De același autor
Ultimele două exemple, cuplul Ceauşescu şi Mădălina Manole, au ridiculizat din plin noţiunile de măsură şi respect, atât faţă de cei morţi, cât şi faţă de cei care încă joacă rolul de public. Cred că e un moment bun să ne întrebăm de ce a ajuns moartea să fie mult mai interesantă decât viaţa, pe ecranele româneşti. Nu avem aici de-a face, ca în cazul Michael Jackson, spre exemplu, cu o operaţiune de marketing a unei firme comerciale, menită să multiplice maximal vânzările artistului dispărut.
Avem de-a face cu ceea ce mass-media presupun a fi o irepresibilă atracţie a publicului românesc către morbid, scandalos şi indecent. Aşa să fie? Sau avem de-a face cu o incapacitate cronică a mass-media de a produce subiecte documentate şi interesante despre ceea ce se întâmplă viu şi relevant în jurul nostru? Dacă e vorba doar de o lipsă acută de discernământ şi profesionalism?
În mass-media occidentale, un deces al unei persoane cunoscute ţine prima pagină mai mult de două-trei zile numai dacă evenimentul cu pricina are repercusiuni economice, politice sau sociale. Altminteri, el trece rapid din zona publică, în care e adus de notorietatea personajului, în zona privată, acolo unde îi este, de fapt, locul.
Mass-media româneşti par a nu fi deprins această distincţie. Nici în cazul deshumării dictatorilor, nici în cel al sinuciderii artistei nu putem vorbi de niciun fel de impact social. Ambele sunt evenimente care au relevanţă şi încărcătură emoţională autentică doar pentru cei apropiaţi. Pentru restul, e făcătură. Profitabilă, ce-i drept, dar făcătură.
Înţeleg că principalul ingredient pe care mass-media îl caută pentru a crea şi propaga o ştire este emoţia. Mai înţeleg şi că moartea creează emoţii dintre cele mai puternice. Nu înţeleg însă de ce trebuie să fim toţi făcuţi părtaşi la emoţii care n-ar trebui să ne privească. De ce trebuie exhibate mediatic, săptămâni întregi, fără nici o minimă reţinere, disensiuni familiale ale unor persoane despre care până mai ieri nimeni nu ştia că există?
Pare că reţeta Elodia a ajuns reperul jurnalistic al României. Ea va trebui, deci, predată în şcolile de jurnalism şi însuşită ca tehnică infailibilă de succes în şcolile de jurnalism din România. Dan Diaconescu se transformă, încet şi sigur, din oaia neagră a mass-media într-un jurnalist vizionar, un creator de bune practici şi standarde profesionale.
Cum trăim devine din ce în ce mai puţin important. Important e să mai moară cineva cât de cât cunoscut din când în când, ca să mai putem intra cu picioarele în viaţă şi suferinţa câte unei familii năucite de pierderea cuiva drag şi de câştigarea instantanee a unei notorietăţi nesperate. Mass-media sunt mereu pregătite să exploateze cinic, nemilos dezechilibrul emoţional al oricărei rude îndurerate, dispuse să condamne pe oricine şi oricum pentru pierderea suferită.
Genul acesta de abordare mediatică ne omoară pe toţi. Poate că unii trăiesc mai bine de pe urma acestui comerţ mortuar, însă, pentru majoritatea, el nu are cum să fie de bun augur. Spaţiul privat se amestecă cu cel public într-un mod nepermis, iar odată cu persoanele care nu sunt lăsate să moară în linişte mor şi aspiraţiile noastre la o societate decentă.
Nu ştiu dacă în România mai merită să trăieşti, dar sunt sigur că nu merită să mori. Mass-media sunt în stare să-ţi deschidă coşciugul, să se aşeze lângă tine pentru o poză şi un interviu senzaţional, în direct şi fără menajamente. Dacă nu mai mişti, mişcă ei un pic zoom-ul şi luminile. Dacă nu poţi răspunde tu, sigur va dori cineva dintre cei care se uită la tine de sus, de pe marginea gropii. Eşti mort, dar, înainte de a fi hrană pentru viermi, mai trebuie să hrăneşti neapărat ceva: ratingul emisiunilor cu cel mai mare succes din România - cele despre morţi. //
