Cine conduce Romania?

Intrebarea acestei anchete - cine conduce tara? - a revenit succesiv in cei aproape 16 ani de democratie, pentru ca, succesiv, sistemul politic din Romania consfintit de Constitutie intra in blocaj. Am invitat in acest numar mai multi politologi sa se pronunte asupra urmatoarelor chestiuni:
1. Trebuie reformat parlamentul? Daca da, cum ar trebui reformat?
2. Ar trebui reformata puterea executiva? Cine ar trebui sa fie capul Executivului? Presedintele? Primul ministru? Republica parlamentara? Semiprezidentiala?

STELIAN TANASE
Regim parlamentar puternic
1. Sistemul de vot pe lista ar trebui schimbat cu unul mixt, in care votul uninominal, majoritar, pe circumscriptii ar trebui combinat cu lista centrala (vot proportional, pe lista), unde sa se configureze liderii partidelor si aparatul lor central. Acest sistem mixt ar corecta defectele celor doua sisteme si ar da echilibru. Asta ar produce o reforma in valoarea parlamentarilor. Apoi, nu cred ca trebuie sa se renunte la una din Camere, dar trebuie ca Senatul si Camera Deputatilor, pe langa zonele care se suprapun inerent, sa aiba si zone distincte. Ele trebuie departajate prin anumite atributii. Si aici sunt destule modele. Cel american mi se pare cel mai judicios sub acest aspect.
2. Vad un premier responsabil, cu atributii executive mai puternice decat presedintele. Vad un presedinte cu rol diminuat in comparatie cu cel jucat pana acum, rol conferit de Constitutiile din 1991 si 2003. Actualul sistem bicefal este prost si se datoreaza rivalitatilor Iliescu-Roman si Iliescu-Nastase. Cred ca Romania are nevoie de un regim parlamentar puternic, in care parlamentul are guvernul sub control efectiv.

CRISTIAN GHINEA
Parlament unicameral si republica parlamentara
1. Cred ca ar trebui sa avem un parlament unicameral, dar asta nu e o prioritate. Sunt de acord cu argumentul lui Emil Boc, ca actualul parlament functioneaza de fapt ca unul unicameral. Dar ajung la o concluzie diferita: daca este asa, atunci merita imensa risipa de energie si conflictul politic ce va urma pentru a ajunge acolo? Am deci un dubiu de strategie, nu de scop final. Mai ales ca Miron Damian a produs in Cotidianul de sambata o statistica relevanta: parlamentul nostru a votat 600 de legi anual in ultimii patru ani, comparativ cu cel maghiar, care a votat cam 90, sau cu cel britanic, cam 50. Sunt de acord cu Damian: nu eficienta este problema, ci calitatea legilor. Si asta nu tine de configuratia Camerelor, ci de calitatea oamenilor de acolo si a stafului tehnic. Mai erau argumente, dar imi pastrez spatiul alocat pentru a doua intrebare, care mi se pare mai importanta.
2. Reforma puterii executive mi se pare o necesitate imediata. Avem un sistem constitutional prost. In ultimul numar al Journal of Democracy (July 2005, Variations on a Theme), Robert Elgie face o discutie despre diversele forme de sistem semiprezidential si impactul asupra consolidarii democratiei in tarile respective. Cele 55 de tari semiprezidentiale se impart in trei categorii: cu orientare prezidentiala (highly presidentialized semipresidential regimes), cu presedinti ce au rol pur simbolic (semipresidential regimes with ceremonial presidents) si sistemele cu impartirea puterii (semipresidential regimes with a balance of presidential and prime-ministerial powers). Acest ultim tip se caracterizeaza de obicei prin faptul ca decizia apartine in primul rand premierului, in vreme ce presedintele are puterea de a interveni fie sporadic, fie sistematic in anumite domenii, mai ales in politica externa si cea de aparare. Elgie citeaza in aceasta categorie Croatia, Lituania, Polonia, Finlanda, Capul Verde. Si este si cazul României.
De obicei, impartirea puterii duce la conflicte, mai ales ca legitimitatea presedintelui este maxima, prin votul universal. Elgie citeaza cazurile conflictelor din Mongolia si Polonia. Cazul lui Lech Walesa este destul de asemanator cu cel al lui Traian Basescu. Amandoi presedinti populari, activi si voluntari, au avut de luptat cu premierii numiti chiar de ei, in contextul suprapunerii de prerogative. In cazuri extreme, lupta in interiorul Executivului poate duce la “rezolvari” tragice: in Niger, in 1995, blocajul intre premier si presedinte a durat un an intreg, pana a intervenit armata.
