sarma ghimpata. Insa ce copil poate avea rabdare? De cele mai multe ori ele erau infulecate cu mult inainte de a atinge stadiul dorit.
Nu gaseam smantana si masline, de aceea acum resimt o deosebita placere in a cumpara si consuma aceste delicatese. Goale. Fara nimic altceva, caci in acele vremuri totul trebuia consumat cu multa paine. Ca sa te saturi. Coca-Cola era inexistenta si doar din cand in cand gaseam Pepsi. Mai ales pe litoralul Marii Negre, unde strainii trebuiau sa aiba iluzia prosperitatii romanesti. Dar catre final, nici acolo nu mai gaseai mare lucru. Intorcandu-ma de pe litoral, am nimerit impreuna cu familia intr-un compartiment cu cativa tineri care mi se pareau, evident, uriasi de pe alte planete. Unul dintre ei avea rucsacul plin de sticle de Pepsi. S-a ridicat si a cautat una, a desfacut-o, dar, probabil vazandu-mi privirea de copil pofticios, s-a intins si mi-a oferit si mie una. Am fost rusinat, dar am primit, caci o sticla de Pepsi reprezenta totusi ceva. Nu degeaba, in primii ani dupa decembrie 1989, multi pusti colectionau cutii din aluminiu de bere sau alte bauturi racoritoare occidentale. Aceste colectii de un kitsch perfect erau chiar expuse prin vitrine si reprezentau implinirea unui vis: si noi puteam consuma ceea ce pana atunci ne era imposibil si interzis.
Nu stiu prin ce miracol, in micul meu oras functiona un serviciu inedit, Casa de Comenzi, o intreprindere de stat foarte capitalista, prin care puteai comanda diverse alimente in limita a trei sute de lei, alimente care iti erau livrate acasa. Numarul de telefon suna aproape incontinuu ocupat. Normal, un intreg oras incerca sa-l apeleze. Te puteai considera extrem de norocos daca cineva, prin nu stiu ce miracol, raspundea. O voce acra, intotdeauna fara chef. Te programa peste cateva saptamani si, cu ceva noroc, iti erau aduse acasa ceva masline, zece oua, un pachet de margarina redegista, in cel mai bun caz, poate chiar o sticluta galbena de Hellas, celebrul concentrat de lamaie, sau doua-trei ciocolate chinezesti Lucky. Comanda era livrata de o simpatica motocicleta cu trei roti si o dubita in spate, cu teava de esapament expirata, pe care un intreg oras o urmarea cu invidie si curiozitate: unde o merge azi? Foametea era reala, altfel nu-mi explic episodul obtinerii ilegale a doua oua. In spatele gradinitei unde studiam cu sarguinta se aflau cateva case particulare ai caror proprietari cresteau gaini, care sareau gardul si uneori ouau in curtea gradinitei. Impreuna cu varul meu si alti doi-trei mici teroristi, ne-am luat inima in dinti si am alungat cu pietre gainile si ne-am insusit cateva pretioase oua de casa. Mon butin de guerre a fost format din doua oua pe care le-am adus cu multa mandrie acasa. Am cerut expres sa mi se faca ochiuri, le-am savurat fara procese de constiinta. Nu acelasi lucru s-a intamplat cu bunicii varului meu, care au fost oripilati de gestul sau: au dat vina pe mine, eram mai mare cu un an, si s-au dus val-vartej cu ouale lui la gradinita, restituindu-le proprietarilor de drept. In mod norocos nu am fost dat afara de la gradinita. Ouale au fost gustoase. Sper ca fapta sa se fi prescris pana acum.