Avem deci un sistem prost definit, care incurajeaza conflictul in interiorul Executivului si cel mai bun argument este conflictul intre Nastase si Iliescu, care apartineau aceluiasi partid. Daca nici PSD - un partid foarte disciplinat - nu a putut sa treaca peste asta, atunci problema vine din Constitutie, un neaparat de la caracterul persoanelor. Singura posibilitate sa trecem peste el e sa avem doar non-entitati (ca Nicolae Vacaroiu) in fruntea guvernului, dar nu cred ca vrem sa ne propunem asta.
Avem doua variante de limpezire: 1) concentram puterea la presedinte (ii dam cel putin posibilitatea sa dizolve parlamentul si sa demita guvernul) sau 2) la premier (republica parlamentara, cu puterea executiva concentrata doar la seful guvernului, care raspunde doar in fata Legislativului).
Varianta 1: ne indreptam spre republica prezidentiala sau spre un highly presidentialized semipresidential regimes, in termenii lui Elgie. Dar Elgie preia argumentele lui Juan Linz, care spune ca republica prezidentiala are dezavantaje: incurajeaza disputa intre Executiv si parlament, incurajeaza stilul “invingatorul ia totul” si descurajeaza compromisul, presedintele este intolerant fata de opozitie, incurajeaza candidatii populisti. Elgie considera ca asta se poate aplica si sistemelor semiprezidentiale cu orientare prezidentiala. Din experienta tarilor analizate, Elgie constata ca in aceste sisteme “alegerea directa a presedintelui il incurajeaza sa se autoportretizeze ca parintele sau salvatorul natiunii intr-o cultura politica probabil deja sensibila cultului personalitatii si primul ministru nu poate functiona ca o contrapondere la presedinte. Pe scurt, acest sistem este slab in a preveni conducerea arbitrara” (revista citata, pag. 104). Asta nu inseamna ca sistemele semiprezidentiale cu orientare spre presedinte aluneca automat spre autoritarism (Namibia este una dintre putinele democratii consolidate din Africa subsahariana avand chiar acest sistem), dar sistemul in sine este mai degraba un factor negativ, alte elemente determina evolutia pozitiva sau negativa. Elgie vine cu numeroase exemple, nu insist aici.
Varianta 2: republica parlamentara. Un presedinte ales de parlament cu rol figurativ, de pura reprezentare (exista si state care isi aleg presedintele prin vot universal, dar ii dau un rol figurativ - numite de Elgie semipresidential regimes with ceremonial presidents -, dar mie mi se pare un sistem prost). Concluzia: dintre cele doua variante de limpezire, o prefer pe a doua: republica parlamentara. Intai pentru argumentul lui Elgie: cealalta varianta nu ridica obstacole, ba chiar poate incuraja autoritarismul (asta nu inseamna ca este situatia acum cu Traian Basescu, asa cum prosteste se plange PSD).
Apoi, pentru ca dintre cele doua variante este mai usor de realizat. Practic, avem deja o majoritate pe aceasta tema in parlament. UDMR si PNL au sustinut republica parlamentara inca de la schimbarea constitutionala din 2003. PSD pare a o sustine acum, pentru ca este contra lui Basescu.
Este foarte clar ca Traian Basescu nu se simte confortabil in aceasta configuratie constitutionala. Problema sa personala se suprapune peste nevoia de limpezire a sistemului ca atare. Cum nu va putea sa faca o republica prezidentiala si nici macar sa obtina noi puteri contra partidelor actuale, indraznesc sa ii propun presedintelui urmatorul scenariu: cade de acord cu o schimbare pentru republica parlamentara, apoi isi depune actualul mandat, se intoarce la PD si are mari sanse sa devina un premier puternic si fara un presedinte la fel de puternic pe cap.

CATALIN AVRAMESCU
Dispret pentru vointa electoratului
1. Faptul ca Executivul, de peste un deceniu, legisleaza in locul parlamentului, prin ordonante, arata ca e nevoie de o reforma fundamentala a sistemului parlamentar in aceasta tara. Iar principala masura adoptata ar trebui sa fie interzicerea mandatelor consecutive. E inadmisibil ca premierul in functie sa candideze la functia de presedinte. Fiecare ar trebui sa redevina un simplu cetatean dupa indeplinirea unui mandat intr-o functie publica, oricare ar fi aceasta. Asa, nici nu s-ar mai putea ascunde de procuratura in spatele imunitatii. La origine, aceasta rotatie era vazuta ca necesara pentru constituirea unui stat bine intocmit, in care, cum arata si Aristotel, cetatenii se conduc unii pe altii, pe rand. In schimb, in Romania, s-a format o oligarhie politica, preocupata doar sa isi conserve si sa isi sporeasca privilegiile.
2. Ar trebui interzisa trecerea parlamentarilor in Executiv. Acesti oameni nu au fost alesi sa guverneze, ci sa legisleze. Faptul ca ei isi permit sa abandoneze acest oficiu, superior in principiu celui executiv, demonstreaza dispret pentru vointa electoratului. Capul Executivului trebuie sa fie prim-ministrul; nici nu se poate altfel, atata vreme cat presedintele, ales direct de popor, nu raspunde habitual in fata parlamentului. Ar trebui totusi clarificate unele din atributiile presedintelui, in special politica externa, capitol la care actuala Constitutie exceleaza prin confuzie. Pot fi imaginate diferite solutii; personal, cred ca atributiile presedintelui in materie de politica externa trebuie reduse. Exercitarea acestor competente presupune un aparat administrativ pe care actuala Constitutie nu i-l recunoaste, fiind o inventie abuziva a precedentilor presedinti. Nici nu ar fi de dorit sa i-l recunoasca, pentru ca ar presupune o doza de voluntarism care nu are ce cauta intr-un domeniu atat de conservator prin natura sa.

ZOE PETRE
Democratia nu e gratuita
1. O reforma a parlamentului e necesara pentru a delimita mai clar atributiile celor doua Camere. In genere, Camera Deputatilor are atributul legiferarii, iar Senatul - pe cel al supervizarii procesului (“corp ponderator”, cum se spunea in Constitutia interbelica). Tehnic, aceasta distinctie se poate realiza in mai multe moduri, dar presupune si principii diferite de desemnare a senatorilor fata de deputati, pentru ca diferentierea sa fie rationala. La noi, diferenta e cantitativa, ceea ce nu permite nici diferentierea clara a competentelor.
As adauga si cum nu cred ca e necesara reforma parlamentului: e inacceptabila tema economiilor care s-ar putea face prin reducerea numarului de parlamentari. Asa, am economisi si mai mult renuntand cu totul la parlament. România are o populatie de peste 22 de milioane, care trebuie sa fie corect reprezentata, si norma de reprezentare actuala se situeaza la un nivel relativ scazut fata de alte tari democratice. Democratia nu e gratuita si obligatorie, ca invatamantul primar.
Problema esentiala este aceea a calitatii si competentei parlamentarilor. Or, aici, nu reducerile numerice, ci grija cu care sunt ei desemnati de catre partide si votati de catre cetateni este cheia. Nu exista pentru asta o solutie miraculoasa - Lis, Vanghelie, Mazare et comp. au fost votati in sistem uninominal, iar in alegerile din 2000, Vadim Tudor a ajuns in turul 2 tot in acelasi sistem. Partidele mari s-au constituit din mers, pe principiul catch as you can, si trebuie sa-si reformeze sistemul de recrutare si promovare. E nevoie de responsabilitate din partea partidelor - si de o presiune constanta a societatii civile, de tipul Coalitiei pentru un Parlament Curat sau al initiativei Institutului pentru Politici Publice pentru votul nominal in parlament - pentru a creste gradul de responsabilitate in desemnarea si votarea parlamentarilor. E nevoie de o profesionalizare a parlamentarilor identificati ca avand aceasta vocatie: partidele trebuie sa gaseasca mijloace (oneste) de a le asigura continuitatea formarii si carierei politice si cand sunt in opozitie, nu numai cand sunt la putere: nu sinecuri, ci institute de doctrina, analiza, burse de studii avansate etc. O alta directie, prea putin luata in seama, este cea a expertilor parlamentari. Ei ar trebui sa reprezinte think-tank-ul, nu familia si prietenii parlamentarilor.