Ratia si porcul

Intr-o perioada primisem cartele pentru a cumpara painea care era restrictionata mai ceva ca in timpul razboiului (cu toate ca in perioada celui de al doilea razboi mondial painea nu se dadea pe cartele in Romania burghezo-mosiereasca, din simplul motiv ca era suficient grau). Bucata de carton avea tiparita un patrat cu treizeci si una de rubrici, zilele lunii frumos numerotate. Prima oara, vanzatoarea bifa cu un cerculet fiecare zi in care achizitionam pretioasa si greu digerabila asa-zisa paine. O franzela pentru fiecare adult si doar o jumatate pentru fiecare copil. Puradeii consumau mai putina paine pentru ca erau mai mici. Nu aveau nevoie. Si daca aveau, le dadeau aia mari. Nu-i vorba, ca nici de lactate nu aveau nevoie, nici de fructe, nici de carne. Trebuiau sa creasca precum plantele, prin fotosinteza, cu ceva soare si putina apa. Incetul cu incetul, se rationalizase totul. Mai ales sperantele. Subtil, in Romania lui Ceausescu se instaurase starea de asediu (si) alimentar. Ne regaseam in razboi cu intreaga lume meschina, care nu ne intelegea, nu ne ajuta, nu pricepea misiunea Alesului nostru (dezarmarea), nu ne miluia. Nu voi uita niciodata cum mergeam cu bunicii sa ridicam de la Complexul alimentar ratia pe o luna de ulei, zahar si faina. Toate aceste produse alimentare se aflau in vrac, asa ca bunicii aveau doua plase de rafie, intr-una odihnindu-se doua-trei sticle, iar in cealalta asteptandu-si locul kilogramele de faina si zahar. Sper sa nu ma insel, dar ratia lunara pentru fiecare persoana era de un litru de ulei si un kilogram de zahar si de faina. Sticlele erau scoase din punga, gestionarul le insfaca si le umplea folosind o palnie, deschidea cepul unui butoi mare, vedeam cum lichidul vascos se prelingea in sticlele putin afumate, parca era pacura. Gestionarul trebuie ca-si nota persoanele care isi epuizasera cota lunara si bunicii in mod sigur aveau un inscris oficial. Zaharul era dramuit cu multa grija, pentru ca trebuia economisit in vederea producerii in fiecare toamna a unei modeste cantitati de vin de pays (hibrid, normal) din mica podgorie. Imbinarea de rural si urban era perfecta chiar si intr-un oras cu o lunga (la nivel de Muntenia) traditie industriala precum era Campina anilor 1980.
Toata lumea crestea porci. Uneori se cresteau si in balcoanele apartamentelor. Unul dintre acestia s-a eliberat cumva si a cazut de la etajul patru drept in capul unui om care a murit pe loc. Paradoxal, ceea ce trebuia sa salveze de la foame a dus la moarte. Si la oras, eludand orice fel de norma igienica, chiar cu mult inainte ca UE sa ne impuna sa nu mai crestem animale si pasari in mediul urban. Chiar si familia mea s-a lasat vrajita de mirajul expresiei a avea carne de porc/carnati/sorici. Au construit un cotet din lemn si au cumparat un purcel. Prin ianuarie, in ideea de a-l hrani pana in decembrie, cand trebuia sacrificat. Insa porcul s-a dovedit a fi unul deosebit de inteligent, se ridica pe marginile cotetului si ne privea simpatic cu urechile ciulite, asemenea unui caine lup german. Porcul a fost scos din anonimat primind si un nume. Unul scurt si sugestiv, Ghita. Treptat s-a integrat in familie precum un caine. Dadea alarma cand intra cineva in curte. De aceea tragedia uciderii lui ne-a afectat profund. Dar aceste sentimente nu ne-au impiedicat sa-i gustam carnea, sa-i afumam saptamani in sir carnatii si slanina. Sacrificarea porcului reprezenta simbolic prologul sarbatorilor de iarna, cu venirea lui Mos Gerila si Revelionul fara artificii1, dar cu cateva ore de program alb-negru si o fascinanta retrospectiva a parcursului nationalei de fotbal (meciurile cu Danemarca, Bulgaria si Turcia).
Nu toti cei ale caror vieti au navigat sinuos sau zbuciumat in comunism pastreaza inmagazinate aceleasi amintiri in functie de multi factori exteriori. Cei care aveau rude apropiate la tara erau privilegiati, pentru ca se puteau aproviziona frecvent, trocurile functionand bine, avand in vedere ca leul nu mai reprezenta mare lucru. O alta categorie de privilegiati era formata din cei din mica nomenclatura locala, in care intrau atat activistii de partid, cat si directorii fabricilor. Ei si familiile lor aveau prioritate in aprovizionare. O alta categorie era cea a diverselor categorii sociale care puteau beneficia de coruptia generalizata din statul comunist roman, atat personalul sanitar (doctori, asistente etc.), cat si personalul direct implicat in gestiunea produselor alimentare. Cel mai invidiat si curtat de catre profesori coleg din clasa era fiul unui sef de aprozar. Paradoxal, inceputul Revolutiei romane (ziua de 21 decembrie) ne-a surprins in Bucuresti, se apropiau sarbatorile si in Capitala inca se bagau diverse produse alimentare de care restul tarii era privat cu desavarsire. Ne raspandeam precum potarnichile la cozi pentru a maximiza expeditia de obtinere a hranei.
Trist este ca si astazi, dupa aproape doua decenii de la sfarsitul dictaturii comuniste, mai exista milioane de romani pentru care problema unei alimentatii, daca nu foarte sanatoase (aproape imposibile in aceste vremuri - poate doar daca esti vegetarian convins....), macar substantiale, ramane problematica, avand in vedere raportul dintre veniturile foarte multor cetateni romani si preturile exagerat de occidentale (aproape la acelasi nivel) ale alimentelor. Tin minte o secventa dintr-un interviu televizat luat istoricului Dinu Giurescu, in care acesta depana o amintire: copil fiind, se plimba cu tatal sau, Constantin Giurescu, pe unul dintre bulevardele capitalei interbelice. Constantin Giurescu, parca pentru a-i preda o lectie de viata copilului, pentru a-l speria si determina sa se apuce serios de munca, ii dadea ca exemplu masa de pranz a unor zilieri din sectorul constructiilor acelor vremuri pe langa care treceau: masline, salam, paine, slanina, rosii, telemea, toate bine udate cu bere blonda. O masa modesta in acele timpuri, demna de a starni compatimirea burgheziei stilate. Exista o marota vehiculata in multe cercuri populare ca, daca nea Nicu ar fi dat de mancare la oameni, ar fi stat bine mersi si acum in fruntea Romaniei, insa cei care spun asemenea prostii uita un lucru esential: oamenii care au iesit primii pe strazi cand regimul comunist inca detinea fraiele puterii, infruntand la propriu moartea trimisa de gloantele Securitatii si Armatei, strigau Libertate! si Jos Ceausescu!, si Nu vrem salam de Sibiu, telemea si banane!, pentru ca adevarata fiinta umana se hraneste mai putin cu alimente si mai mult cu libertate.

1. Incredibil cum s-au devalorizat si acestea: la recentele alegeri, fiecare candidat mai cu stare si-a permis sa dea boborului zece minute de artficii, in ideea magnifica de a celebra doar candidatura, nu si rezultatul.

(Subtitlurile apartin redactiei)