2. Regimul semiprezidential e “asa si-asa”, ca statuia “asa si-asa” ecvestra a lui Henric al IV-lea. Cand presedintele e ales prin vot direct, nivelul de asteptare al celor care l-au votat e imens, iar puterea lui executiva e redusa, de unde frustrari de ambele parti: Constantinescu a fost criticat ca “nu s-a implicat destul”, Basescu e frustrat ca nu se poate implica cat ar vrea. E nevoie de mai multa claritate. Cum, cel putin deocamdata, românii nu par dispusi sa cedeze parlamentului prerogativa desemnarii presedintelui, republica parlamentara ramane o solutie pe hartie. Cum facem sa nu alegem presedinti prea ispititi de puterea executiva e o alta poveste.

BOGDAN TEODORESCU
Un conflict perpetuu
1. Reformarea parlamentului nu trebuie sa tina cont, neaparat, de numarul de Camere. Si bicameralismul, si unicameralismul pot fi eficiente intr-un sistem functional. Trebuie insa avuta in vedere orientarea activitatii parlamentului catre trei directii ocolite pana acum: un mod mai bun de raportare si de indeplinire, de catre alesi, a promisiunilor facute in campaniile electorale; un model de elaborare a politicilor publice si a proiectelor politice concrete (complementar cu actul executiv); si un sistem de evaluare a clasei politice prin intermediul rezultatelor concrete ale actului politic, si mai putin prin succesul de imagine. In prezent, parlamentul este mai mult un spatiu al confruntarii de imagine, si nu unul al dezbaterii unor subiecte complexe. Se pierde diferenta de fond care a impus, initial, ideea de reprezentare: competenta superioara a alesilor fata de alegatori. Daca insa avem in vedere o reconstructie in care sa conteze mai mult competenta individuala, putem da mai multa consistenta unui for care, altfel, pare tot mai inutil in societatea actuala. Numarul de Camere este mai putin relevant. Situatia politica din Romania tinde sa reia disputa clasica dintre cele doua modele de democratie: modelul Westminster (parlamentarismul bazat pe regula majoritatii) si modelul consensual (parlamentarismul bazat pe un acord explicit al grupurilor social-economice dintr-o tara). Atunci cand se poate forma o majoritate stabila, logica majoritatii prevaleaza, iar formula cea mai eficienta e parlamentul unicameral. Dar atunci cand guvernarea se face pe baza unor coalitii (care presupune negocieri constante pentru fiecare dimensiune executiva), se impune modelul consensual. Tinand cont de realitatea romaneasca, s-ar putea ca nevoia unui sistem bicameral sa derive si din fortarea modelului consensual. In Romania, ca tara care inca invata democratia, absenta bipartidismului ar putea fi invocata ca un motiv pentru stimularea consensualitatii, ca atitudine politica a intregii clase politice. Stimularea unui parlamentarism bicameral (pe criterii mult mai eficiente decat in prezent) ar fi, prin urmare, un exercitiu de generare a consensului, util in perspectiva eficientizarii actului legislativ si orientarii sale catre obiectivele de fond amintite la inceput.
2. Sistemul politic din Romania construit de Constitutia din 1991 si revalidat de cea din 2003 consacra, prin ambiguitatea puterii executive, un conflict perpetuu intre guvern si presedinte. Avem, in acest moment, un presedinte ales prin vot direct, dar incarcat de Constitutie cu putine puteri si atributii, si un prim-ministru neales prin vot direct, dar incarcat de Constitutie cu foarte multe puteri si atributii. Altfel zis, zi de zi in Romania are loc o ciocnire intre un personaj politic incarcat cu legitimitate populara si unul incarcat cu legitimitate constitutionala. In nici un moment al istoriei postrevolutionare acest tandem nu a functionat bine, practic fiecare mandat de patru ani al presedintelui fiind marcat de crize, mai mult sau mai putin profunde, generate de relatia dintre cele doua Palate. Decalarea votului alegerilor prezidentiale de cel al alegerilor parlamentare este un prim pas spre ruperea actualei stari de fapt. Un pas mic, a carui singura utilitate este disparitia liderului locomotiva, cel aflat mereu in cautarea legitimitatii populare. Pasul decisiv va fi facut atunci cand, in urma alegerilor parlamentare, presedintele partidului castigator va deveni automat prim-ministru si va dobandi si o legitimitate populara, si una constitutionala, iar presedintele natiunii va fi ales de parlament. Atunci primul ministru va trebui sa puna in aplicare la nivel executiv politicile pe care el si partidul pe care-l conduce si le-au asumat in programul electoral, iar parlamentul rezultat tot din respectivul scrutin va trebui sa sustina acelasi program votat de cetatean si asumat de guvern.
Cealalta varianta, a unei republici prezidentiale, desi mai buna decat actuala ambiguitate, contine in ea riscul deraparii personajului politic ajuns in fotoliul suprem, dar si al limitarii majore a nevoii de consensualitate, indispensabila, cel putin deocamdata, democratiei romanesti.

CRISTIAN PIRVULESCU
Semiprezidentialism
1. Parlamentul, institutie nepopulara, devine victima sigura in luptele politice pentru controlul puterii. Cu o cota medie de incredere de 25%, parlamentul este mult in urma altor institutii politice precum presedintele (in medie 45%) si guvernul (35%). De aceea, disputa privind unicameralismul, introdusa oarecum fortat pe agenda publica, apare ca un episod din confruntarea dintre Executiv si Legislativ. Dincolo insa de contextul politic actual, modernizarea institutiei parlamentare nu poate fi intârziata nici in România, nici aiurea. Reforma parlamentului va trebui sa adapteze aceasta institutie noilor exigente democratice. Noua dinamica democratica va sta sub semnul complementaritatii dintre formele de democratie participativa (referendumul, revocarea) si democratia reprezentativa. De aceea, reducerea dezbaterii doar la controversa monocameralism-bicameralism este pe cât de simplificatoare, pe atât de contraproductiva. Reforma institutionala nu poate fi decât rezultatul unei dezbateri largi, fondata pe expertiza impartiala. Restructurarea institutiei parlamentare si modificarea competentelor si reprezentativitatii Senatului este o alternativa mult mai profitabila decât desfiintarea sa. In general, Camera superioara este contestata de Executiv, in Europa mai ales, pentru ca de cele mai multe ori aceasta se transforma intr-o adevarata contra-putere. De aceea, lansarea controversei dinspre Executiv distorsioneaza mesajul. Astfel, in România disputele au depasit cadrul institutional si intentiile initiatorilor si s-a transformat intr-o dezbatere privind democratia.
Daca unele state mici au optat pentru monocameralism, statele mari au mentinut in schimb bicameralismul. Marea Britanie, Franta, Germania, Italia au ramas bicamerale, dar Senatul a fost reformat. Chiar si in Anglia, Camera Lorzilor a trecut prin câteva reprize reformatoare. In România reforma ar putea transfera Camerei superioare reprezentarea comunitatilor teritoriale (regiunile, departamentele si localitatile), Camerei inferioare revenindu-i, ca pâna acum, reprezentarea natiunii. Stat mijlociu (al saselea stat din UE dupa integrare), cu o puternica traditie regionala, România ar putea beneficia astfel si de avantajele bicameralismului.
2. In cazul bicameralismului, regimul semiprezidential cu presedinte puternic inca se justifica, dar monocameralismul obliga la o reducere substantiala a prerogativelor prezidentiale, pentru a asigura echilibrul puterilor. Cum este greu de anticipat trecerea catre o forma indirecta de alegere a presedintelui, atâta vreme cât la aceasta functie candideaza liderii politici din prima linie a partidelor, presedintele va ramâne o figura influenta, dincolo de orice limitare constitutionala. In regimurile semiprezidentiale disputa institutionala dintre presedinte si prim-ministru asigura instrumente de control suplimentare, dualismul Executivului impiedicând concentrarea puterii. Pentru contextul actual, cu un parlament delegitimat si marginalizat institutional, semiprezidentialismul pare alternativa cea mai rezonabila.

VALERIU STOICA
O republica prezidentiala este foarte riscanta
1. In anul 2003, cu ocazia revizuirii Constitutiei, s-a produs o reforma a parlamentului prin diferentierea atributiilor celor doua Camere. Spre deosebire de forma initiala a Constitutiei, in forma revizuita s-a prevazut ca fiecare Camera are o competenta legislativa specifica, avand ultimul cuvant in aria sa de competenta. Potrivit acestui sistem, desi o lege incepe sa fie dezbatuta de o anumita Camera, decizia finala in legatura cu solutiile propuse prin legea respectiva apartine celeilalte Camere. In plus, pentru accelerarea procesului legislativ, prin Constitutie au fost introduse termene stricte cu privire la dezbaterea legii in prima Camera. Daca aceste termene nu sunt respectate, legea se considera adoptata in prima Camera si este trimisa la Camera decizionala. Desigur, acest sistem parlamentar nu este perfect, dar este mai bun decat cel anterior. Se poate discuta daca este necesara o noua reforma a parlamentului. O asemenea reforma depinde insa de acordul partidelor politice reprezentate in parlament. Acest acord ar putea sa priveasca fie solutia parlamentului unicameral, fie o mai pronuntata diferentiere functionala a celor doua Camere ale parlamentului. In favoarea primei solutii s-au pronuntat presedintele si Partidul Democrat, iar cea de-a doua solutie este sustinuta de Partidul National Liberal. Diferenta de viziune asupra reformei parlamentului in interiorul Aliantei demonstreaza ca, deocamdata, nu este posibil un acord cu privire la o noua revizuire a Constitutiei. In documentul prezentat de Partidul National Liberal la intalnirea cu presedintele exista o contradictie. Pe de o parte, se vorbeste de schimbarea atributiilor Senatului, iar pe de alta parte se apreciaza ca nu este necesara o noua revizuire a Constitutiei. Or, schimbarea atributiilor Senatului nu este posibila decat printr-o asemenea revizuire.
2. Reforma puterii executive este necesara pentru a inlatura dualismul actual, care este sursa conflictelor dintre presedinte si primul ministru de la adoptarea Constitutiei din 1991 si pana astazi. Asemenea conflicte nu sunt cauzate numai de persoanele care ocupa, intr-un moment sau altul, aceste functii, fie ca s-au numit Iliescu si Petre Roman, Constantinescu si Radu Vasile, Iliescu si Nastase, Basescu si Tariceanu, ci chiar de echivocul constitutional cu privire la natura formei de guvernamant din Romania. Desi o analiza riguroasa din punctul de vedere al stiintei dreptului constitutional ar duce la concluzia ca Romania este o republica parlamentara, in practica s-a acreditat ideea unei asa-numite republici prezidentiale. Explicatia unei asemenea concluzii se afla in modul de alegere a presedintelui. Alegerea prin vot direct a presedintelui de electorat creeaza impresia ca acesta are atributii mai mari decat cele care sunt prevazute in Constitutie. In realitate, atributiile presedintelui in cadrul puterii executive sunt reduse, cele mai importante atributii revenind guvernului. Presedintele poate influenta numai in mod indirect functionarea puterii executive in ansamblul sau. Totusi, pentru ca electoratul doreste de la presedinte mai mult decat acesta are dreptul sa faca, atunci fiecare presedinte a fost tentat sa actioneze dincolo de atributiile sale constitutionale, intrand, pe cale de consecinta, in conflict cu primul ministru. Iata de ce inlaturarea unor astfel de conflicte nu depinde doar de caracterul si temperamentul persoanelor care ocupa functiile de presedinte si prim-ministru, ci chiar de prevederile constitutionale care reglementeaza raporturile dintre presedinte, guvern si parlament. Iata de ce este necesara revizuirea Constitutiei fie in sensul instituirii unei republici prezidentiale, fie in sensul unei optiuni ferme pentru republica parlamentara. In primul caz, presedintele ar deveni un sef indiscutabil al Executivului, cum se intampla in Statele Unite ale Americii. In cel de-al doilea caz, presedintele ar urma sa fie ales de parlament, functia sa de sef al statului ramanand una pur simbolica. Dar Romania este o tara in care democratia are inca multe fragilitati. O republica prezidentiala este foarte riscanta, intrucat ea ar putea inregistra derapaje autoritariste, cum s-a intamplat deja in Rusia sau Belarus. Pentru ca o republica prezidentiala sa functioneze pe o reala baza democratica, este nevoie de un cetatean puternic, cu o solida cultura politica, si de o societate fortificata. Aceste doua premise inca lipsesc in Romania. Este motivul pentru care in Romania este mult mai potrivita o republica parlamentara, dar o asemenea solutie nu este posibila decat printr-un acord intre partidele politice, iar nu prin vehicularea populista a temei referendumului. Intr-o tara in care cultura nu este atotcuprinzatoare, referendumul devine un instrument pentru instaurarea dictaturii. Cuza si Carol al II-lea si-au instaurat dictaturile prin referendum. Asemenea exemple sunt numeroase de-a lungul istoriei moderne.

Pagini realizate de Rodica Palade